Acum vreo două săptămâni, am auzit pentru prima oară de mișcarea Birds aren’t real, o inițiativă socială parodică pornită de un tânăr de 23 de ani, ce își propune să atragă atenția asupra teoriilor conspirației și să le ironizeze. Cum face asta? Inventând una dintre cele mai absurde teorii ale conspirației la care se poate gândi cineva – conform acesteia, toate păsările din lume ar fi fost ucise de Statele Unite ale Americii și înlocuite cu drone foarte realiste, al căror singur scop este cel de a supraveghea populația și de a aduna informații despre fiecare membru al ei. Ai crede că ar fi imposibil ca cineva să nu detecteze ironia deloc subtilă a curentului protestatar în care s-au înscris sute de mii de persoane, cele mai multe dintre ele fiind tineri din Generația Z care s-au săturat să își vadă prietenii și familia căzând pradă dezinformării. Și totuși, mai multe persoane, inclusiv jurnaliști, au crezut că mișcarea pleacă de la o credință reală a celor care fac parte din ea, ca să nu mai vorbim de faptul că unii oameni și-au însușit teoria aberantă și evident menită să fie o glumă, percepând-o ca pe ceva adevărat.
Recunosc că nu m-am gândit foarte mult la această știre în momentul în care am citit-o, poate și pentru că am perceput-o ca pe un moment de respiro strecurat printre știri despre pandemie, disensiunile dintre Rusia și NATO și alte astfel de fragmente din „dieta” de informații cu care m-am (și ne-am) obișnuit & resemnat. Însă a fost primul lucru la care m-am gândit după ce am terminat de vizionat filmul Don’t look up în regia lui Adam McKay, care, asemenea mișcării Birds aren’t real, își propune să combată absurdul prin absurd. Tocmai ridicolul ce reprezintă miezul peliculei pare să fi polarizat spectatorii și să fi stârnit dezbateri despre mișcările inerțiale ale oamenilor în societatea (din ce în ce mai) capitalistă și (din ce în ce mai) dependentă de tehnologie în care trăim. Și care trăiește, la rândul ei, în noi.
Not everything needs to sound so clever, or charming, or likeable all the time. Sometimes we need to just be able to say things to one another. We need to hear things.
Aș minți dacă aș spune că am rezonat de la început cu modalitatea în care filmul își livrează mesajul. De la melodia catchy și ritmată din intro sau reacțiile inflamate ale personajelor, până la faptul că îți poți da seama cu ușurință care sunt persoanele din viața reală la care ele fac trimitere (de exemplu, președinta Janie Orlean, jucată de Meryl Streep, este menită să fie o parodie la adresa lui Donald Trump), au fost mai multe aspecte care mi-au dat senzația că regizorul subestimează simțul critic al audienței. Mai mult decât atât, claritatea și simplitatea firului narativ limitează mult capacitatea spectatorului de a broda pe marginea sa, direcțiile abordate fiind conturate în tușe foarte groase – cercetătorii Kate Dibiasky (Jennifer Lawrence) și Randall Mindy (Leonardo DiCaprio) descoperă că o cometă urmează să lovească Pământul în 6 luni și 14 zile, ceea ce va duce mai mult ca sigur la extincția tuturor formelor de viață. Încercând să avertizeze publicul și să îi convingă pe membrii administrației Orlean să ia măsuri urgente pentru a devia traiectoria cometei și a salva specia umană de la distrugere, cei doi se izbesc de o suită de probleme și reacții care ar fi comice, dacă nu ar fi, de fapt, aberante și grotești: reticența cetățenilor de a accepta că această cometă există cu adevărat, în ciuda faptului că existența ei este confirmată de întreaga comunitate științifică. Încercarea președintei Orlean și a celor care lucrează pentru ea de a mușamaliza faptul că impactul va avea loc, în condițiile în care, într-o primă ipostază, nici măcar nu l-au perceput ca pe o amenințare reală (The timing is just, it’s atrocious. Ok, at this very moment, I say we sit tight and assess). Faptul că miliardarii încearcă (și reușesc) să profite de pe urma evenimentului, determinând guvernul SUA să oprească planul de deviere a traiectoriei cometei pentru a putea extrage metalele prețioase care se găsesc în interiorul ei. Toate aceste aspecte mi-au creat senzația că filmul nu încearcă să fie sursa unor întrebări, ci, mai degrabă, să livreze răspunsuri imposibil de ocolit la întrebările pe care ar fi trebuit să ni le punem deja, atât individual, cât și colectiv.
