sunt locuri în care m-aș întoarce
de o mie de ori solară distanță
pentru că am un ritm doar al meu
pentru lucruri,
nu degeaba veselia se împrăștie,
se dăruiește
ca o macetă în cădere.
Vara la sat a devenit deja un loc comun pentru toți, o imagine feerică pe care ne place să o împărtășim cu celălalt, care aproape că și-ar pierde farmecul dacă ar fi să rămână doar a noastră, într-un singur exemplar. Și totuși, ea ne aparține fiecăruia dintre noi tocmai prin ritmul propriu ce îi este impregnat, căci este, mai mult decât orice, o experiență formatoare la care ne putem întoarce doar prin filtrul adultului ce am ajuns.
Volumul Danielei Vizireanu surprinde, așadar, o vară a sensibilității, a intensității liniștii niciun moment apăsătoare, a unei fragilități aparte provenite, pe de o parte, din cadrul marcat de lipsuri și de trudă și, pe de alta, din perspectiva parcă dezamăgită de orașul rece al unei fete ce și-a construit propria feminitate din natura de la țară. Nu este vorba atât despre copilărie, cât despre o încercare disperată de a nu lăsa frumusețea să se piardă în tot ceea ce vine după ea. Poeta nu încearcă să își asume o viziune infantilă, ci dimpotrivă, pare a urmări din umbră fetița din propriile amintiri pentru a recupera trecutul în toate formele sale. Post memoria este alcătuită dintr-o serie de imagini decupate dezordonat de mâinile unui copil, însoțite de gândurile adultului ce le parcurge. Structurat în trei părți, volumul nu va ajunge aici dispariția (Casa de Editură Max Blecher, 2025) pleacă de la o copilărie înșurubată în imagini, trece printr-o etapă a descoperirii și a rememorării pentru a ajunge, într-un final, la o maturitate a conservării dorului, la o odă închinată satului.
într-o zi, am asistat la nașterea
unui vițel mic și plin de sânge pe care tata
îl trăgea epuizat din corpul vacii.
despre frumusețea acelui moment nu se poate
scrie în limbajul existenței imediate,
doar prin imagini inclasabile, delirante.
Tradițiile din bunici s-au format printr-o alăturare a morții și a sărbătorii: de la înmormântările și pomenirile făcute cu fast, la tăierea porcului de Crăciun și bucuria jupuirii cocoșului cel mai mare. De altfel, există un substrat gri al satului, o tristețe în care acesta este îmbibat, cu care săteanul de rând s-a obișnuit pentru că asta este fibra pe care a cunoaște, așa a fost crescut – cu greu, cu lipsuri, apărat veșnic de o veselie ca o macetă. De aici se naște comunitatea unui sat, atât de strânsă și de necesară, din solidaritate dublă: în suferință și în veselie. Pentru fetița venită peste vară, toate aceste sărbători, fie ele revelionul sau doar vizita la coafor, nu reușesc decât să pună în lumină stratul cenușiu, căci să dai din puținul tău și altuia e cu atât mai frumos cu cât e mai dureros.
Există multă singurătate în această primă parte, mai multă, paradoxal, decât în cea a studentei singure într-un oraș nou sau a femeii obligate să conserve amintirile pentru că sunt singurul lucru care i-a mai rămas. Există multă singurătate în familia fetei, între un tată „prezent” mai mult prin absența sa și o mamă frumoasă, dorită, dar care nu ajunge la serbări și nu reușește niciodată să aline senzația de gol. Singurătatea, numai ea te face să îi vezi pe alții. Satul seduce prin naturalețea sa, iar mama este o întruchipare a acestei frumuseți rudimentare, este tihnită ca o vitrină, drăgălașă ca o smochină, este mamă pentru copiii satului – și poate tocmai din acest motiv am putea cu ușurință să confundăm imaginea ei cu cea a naturii, o imagine uneori idilică a tot ceea ce e de iubit la sat. Lipsa tatălui nu e explicată și nici măcar subliniată, pentru că ea constituie un adevăr brut, o stare de fapt resimțită după clipe de așteptare, dezamăgitoare de fiecare dată.
Există și o scăpare din singurătatea aceasta corozivă: Scooby-doo și GTA San Andreas. Este o senzație specifică, aceea a prieteniei din copilărie, nemaiîntâlnite, pentru că ea este, de fapt, prima întâlnire cu iubirea voluntară, deși doar ani mai târziu ne vom da seama de acest lucru. Andreea întruchipează această prietenie pură, ce ține mai degrabă o vară decât o viață, cât fusese promisă, ce răsare din genunchii verzi de la pantaloni, din căpșunile murdare mâncate direct din grădină, din gumele împărțite pe bordură și din juliturile căpătate de la un joc ,,de-a prinsa” prea înfocat pe pietriș.
