Mi-ar fi plăcut să văd spectacolul regizat de Robert Bălan într-un alt moment. Nu la un atât de scurt răstimp de la Referendum. Și nici într-un caz în săptămânile anterioare acestuia. Mi-ar fi plăcut să-l văd tihnit pentru a lăsa să reverbereze în mine fiecare secvență care îl alcătuiește, să aud fiecare voce și fiecare poveste. Pentru că e un spectacol curajos. Pentru că e un spectacol necesar. Pentru că e un spectacol în care nu se clamează, nu se construiește sau deconstruiește o lume/un text/o relație, nu se problematizează. Se mărturisește. Atât. Despre ce? Nu despre credința în Dumnezeu. Dialogul fiecăruia cu Dumnezeu, dacă există, e unul al spațiului intim creat printr-o legătură directă cu Tatăl. Dar nu despre Tată este vorba în aceste mărturii-mărturisiri, ci despre ceea ce faci, despre ceea ce spui, despre ceea ce alegi, despre ceea ce devii, despre cum ești privit și despre cum privești în numele Tatălui. Despre constrângeri, despre vinovăție, despre ceea ce ne desparte și ne aduce la un loc, despre teritoriile intimității și cele ale alterității, despre relația nu cu El, ci despre El în lumea în care ne aflăm, în viața pe care o trăim, în gândul, și cuvântul, și fapta provocate de poziționarea față de el.
Ca punere la un loc a unor mărturisiri, spectacolul are, mai mult decât valoare documentară, valoare umană. Pentru că scoate experiența „povestită” atât de sub semnul spovedaniei, cât și de sub cel al constrângerilor sociale – când bunul simț sau privirea celuilalt ne obligă la situarea în marginea sincerității, nu înăuntrul ei. Nu te dezbraci în pielea goală în fața nimănui. Nici măcar în numele Tatălui.
Așadar, pornind de la o suită de confesiuni (căci spectacolul a fost gândit și realizat acum patru ani în cadrul unui proiect finanțat de AFCN), textul, cu minimale modificări, se spune. Trei voci, trei prezențe, mai multe experiențe care vorbesc despre cum relația cu Dumnezeu le-a modelat (sau contorsionat) alegerile, convingerile, legătura cu ceilalți, cu propriul corp, cu propriul suflet, despre cum privesc ceea ce se întâmplă în spațiul clerical sau în cel laic, în interiorul familiei sau în afara ei. Despre libertatea de a veni către Dumnezeu și despre ipocrizia căilor de a-l întâlni aici, despre vulnerabilitate, vinovăția că ai un corp, despre păcat, despre interpretările Bibliei și Cuvântul Tatălui poticnit în cuvintele omului, despre suicid și homosexualitate, despre corupere și ispite, despre coexistența credinței cu violența domestică, despre practicarea unui cult și diferențele de a-i înțelege și a-i propovădui Tatălui cuvântul. Adică despre tot ce li (și ni) se întâmplă atunci când nu există (și nu poate exista doar) o relație directă cu Tatăl, ci una mediată (de familie, de mediu, de societate sau de o instituție).
Fiecare experiență e zguduitoare, indiferent dacă se naște din iubire, suferință, revoltă, indiferent dacă se îndreaptă împotriva ipocriziei cultului, a propriei neputințe sau a formei pe care credința o îmbracă. Profund personală și, în același timp, recognoscibilă, suita de mărturisiri obligă la analiză. Ea nu schimbă nimic în relația fiecăruia cu Dumnezeu, dar poate schimba tăcerea vinovată sau autosuficientă din societatea în care trăim cu un discurs în care a asculta tolerant e mai important decât a oferi soluții sau a adopta o poziție, fie ea radicală sau călduț-leșioasă.
Am descoperit aseară trei tineri actori extraordinari: Carmen Florescu, Ozana Oancea, Virgil Aioanei. Trei voci, trei trupuri, trei prezențe care au îmblânzit un spațiu, i-au pus amprenta vocilor pe care le mărturiseau și a experiențelor care se împlineau prin ei și au adus la Iași, la FITPTI, starea de normalitate.
Firescul revizuirii propriei relații cu Tatăl, nu în numele Tatălui, ci în numele iubirii, căci, nu întâmplător, dialogul din final al unei mame cu fiul ei asta mărturisește: dincolo de alegerile personale, Da, Dumnezeu înseamnă iubire.
Documentare și text: Elena Vlădăreanu
Cu: Virgil Aioanei, Carmen Florescu, Ozana Oancea
Scenografia: Elisabeta Gëdo
Regia: Robert Bălan
Credit Foto: Cezar NEGRU
(*Nicoleta Munteanu, profesor la Colegiul Național Iași, este coordonator al Clubului de lectură „Alecart”.)
