O flacără. Ca o inimă. Ca un mugur de floare care palpită. Ca fâlfâitul aripilor celei mai mici păsări din lume.
Cadrul 1: Ninsoarea se cerne. // Pe frunte și pe obraji. / Pe buza superioară, sub nas. // Nu e rece. Ca o pană, / ca vârful fin al unei pensule. // Să-mi fi înghețat oare pielea? / Am fața acoperită de nea, ca a morților? // Și totuși pleoapele-mi sunt calde. Doar fulgii care se așază pe ele sunt reci. / Se topesc în picături de apă limpede, lacrimi ale ochilor.
Frumusețea rece a zăpezii. Căderea ei continuă, când mângâietoare, când tăioasă. O moarte lentă ce acoperă totul. Un soi de uitare, de neant. Un giulgiu ce se așază peste trupuri secerate de gloanțe, peste chipuri de copii, dându-le strălucirea nepământeană a porțelanului. Trupuri contorsionate. Violența abătută brusc peste o țară, așa cum brusc se pornesc fuioarele albe de zăpadă. Fulgi plutind pentru un timp, transformându-se apoi într-o pojghiță opacă ce uniformizează totul. Două copile aplecându-se peste cadavre. Una ridicând corp țeapăn după alt corp țeapăn, cealaltă ștergând cu o batistă însângerată chip după chip, privind cu atenție ochii goi. Pentru a identifica trăsăturile mamei. Pe ale tatălui. Ale unui frate sau ale unei surori. Fulgi transformându-se în lacrimi. Frumusețea sublimă și indiferentă a zăpezii, fața hidoasă a omului. A istoriei.
Cadrul 2: Dacă pentru mormintele deja înghițite de mare nu mai era nimic de făcut, osemintele din mormintele aflate mai sus trebuiau mutate. Acum, înainte ca apa să înainteze și mai mult. Dar cum? Nu era nimeni acolo. N-aveam nici măcar o cazma. Cum să mut toate acele morminte? Neajutorată, am început să alerg printre trunchiuri negre, despicând apa care-mi ajungea deja până la genunchi.
Trunchiuri negre. Un cimitir uriaș de trunchiuri în picioare, de diferite mărimi, încovoiate ca o mulțime de femei, bărbați și copii. O uriașă groapă comună. În care se oglindesc toate gropile comune, toate viețile curmate brusc. Fluxul amenință să înghită aceste trupuri și nu e nimeni care să le salveze. Nimeni care să te salveze. Un coșmar. Așa cum tot un coșmar a fost ceea ce s-a întâmplat pe țărmurile insulei Jeju, acolo unde apele au luat trupurile a mii de bărbați, femei și copii. Aliniate mai întâi câte zece, sfârșind toate cu un glonț în spate. Căzute pe plajă. Zece câte zece, câte zece. Părăsite și sfârșind târâte în larg. Circuitul ororii în natură. În timp ce o pereche de ochi privește de la depărtare prin fanta unei încăperi – o tânără femeie ținându-și pruncul adormit în brațe pe când alți prunci sunt uciși cu indiferență. Groaza. Tăcerea. Ani până când un bărbat i se va opri în prag și o va întreba dacă a văzut ce s-a întâmplat în ziua aceea. Dacă pe plajă erau și copii. Dacă apele au înapoiat uscatului ceva. Trupuri îngropate în adâncuri. Trupuri îngropate în mina de cobalt din Gyeongsan și în alte galerii subpământene. În văile munților, în ravene. În ceea ce a devenit pista unui aeroport. Oriunde a fost necesar. Pretutindeni.
Cadrul 3: Oamenii / împușcați, / loviți cu bâtele, / sfârtecați cu baionetele …
O fotografie cu oase. Peste care o mână se așază. Pentru a le proteja goliciunea, pentru a le simți răceala, pentru a-i reîntoarce o clipă la viață. Pentru a pune față în față viața și moartea, pentru a crea o punte între cele două stări de a fi. Sunt oasele unor oameni fără ochi și fără limbă, cu mușchi și organe putrezite. Ținuți în închisori, torturați, în cele din urmă uciși. Oameni care nu mai sunt oameni. Oameni care rămân oameni și care vorbesc peste timp altor oameni. Indiferent cât a trecut, ei continuă să aștepte. Să fie scoși din uitare. Să li se facă dreptate. Să existe din nou.
Coborâm.
De la suprafața apei până acolo unde lumina nu mai ajunge.
Mai jos, unde gravitația învinge flotabilitatea.