Why aren’t people terrified? What do we have to say? What do we have to do?
Și totuși, pe măsură ce acțiunea evolua, m-am găsit complăcându-mă din ce în ce mai mult în resemnarea pe care ajung să și-o însușească personajele, în ciuda revoltei mele inițiale în fața reacției (sau, ca să fiu mai precisă, lipsei reacției) liderilor politici. Și, mai mult decât atât, am început să mă întreb cât de ridicole și de neverosimile erau, de fapt, gesturile și replicile personajelor prinse în fluxurile și refluxurile vieții cotidiene, în contextul în care, în ultimii doi ani, pandemia mi-a și ne-a dovedit că ceea ce ar trebui să ne zdruncine viețile din temelii nu face decât să ne determine să ne agățăm și mai tare de micile lucruri mundane care ne ajută să trăim, nu doar să supraviețuim. Este, oare, atât de greu de crezut faptul că în universul cinematografic construit de Adam McKay, mass media este mai interesată de scandalul amoros al șerifului nominalizat pentru Curtea Supremă propus de administrația Orlean (care nu mi s-a părut deloc departe de Joe Arpaio sau Brett Kavanaugh, persoane caricatural de problematice și corupte din punct de vedere uman care au fost promovate ani de zile de Donald Trump) sau de despărțirea unor vedete decât de știrea apocaliptică referitoare la cometă? Chiar e atât de greu să ne imaginăm că umanitatea ar putea să își continue mecanic rutina de zi cu zi în condițiile în care asta am făcut și noi din momentul în care dorința de a ne relua viețile a înfrânt frica de a ne îmbolnăvi de Covid-19? Chiar ne surprinde atât de tare faptul că lumea ar putea să ignore cu atâta vehemență adevăruri științifice, deși vedem în jurul nostru persoane care neagă existența unui virus care a făcut milioane de victime sau a încălzirii globale? Dacă sunt persoane care cred că răspunsul la aceste întrebări este un da categoric, nu pot decât să spun că și mie mi-ar plăcea să fie așa, însă prea multe lucruri mă fac să mă îndoiesc puternic de asta. Atâta timp cât există oameni (și nu un număr nesemnificativ) care cred că păsările nu există, la fel ca în exemplul pe care îl menționam la început, că Pământul este plat sau care își pun încrederea în conspirațiile QAnon, nu cred că premisa filmului Don’t look up este atât de puțin racordată la realitatea pe care am construit-o. Și cred că această perspectivă este ilustrată cel mai bine de scena în care cei doi cercetători apar pentru prima oară la televizor, în cadrul unei emisiuni ce le oferă știrilor o formă mai ușor de digerat. Aici se ciocnesc exploziv două modalități fundamental diferite ale oamenilor de a se raporta la realitate – cea a doctorandei Kate Dibiasky, al cărei pragmatism o face să priceapă că dificultatea de a accepta adevărul nu se compară cu suferința provocată de negarea acestuia, și cea a celor doi prezentatori, prea ocupați de rating-ul emisiunii și de glumele confortabile cu care i-au obișnuit pe telespectatori pentru a le păsa de gravitatea situației pe care o prezintă. La granița acestor perspective se află cercetătorul Randall Mindy, adept al rațiunii care, însă, se lasă înghițit de lumina reflectoarelor și de puterea ei de a distorsiona adevărul. Ceea ce umanizează personajul și reușește să îl scoată din rigiditatea tiparelor celorlalte personaje este faptul că intențiile acestuia rămân, pe toată durata filmului, racordate la ingenuitatea sa – el chiar crede că este imposibil ca liderii politici ai lumii să fie indiferenți în fața amenințării colective și că vor face alegerea corectă, salvând specia umană de la extincție. El chiar crede că, adaptându-se metodelor mundane prin care guvernele lumii încearcă să transmită oamenilor informația și să evite, în același timp, panica globală – fie că vorbim de provocările de pe TikTok, de reclamele kitsch sau de aparițiile în emisiunile de o calitate îndoielnică pentru a vorbi într-un mod ușor de digerat despre cometă – va reuși să îi facă pe oameni să conștientizeze nevoia de acțiune într-o mai mare măsură decât folosindu-se exclusiv de rigoarea științei. Pentru că, oricât de frecvent ni s-ar demonstra contrariul, oricât de conștienți am fi de faptul că problemele cu care se confruntă umanitatea nu vor dispărea decât prin acțiuni consecvente și colective, cu toții păstrăm în noi măcar o fărâmă din speranța că, până la urmă, totul va fi bine. Că încălzirea globală nu va avea impactul devastator despre care ne avertizează cercetătorii și pe care începem să îl vedem deja în toate colțurile lumii, că pandemia va trece pur și simplu, chiar dacă nu ne vaccinăm, că guvernele lumii nu ar fi atât de ignorante încât să ne pună pe toți în pericol și să adopte decizii riscante din raționamente economice. Speranța naivă că, așa cum spune personajul lui Leonardo DiCaprio în momentul lansării rachetelor nucleare menite să neutralizeze amenințarea (și care se vor întoarce glorios pe Pământ în câteva minute fără să își fi îndeplinit misiunea), everything is theoretically impossible until it is done.
And do you know why they want you to look up? Do you know why? Because they want you to be afraid. They want you to look up because they are looking down their noses at you. They think they’re better than you.
Oricât de mult mi-ar plăcea să cred că filmul este prea puțin angrenat în natura umană și în modalitatea în care am reacționa în cazul unui scenariu ca cel propus de Adam McKay, sunt de părere că felul grosolan și brutal de sincer în care este livrat mesajul se pliază perfect pe aroganța care ne face să credem în continuare că ridicolul și ignoranța care definesc, într-o mare măsură, viețile noastre cotidiene reprezintă singura normalitate posibilă. Don’t look up nu apelează la subtilități și idei transmise voalat pentru că, la fel ca în universul pe care îl construiește, am depășit punctul în care mai este realist să credem că umanitatea are autocontrolul necesar pentru a se îndrepta cât încă mai are timp, nefiind ghidată de altceva decât un simț interior al dreptății și al moralității. Iar dacă oferă răspunsuri inconfortabile, brutale și, poate cel mai rău, comice, fără să aibă încredere că spectatorii vor ajunge singuri la ele dacă sunt lăsate doar la stadiul de sugestii, asta este pentru că nimic nu estompează adevărurile dure mai bine decât iluzia propriei noastre profunzimi. Sometimes we need to just be able to say things to one another, spune, într-un moment (tardiv) de disperare personajul lui Leonardo DiCaprio, și cred că aceasta motivează cel mai bine alegerea regizorului de a aduna toate clișeele și tiparele care ne alimentează și de a ni le înfățișa așa cum sunt, fără a le șlefui. Căci don’t look up nu reprezintă doar îndemnul folosit de personaje pentru a mușamaliza ceea ce se întâmplă, ci ironia care ne definește pe fiecare dintre noi și care ne face să lăsăm adevărurile prea tăioase să treacă pe lângă noi sau să rămânem îndeajuns de naivi încât să credem că ele nu vor pătrunde, în cele din urmă, în realitățile ermetice și confortabile pe care le-am construit în jurul nostru.
*Raisa Manolescu, fost redactor-șef Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Drept, UAIC Iași.