știi, câteodată visez o fântână pentru tine
din care să scoți apă
răcorindu-te,
departe de betoniera noxelor digitale
care imită atât de bine blândețea noastră,
foarte departe.
Ce era pentru copilă doar simplitatea vieții la țară devine, pentru femeia care se uită acum în urmă, totodată o manifestare a sărăciei și un catalizator al empatiei umane. Este interesant acest sindrom al impostorului începând să se manifeste în tânăra studentă ce părăsește satul pentru marele și recele oraș, căci ea se află involuntar în poziția de a le pune pe cele două în balanță. Imaginea bunicului așteptând pe trotuar după pensie sau cea a bătăturilor din palmele muncite este cât se poate de tăioasă, iar singurul lucru care mai reușește să o facă suportabilă e simplitatea acelor momente, naturalețea unor gesturi și a unor fapte ce există doar la sat. Orașul poate doar să încerce să reproducă acea seninătate a vieții, în zadar însă, căci ea este deja pierdută printre claxoanele mașinilor și luminile prea puternice noaptea.
Este cu atât mai spectaculoasă această simplitate când ea devine o parte indubitabilă a feminității și sensibilității, când ea ajunge să se manifeste prin blândețe, prin incandescență și continuă să existe prin poetă. Scăldându-se în râu, imaginea i se suprapune cu cea a unei nimfe – și poate chiar acolo s-a arătat pentru prima oară femeia ce avea să devină, căci ea exista în copilă, așa cum și aceasta din urmă există în adultă prin pistruii ce nu se pierd și nu se lasă ascunși, ce rămân ca un testimoniu al unei copilării ce contează mai mult după ce a trecut. Sunt puse în relație aceste diferite ipostaze ale femeii, căci există trimiteri inclusiv la tinerețea mamei, un mister sui generis, la viitoarea mamă presimțită în corpul încă de fată, la poveștile pe care ea le va evoca, iar acestea toate, ce sunt cu adevărat una, au o fluiditate anume, indispensabilă, niciodată înverșunată, ci a purității și a devenirii.
nu va ajunge aici dispariția,
nu cea dintre gherilă și fluturi.
mică cetate de sentimente ratate
fie soare, fie vânt
treci tu prin mine,
imaginează-ți că sunt un luminiș tânăr
în pline descărcări electrice,
câte lumi și câte morți, câtă iubire a fost.
Ultimul poem – o odă a satului, cu bune și cu rele, o odă sub forma unui tren cu vagoane ce poartă gânduri, în care fiecare poartă o altă imagine; o odă ca un inventar de oameni, sărbători, obiecte sau locuri care constituie satul. Toate acestea care au fost, năzbâtii, serbări, nunți, înmormântări, bărbați beți, copii speriați, găini jumulite și pisici chinuite, toate acestea s-au solidificat, într-un ultim vers, doar în și prin iubire. Duritatea și sensibilitatea, liniștea și haosul, durerea și sărbătoarea, copila și femeia se întrepătrund în încercarea de a contura un tablou veridic al unei experiențe, al unui loc unic, chiar dacă descoperit apoi ca banal.
În final, satul este parcă de negăsit, distrus și lipsit de viață, un motiv în plus pentru care nu poate fi evacuat din memorie, ci trebuie să se păstreze tocmai prin aceste imagini ale unei copilării comune, ale unei veri de acalmie. Volumul Danielei Vizireanu se luptă, parcă, permanent cu uitarea, pune în lumină ceea ce rămâne după ani din toate acele zile toride, ale fugii după răcoare și devine un loc al apropierii tuturor copiilor de la sat, fie ei păstrați în pistrui și alunițe, fie revitalizați tocmai pentru a ne ghida prin propriile amintiri.
Daniela Vizireanu, poetă invitată la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița” (16-19 iulie 2026), a primit în iunie Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum – decernat în cadrul Festivalului „Zilele Eminescu” de la Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” – pentru volumul de debut nu va ajunge aici dispariția apărut la Casa de Editură Max Blecher, 2025.
- Programul complet al Festivalului „Poezia e la Bistrița” poate fi consultat AICI.
(*Sara VIERU, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
Pictura copertă articol: Ioniță Benea
