Emoție pură, neșlefuită. Asta am simțit erupând din carte și vibrând în mine când strângeam între degetele tremurânde În numele Tatălui (și al Fiului), romanul autorului maltez Immanuel Mifsud. Pe cât de scurt, pe atât de cutremurător, volumul este scris sub forma unui dialog ce nu a apucat niciodată să fie purtat între un fiu și tatăl său. Autorul ne oferă ocazia să privim dificila relație adolescent – figură paternă din ambele perspective într-o experiență tulburător de sinceră.
Și deodată îmi dau seama că totul se reduce la numele Tatălui: primele crize de plâns, primele certuri, primele tensiuni. Toate în numele Tatălui.
Deși lipsit de „acțiune” în sensul comun al cuvântului, romanul m-a făcut să simt mai mult decât majoritatea cărților pe care le-am citit de-a lungul timpului. „Povestea” începe după înmormântarea tatălui. Fiul se întoarce acasă și își amintește de „carnetul maro”, jurnalul tatălui său, pe care îl găsise cu ceva timp în urmă. Acum adult, el însuși tată, naratorul recitește carnetul și umple spațiile goale ale propriilor amintiri cu notițele tatălui, conturând astfel figura paternă care a dictat regulile tinereții sale.
Prima parte a volumului conține perspectiva adolescentului care se revoltă împotriva celui ce îi impune standarde și reguli, împotriva eroului de război care este tatăl său. În încercarea disperată de a se elibera de sub comanda tatălui-soldat, fiul se agață de orice fisură în imaginea impozantă a tatălui, precum piciorul deformat în urma unui accident.
Cele două capitole în care naratorul are tăria sufletească de a scrie ceea ce nu a avut niciodată curajul să îi spună tatălui dezvăluie imaginea unui adolescent ca oricare altul, înverșunat și sfidător, necopt la minte și încăpățânat. Un copil în trupul unui om ce ar trebui să se fi maturizat, disperat să știrbească din gloria soldatului care își spune Tată.
Naratorul se adresează mereu acestuia, într-o manieră care nu ne poate lăsa indiferenți, fie pentru că ne identificăm perfect cu adolescentul ce se lasă pradă nesiguranței, fie pentru că ne amintim că așa am fost și noi cândva.
Nu fi furios: și eu trebuie să am un rol în povestea asta.
Răspunsul tatălui vine în partea a doua a cărții, o remodelare a figurii pe care soldatul o ascundea sub imaginea de om puternic, jurnalul – singurul care îl leagă de tatăl său în continuare – modificând perspectiva.
Tatăl uimește cu vocea sa calmă și înțelegătoare, dând o explicație aversiunii pe care Fiul o nutrește față de el. Cine e intrusul în relația mamă – copil – tată? Fiul (dorit, așteptat) sau tatăl (preexistent)? Nu mai sunteți doar voi doi acum, ați devenit trei (…) propriul meu tată a fost aici înaintea mea.
Dragostea sinceră a tatălui este la fel de bine ascunsă precum spaima și aversiunea fiului din primele două capitole, căci sentimentele pe care naratorul le-a înțeles prea târziu, abia după ce el însuși devine tată, se zbăteau să treacă de armura soldatului sever și urât de fiu.
Ceea ce emoționează este în egală măsură răspunsul fiului matur și conștientizarea confruntării cu celălalt (Tatăl) ca dat imposibil de depășit: Încă o dată, îmi dau seama că vocea m-a părăsit. Îmi vine să plâng. Aceasta este reacția atunci când își vede tatăl în spital, o afirmație simplă, dar cu încărcătură afectivă nemăsurată, în contrast profund cu răzvrătirea din prima parte a cărții.
Dacă încep să îți curgă lacrimile, lasă vântul să le usuce.
M-aș putea opri asupra multor imagini care se repetă obsesiv: asupra piciorului deformat, asupra cântecului de război dominat de figura lui Lili Marlene, asupra decorațiilor tatălui-soldat. Prefer însă ca fiecare să aleagă, să caute imaginea care să-i amintească de propria relație cu părinții. Totuși, îmi voi permite un mic act de egoism și voi afirma Nu știam că până și soldații plâng.
Primul capitol se deschide cu imaginea înmormântării bunicii, ocazie cu care Tatăl plânge. Tatăl, care și-a învățat copilul că un bărbat nu plânge, se uită la mormânt și lasă lacrimile să se prelingă pe obrazul brăzdat de suferința războaielor. Iar copilul care se agață de fiecare mic defect al Tatălui îl vede. Plânsul nu este aici un act de slăbiciune. A plânge înseamnă pentru copil a sfida, a nu plânge înseamnă a te afla mereu în lanțurile autorității tatălui. Iar pentru tată, a plânge înseamnă a abandona soldatul și a deveni nu Tatăl, ci tatăl.
Ceea ce tatăl lasă în urmă, între coperțile maro ale jurnalului mâncat de timp, este singurul sfat pe care nu l-a dat niciodată cu voce tare: Așază-te și închide ochii și, dacă încep să îți curgă lacrimile, lasă vântul să le usuce. Iar dacă auzi muzica, să cânți și tu.
Imaginea bărbatului plângând este, din perspectiva mea, cea mai elocventă pentru maturizarea fiului și pentru sentimentalismul ascuns al tatălui, iradiind subtil în fiecare capitol. Ea face diferența dintre figura paternă autoritară, soldatul care își crește fiul spre a-l face bărbat, și omul care „este fascinat” privindu-și fiul jucându-se pe podea.
Pot în sfârșit să trag adânc aer în piept și să sting lumina.
Scriitura lui Immanuel Misfud în acest roman poate fi numită experimentală, lirică, o combinație stranie între proză și poezie. Cred însă că asta contează mai puțin. Ceea ce este evident e că este o carte scrisă nu atât pentru cititor, ci pentru sine. Cum spunea Kafka într-o scrisoare către tatăl lui: În tot ce am scris, am scris despre tine; tot ce am făcut acolo, în scris, până la urmă, a fost să mă plâng pentru că nu am putut plânge pe umărul tău. Îmi luam un îndelung rămas bun și întârziam pe umărul tău.
Asta face și Mifsud, într-o scrisoare care nu a ajuns niciodată la destinatarul său. În schimb, această scrisoare cade în mâinile cititorilor și le dă impulsul necesar pentru a mărturisi lucruri pe care nu au avut niciodată curajul să le spună persoanelor celor mai importante din viețile lor.
Uită-te în continuare în depărtare.
Fiecare va rămâne la sfârșit cu ceea ce a putut găsi în sine pornind de la introspecția tatălui și a fiului din acest volum, de la privirea aruncată sieși și propriei familii. Cât despre mine, eu am pe buze următorul îndemn: (…) Plimbă-te pe malul golfului, cu marea albastră în gălețica ta, și culege cochiliile și adună nisipul. Lasă în urmă meduzele moarte: n-ai nevoie de gunoi.
(Ioana-Maria Popa, clasa a XI-a, mate-info, Colegiul Național Iași)
Joi, 5 octombrie, ora 14, ne vom întâlni cu Immanul Mifsud și Francesc Miralles în Sala de Festivități a Colegiului Național în a doua zi a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași
