- Poezia înseamnă libertate
Anul acesta am avut ocazia să particip pentru prima dată la festivalul „Poezia e la Bistrița”, unde literatura ne-a adunat timp de 4 zile intense și solicitante, pline de suflete frumoase, de înflăcărare, de zâmbete luminoase la fel ca soarele Bistriței, 4 zile scrise și trăite la superlativ în care poezia ne-a stat alături și a construit un mozaic de limbi, de inimi pulsând de entuziasm, un mozaic de cuvinte mirosind a cafea și a nopți de vară. La Bistrița am devenit cu toții o familie al cărei arbore genealogic se hrănește din poezie, din emoție și din sensibilitate concretizate într-un mod particular de a privi și de a rosti lumea. În aceste zile de festival s-a citit, s-a scris și s-a respirat poezie, toate valențele timpului parcă fiind destructurate, pentru că poezia ne-a însuflețit ziua și ne-a ținut trezi noaptea, într-un freamăt poetic neîntrerupt. Vocile poeților în sala Palatului Culturii, care au răsunat în mai multe limbi și frecvențe, s-au izbit de pereții verzi și, concomitent, de inimile noastre, făcând totul să vibreze în exterior&în interior, ne-au destabilizat, au pătruns în suflet și ne-au răscolit fiecare cameră interioară pentru a scoate la suprafață ceea ce e mai frumos și mai autentic în noi. Atelierele de scriere cu Anastasia Gavrilovici și Răzvan Țupa ne-au oferit nouă, tinerilor, prilejul să ne exersăm spiritul poetic, să folosim cuvintele ca pe instrumente de consemnare a ceea ce suntem, să ne desprindem de barierele limbajului sau de reticență, tocmai pentru că poezia, așa cum au definit-o tinerii la atelierul Anastasiei Gavrilovici, înseamnă libertate (nu cea de a scrie despre orice și oricând, ci libertatea de înregistrare a tuturor impulsurilor contradictorii și viscerale care ne compun interioritatea). Festivalul de la Bistrița a însemnat și diversitate, jonglarea și abordarea mai multor registre și fețe ale literaturii, ceea ce a fost susținut de cele două discuții din grădina muzeului cu Matei Vișniec și Radu Pavel Gheo, dialoguri care ne-au purtat în zona dramaturgiei, respectiv a prozei, oferindu-ne pretextul necesar pentru a discuta despre multiple teme de actualitate în societate.
Festivalul „Poezia e la Bistrița” a fost în primul rând despre oameni, despre modul în care poezia devine o punte de legătură pentru cei în căutare de ceea ce e frumos și autentic, de acele mecanisme care reușesc să te smulgă din tine, din obișnuit, care au capacitatea să deranjeze, să prevină comoditatea și să te introducă în lume într-un mod în care nimic altceva nu ar putea.
Cred că imaginea cea mai sugestiva care ar putea descrie această ediție a fost cea din prima zi, când ne-am năpustit cu toții asupra volumelor de poezie de la intrare, cu sclipiri în ochi și entuziasm în inimi, pentru că noi nu dam banii pe prostii, ci pe cărți de poezii. (Antonella Malfara, redactor-șef Alecart, clasa a XII-a, Național)
- Până la inimă; și inima se oprește în timp ce trăiești în continuare. – Iya Kiva
Poezia e la Bistrița nu a dat greș nici anul acesta în a ne surprinde plăcut și pe deplin. De la poeții familiari nouă, cei întâlniți în cadrul întâlnirilor Alecart, precum Radu Vancu, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu – Hondrari, Dan Coman, Anastasia Gavrilovici, Florin Partene etc, am trecut la întâlnirea cu voci poetice noi și pline de viață, cum ar fi Denisa Grădinaru, Lucian Brad, Alejandro Simón Partal, Diana Cornea, Cătălina Matei, Iya Kiva, Leire Bilbao etc. – voci pline de poezie, care țâșnesc pretutindeni, încărcate de sinceritate. O sinceritate care nu ne-a părăsit nici când festivalul s-a sfârșit și fiecare dintre noi s-a întors la propria poezie zilnică.