Nu ne despărțim e o carte care vorbește despre oameni și atrocități. Despre durerea trupurilor și despre suferința sufletelor. Despre o țară în care s-a ucis și s-a uitat, în care omul a fost zdrobit, mutilat, în care istoria i-a împins pe toți cu brutalitate în brațele a ceea ce e inuman, în care vânătoarea de comuniști s-a transformat în genocid. O țară care între timp s-a transformat în două țări. În care oamenii nu s-au iertat și în care continuă să-și ducă amintirile peticite ca pe un braț de haine de copil însângerate în timp ce văile, și ravenele, și asfaltul, și peșterile nu încetează să scuipe la suprafață trupurile celor morți. Două sute de mii. Trei sute de mii. Probabil mai mulți. Vieți devenite statistică. În spatele cărora se întinde întunericul și din care doar oasele albe, descărnate continuă să lucească palid. Asemenea zăpezii. Vieți după care au urmat alte vieți. Ale celor care au supraviețuit miraculos sau întâmplător, ale celor care au văzut, ale celor care au făptuit. Despre aceste vieți scrie Han Kang. Cu sfâșietor de multă dragoste și nesfârșită tristețe. Dezgropând pentru a scoate din întunericul uitării bucăți de adevăr despre Coreea anului 1948 și ce s-a întâmplat după și cum a fost posibil. Despre niște oameni simpli prinși în malaxorul urii. Într-un amplu poem despre memorie, responsabilitate și prietenie, despre fragilitate și frumusețea ultragiată ce se pitește adânc în sufletul omenesc și se transformă în forță. Făcând ca oamenii să continue să înainteze zi după zi prin viață cu infinită demnitate, ascunzându-și tăcut rănile și neîncetând să caute. O formă de dreptate, o umbră de speranță, un gând sau un gest salvator.
Atunci am înțeles că iubirea era o durere înspăimântătoare.
Nu ne despărțim e un roman în care intri ca într-o apă adâncă, în care nu știi unde e granița dintre realitate și vis, în care sufletele a două prietene, Gyeongha și Inseon, comunică dincolo de distanța ce se află între cele două, călăuzindu-se unul pe celălalt. Gyeongha împinsă să plece în călătoria pe insula Jeju, în casa unde Inseon s-a născut, de unde a fugit și unde a revenit pentru a-și îngriji mama, într-un soi de împăcare tardivă, rămânând apoi până când e transportată, după accident, la Seul. În casa unde o pasăre trebuie salvată de la moarte și unde Gyeongha ajunge prea târziu. Dar în care i se dezvăluie altceva. Într-o noapte fără sfârșit parcă, în care zăpada nu încetează să cadă, vântul spintecă lumea sau adoarme pe neașteptate, în care trupul unui canar e învelit într-o batistă de mătase și îngropat la rădăcina unui copac, iar spiritul prietenei de departe traversează vămi și o ghidează printre hârtii și documente, scoțând din amintire mărturisiri anterioare, punând cap la cap o poveste de familie și povestea a ceea ce s-a întâmplat pe insulă. Coșmarul unor oameni. Moartea adusă de alți oameni. Acolo ca și în alte părți din Coreea. Acolo ca și în alte părți de lume. Întregind imaginea despre om ca prizonier al istoriei, al propriului trup și al întâmplării pe care Gyeongha o știe deja din documentarele prietenei sale Inseon. Înțelegând povestea trunchiurilor – unele încă neterminate, altele negre -, de mărimi diferite pe care le descoperă în atelierul și în casa lui Inseon, cele din cauza cărora prietena ei se află acum pe un pat de spital, cu două degete cusute și acele înțepându-i brațul din trei în trei minute. Înțelegând ce a însemnat pentru prietena ei coșmarul pe care i l-a povestit cu patru ani în urmă, coșmarul care i-a dat ei înseși viața peste cap, și proiectul la care ar fi trebuit să lucreze împreună. Înțelegând legătura lui cu satul izolat în care se află acum, cu bătrâna mamă a lui Inseon cunoscută când uitarea abia începuse să pună stăpânire pe mintea ei, cu femeia surdă, cocârjată de ani întâlnită în călătoria cu autobuzul prin viscol, cu lumea în care amândouă au crescut fără a-i cunoaște adâncimile și secretele terifiante.
Cum ai putea să înduri, să izbutești? / Fără o flacără arzând în piept, / La ce bun să mă întorc, dacă tu nu ești?