Percutante au fost întâlnirea cu Matei Vișniec, căruia i s-a acordat Premiul Orașului Bistrița (și dialogul de a doua zi cu el, moderat de Radu Vancu) și cea cu Radu Pavel Gheo, prozatorul invitat anul acesta de către poeți.
Atelierele de scriere creativă au ocupat, de asemenea, pentru noi, un loc important în cadrul festivalului, căci Anastasia Gavrilovici și Răzvan Țupa ne-au făcut să ne cunoaștem mai bine emoțiile, să vedem în noi lucruri de care poate nici nu aveam habar și să învățăm să avem disponibilitatea să fim acolo pentru propria noastră ființă, dar și pentru cei din jur.
Cu toate că încă am impresia că nimic nu s-a sfârșit, că ar trebui să mă aștept la o continuare / o prelungire a festivalului, există trei momente care mi-au rămas în minte și care îmi țin companie când simt că vine un dor prematur:
Momentul percutant al lui Alejandro Simón Partal care, ajuns pe scenă, a început să-și „plimbe” versurile printre noi și a eliberat fiecare atom de poezie, împărtășindu-și trăirea exact cum fac actorii în spectacolele lor: în versurile lui, lăuda fiecare lucru mărunt, și-l însușea, îl aducea cât mai aproape de ființa sa, dar și de restul oamenilor prezenți – Alabados sean todos los que hemos estado aquí! Alabado sea cada momento de tu vida! Alabado sea todo lo que te rodea! Momentul Cătălinei Matei aș îndrăzni să spun că îl întregește pe cel al lui Alejandro Simón Partal – și ea intrând în rolul de actor, străpungând cu vocea fiecare organ al celor prezenți în sală, ținându-ne în priză, înfigând cuțitul în carne, avertizându-ne: Dacă dormi / vei pierde / toată liniștea. Recitalul trupei Șubi Tuba a fost, aș putea spune, încheierea perfectă pentru zilele pline de energie și de poezie de la Bistrița. Jazz-ul lor ne-a făcut să înțelegem că muzica poate într-adevăr comunica viu și incandescent cu oamenii. Șubi Tuba ne-a arătat că muzica e muzică atunci când umanul se implică total, când muzica nu mai e doar un sunet, ci o ființă ca noi, ce ne traversează timpanele, ne cheamă lângă ea și ne transpune într-o altă realitate. Într-o realitate în care toți suntem și răsunăm de poezie și de muzică. (Theodora Sterpu, clasa a XII-a, „Varlaam Mitropolitul”)
- reciclăm amintiri din resturi pe care le avem la îndemână – Denisa Grădinaru
Neața!, atelier, întâlnire, căldură, pauză, căldură, lectură, oameni, căldură, scrie, scrie, scrie! Câteva zile cu & despre oameni, când, evident, poezia nu a fost doar în antologii sau pe scenă, ci în noi. În noi toți, la fiecare colț al străduțelor bistritzene, în muzică, în aerul canicular, cocoțată în merii din grădina Muzeului Județean, presărată pe tot traseul hotel-palat-muzeu. Pentru mine, acesta a fost primul an la bistritz, please! & please, please, să ne vedem & la anul! Nu cred că a existat un mod mai bun de a ne începe zilele decât înconjurați de tineri la atelierul Anastasiei Gavrilovici & la cel al lui Răzvan Țupa, care, în moduri diferite, ne-au determinat să ne dăm seama singuri că poezia locuiește peste tot – numai că trebuie reperată și „transcrisă” (sau uneori nici atât) – , că emoția e la fel de frumoasă dacă nu e exteriorizată (uneori n-are nevoie să fie), că arta înseamnă trup, cuvânt, gest, sunet, indiferent în ce formă ar fi acestea.
Dar cum zilele au fost & despre artă, cum ziceam, la întâlnirile cu Radu Pavel Gheo, respectiv, cu Matei Vișniec sub umbra merilor ni s-a vorbit (& am vorbit – firesc pentru alecartieni când se întâlnesc cu un om de cultură) nu doar despre literatură, dramaturgie, proză, ci & despre puțină politică, emigrare, patrie, despre a publica, despre a fi recunoscut. Tot sub aceiași meri, am avut, în ultima dimineață, parte de poezie foarte tânără, moment în care ne-am simțit aplaudate chiar & când aplauzele nu erau pentru noi, ci pentru cei ca noi, dar care au avut curajul să ia microfonul în mâini (pe care eu nu l-am avut – cum să citești poezie în fața poeților? E ca și cum ai lua bisturiul chirurgului & i-ai spune: uite, uite, eu așa cred că se face).
Până la urmă, nimic mai frumos decât libertatea pe care ne-o oferă arta, nimic mai scump sau prețios decât ideea. Și au fost idei care se nășteau la ore adânci în noapte, pe care le scriam cu ritmul cardiac crescut, parcă dopate de & cu extazul poeziei; idei pe care, poeții despre care am scris, le-au felicitat, & credeți-mă, nu e puțin lucru să îți mulțumească cineva ca Radu Vancu sau Teodora Coman sau Victor Fală sau James Appleby (apropo, străinii au fost chiar (în)cântați & puțin răgușiți). Trebuie menționat, mereu & mereu, entuziasmul întâlnirii cu oamenii de pe coperțile cărților tale preferate, oameni pe care visezi să-i întâlnești. Care apoi se adună la un festival, adică într-o adevărată sărbătoare, devenind parcă un singur corp – atât de complex și de colorat. Fiindcă asta a fost la bistritz între 11 & 14 iulie: un caleidoscop de oameni, de idei, de frumuseți, ca în final să spunem salut, Răzvan!(d. Sociu), dar și salut, omule păianjen!, pa, delfinilor, nu ne veți stăpâni planeta!, pa, sală verde!
Iar pe tine, poezie, noaptea te bem/ te bem dimineața-n amiază și seara te bem/ te bem și te bem – Cosmin Perța (Serena Condurachi, clasa a XI-a, Național)
- & am intrat în ziua asta ca un copil într-o cofetărie – Radu Vancu
Scriind acum, după ce am coborât iar în cotidian de pe baricadele experienței festivalului „Poezia e la Bistrița”, memoria fluidă și imprecisă a sentimentului este cea la care voi recurge, deoarece doar ea, în contrast cu cea concretă și exactă a creierului, poate oferi sinceritate elogiului pe care-l voi închina momentului meu de copil în cofetărie pe care l-am trăit anul acesta la Bistrița. Din amalgamul de sentimente sub forma căruia a rămas această ediție a festivalului în sufletul meu, o imagine luminează cel mai puternic pe harta memoriei. E cea a corpurilor tuturor poeților cântând și dansând împreună pe inconfundabilele versuri ale melodiilor arhicunoscute şi îndrăgite. Făcând cunoștință cu poezia lor în serile de lectură ale festivalului, am atribuit inevitabil fiecăruia o senzație, am transpus poezia pe diferite frecvențe cu care am rezonat într-o măsură mai mare sau alta, iar când am avut ocazia să-i văd pe toți la un loc, exprimându-se liber, de data aceasta nu prin cuvinte, ci prin mișcări, am simțit că le-am putut cunoaște poezia în întregime, ceea ce vedeam fiind încă o dată prelungirea a ceea ce era în interiorul fiecăruia. Libertatea și bucuria în diferitele lor forme, însoțite de un sentiment de apartenență la ceva mai mare, la o fericire comună m-au făcut să mă simt asemenea copilului de care vorbea Radu Vancu în cea dea două seară a festivalului, copilul destul de norocos încât să se afle în interiorul unui miracol. (Ioana Orania Crega, , clasa a XII-a, Național)
- Citește AICI, AICI și AICI, „jurnalul” festivalului „Poezia e la Bistrița” ținut de 8 redactori Alecart, eleve la Colegiul Național Iași & Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași, coordonate de Nicoleta și Emil Munteanu!
Foto- copertă articol: Karina Ciurus
Grafica: Theodora Sterpu („alecartiene la festival”)