Flacăra arzând în pieptul lui Inseon e flacăra lumânării ce pâlpâie și o conduce în noapte pe Gyeongha până în valea în care trupurile morților și trupurile copacilor par a fi devenit tot una. Până în locul morții, al somnului-odihnă, al amintirii ce trebuie salvate. E flacăra ce se stinge pe mâinile ținute la piept de Inseon, culcată în zăpadă odată ce și-a îndeplinit misiunea. E flacăra mugurelui roșu acoperit de zăpadă, care continuă să poarte în el suflarea vieții. Cum putem îndura nu știm. Nu știe Gyeongha, cu trupul scuturat de dureri cumplite și migrene din care nu poate ieși. Un trup pe care l-a ascuns de lume convinsă că va muri. Cu durerea revărsându-se în valuri din el după ce a scris o carte despre niște oameni morți și niște crime abominabile. Nu știe Inseon, cu trupul sfârtecat de durere după ce ferăstrăul electric i-a secționat brațul și s-a trezit pe un pat de spital, cu ace scurmându-i și întreținându-i durerea pentru ca degetele să-i poată fi salvate. Vrând să renunțe. Să fie lăsată să renunțe. Ce știm însă e cum mor oamenii. Și cum ne poate bântui moartea lor. Știm despre durere, nu și limitele ei. Știm despre trupul nevolnic și despre pumni, abrutizare, arme de foc. Știm despre copiii morți fără nicio vină și despre o mamă care nu putea să-și abandoneze pruncul mort, despre femei însărcinate, cu burta despicată cu baioneta. Și despre ceva ce se numește suflet – sau spirit, sau minte – care e mai puternic decât pare. Fragilitatea cărnii în fața durerii, fragilitatea vieții în fața morții și forța aceleiași vieți de a continua să se agațe de lume. O fiică află povestea celei care i-a fost mamă, femeia iubită și apoi disprețuită, femeia transformată peste ani în copilul de care trebuie să aibă grijă, care o confundă cu sora ei mai mare, cea împreună cu care a supraviețuit focului și genocidului din satul în care s-au născut, cu sora mai mică, al cărei trup plin de sânge l-a găsit în curtea casei și pe care a hrănit-o cu propriul sânge, fiica pe care ajunge să n-o mai recunoască deloc, dar căreia continuă să-i dea jumătatea cea mai mare dintr-o mandarină. O fiică află povestea fratelui mamei sale, băiatul mai mândru și mai blând ca toți băieții din sat, prins și târât prin închisori, apoi un nume despre care nimeni nu mai știe nimic. Împușcat alături de mii de alți oameni în mina de cobalt. Sau poate dezertorul despre care se zvonește, dar care nu a mai revenit niciodată acasă. Din frică sau pentru a nu se transforma în stană de piatră asemenea femeilor din legendele locului care nu au ascultat sfatul cerșetorului ce le-a spus să plece și au privit înapoi spre satul cuprins nu de flăcări (precum, într-o altă parte a lumii, s-a întâmplat cu Sodoma și Gomora), ci de ape. Sau poate pentru a-i proteja pe cei care l-au ajutat să scape oferindu-i niște haine curate în locul zdrențelor însângerate. O fiică află povestea bărbatului ce i-a devenit tată. A bărbatului care într-o zi s-a oprit în pragul unei case și a întrebat o femeie dacă pe țărmul mării au fost uciși și copii. Care nu a primit cana cu apă din mâinile ei, deși îl ardea gâtlejul de sete și inima îi era pârjolită, de teamă să nu o spargă. Fiindcă mâinile îi tremurau atât de tare. Fiindcă din închisoare ieși cu trupul zdrobit și cu sufletul la fel și înveți să ocrotești orice gest de bunătate. Această fiică e Inseon. Poveștile pe care le pune cap la cap din puținele mărturisiri ale mamei, din hârtiile, scrisorile, tăieturile din ziar, din propriile încercări de documentare nu pot schimba nimic din ceea ce a fost. O secătuiesc de viață, așa cum uitarea i-a secătuit propria mamă și durerea i-a adus prietena la un pas de renunțare. Dar tot ele, poveștile trăite de oamenii din Jeju, se cer spuse. În singurul fel în care Inseon știe să o facă. Poveștile acestea vor ajunge într-o noapte la Gyeongha, în căsuța izolată din satul aproape uitat de munte de pe insulă. În timp ce zăpada se cerne tăcută și grea, în timp ce sufletul unui canar continuă să se odihnească pe stinghia unei colivii și umbre stranii se proiectează pe pereți. Unindu-le încă o dată pe cele două prietene și prin ele pe cei care sunt încă în viață și știu de cei care nu mai sunt. Într-o întâlnire îmbrățișare și rămas-bun, într-o comuniune în care viii și morții își dau întâlnire pentru a-și scrie împreună viețile.
Nu ne despărțim (tradus absolut extraordinar din coreeană de Diana Yüksel) e un roman în care e atât de multă frumusețe și atât de multă oroare. În care viața și moartea se cheamă reciproc, memoria și uitarea se împletesc, iar ceea ce strălucește tainic și constant e vulnerabilitatea din care se hrănește speranța. Chiar și atunci când pare că nu mai există nicio speranță.
Se cerne.
Cade.
Plutește.
Se risipește.
Se scurge.
Se năpustește.
Biciuiește.
Se depune.
Învăluie.
Șterge tot.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
