Cum să îți închei mai spectaculos săptămâna altfel decât cu ora Cinematografia de artă și literatura, un opțional care stârnește discuții în și dincolo de cele 50 de minute online, care îți provoacă nerăbdarea de a viziona următorul film și plăcerea de a descoperi povestea din spatele ecranului. În această săptămână, nu a fost nevoie să ne așteptăm unii pe alții la întâlnirea de pe zoom pentru a ne împărtăși impresiile provocate de Nuntă mută, în regia lui Horațiu Mălăele.
Cadrele din început care îți stârnesc imediat curiozitatea, fiorul vieții din satul comunist, povestea bizară a morții unei fete, râsete și tensiune, disperare și deznădejde – toate acestea compun istoria unor destine zbuciumate care parcă se pierd în istorie. O echipă de jurnaliști merge să investigheze întâmplările dintr-un sat care a fost ras de pe fața pământului pentru a se construi o fabrică, în vremea comuniștilor. Ceea ce nu știu însă tinerii (care au o atitudine destul de indiferentă) este metamorfoza acelui loc și viața pe care au trăit-o văduvele. Mașina trece pe drum în timp ce privirea jurnalistului rămâne blocată pe geam, captând haosul spiritului și neliniștea oarecum împăciuitoare a ruinelor. Pe fundal, primarul încearcă să relateze pe un ton optimist evoluția ironică a satului natal, dar cadrul rămâne încremenit când este întrebat ce s-a întâmplat de fapt acolo.
Lasă, bre, cu fata matale de când erai mic…
Înapoi în 1953, doi tineri îndrăgostiți hotărăsc să se căsătorească, o fată din sat este găsită moartă, „fantoma” acesteia apare la praznic, circul vine în sat și nunta este pe cale să înceapă. Acest șir de întâmplări dinamice, excepționale și parcă fabuloase este întrerupt de venirea unui ofițer rus. În mijlocul uliței, nuntașii sunt anunțați că Stalin a murit și întregul popor trebuie să țină 7 zile de doliu, fapt pentru care nunta este interzisă, iar cei care nu respectă regulile vor fi pedepsiți pentru trădare. Imediat mulțimea se risipește, farfuriile se strâng, mesele se mută și liniștea din mijlocul unei zile dogoritoare se reașterne peste sat. Venirea serii însă dezvăluie înfăptuirea unei nunți stranii, unei nunți mute, unde muzicienii cântă în tăcere și urările de bine se pot citi pe buze. Nuntașii se adaptează unui eveniment care se desfășoară sub semnul neobișnuitului, dar nu și sub cel al fricii. Dansul mirilor e stângaci, fără o coerență și fără ritmul muzicii vibrante, mireasa izbucnind în disperarea imposibilității de a trăi momentul.
Faptul că filmul este regizat de un actor se observă prin mobilitatea camerei care fie este dinamică, fie rămâne încremenită în cadre statice, scoțând evidență bizarul, fantasticul și recuperând spiritul vremii. La începutul peliculei, cadrele par să fie relaxate, haotice, ca și cum înregistrarea ar fi una întâmplătoare. Cu toate acestea, apropierea de locul cu pricina este adusă în atenția privitorului prin focusarea straniului situat chiar în spatele camerei, personajele privind prin tine spre necunoscut. Prezentul se construiește din tonuri cenușii și filtre alb-negru, amintind de o lume desacralizată și construită pe cadavrele unui popor.
Există și perspectiva fotografului, care pare că reușește să suprapună realitatea unei lumi imaginare, ruinele- atmosferei unui sat apus și viața – morții. Totodată, acesta surprinde modificarea dispoziției și creșterea tensiunii, de la discuția degajată cu curva satului, la privirea violentă și râsetul cu ecou care vibrează peste jurnaliști.
Sunt inserate, de asemenea, câteva cadre care sunt filmate prin ochii Marei, singura persoană care pare să aibă tangență cu vibrația necunoscutului și a închipuirii. Fata dă impresia că știe mai mult decât restul personajelor și are acces la faptele tulburătoare ce schimbă destinul decedatei și, în final, al unui întreg sat.
După vederea fantomei, cadrele sunt înregistrate cu o anumită cadență (pe fundal se aude un ritm ce trimite cu gândul la marșul unei armate), accentuând trăirea și șocul mesenilor, graba și tensiunea verificării cadavrului și a amintirii că singurul pilon este realitatea. Astfel, camera devine un personaj în sine, implicat, parte din acțiune și din atmosferă, iar acest lucru conferă privitorului o perspectivă autentică.
Și de prea multă viață tot mori…
În filmul lui Horațiu Mălăele Nuntă mută, lumea satului cuprinde orizonturi și structuri secrete, ce trec dincolo de limitele sale geografice și de determinatele pur materiale ale spațiului. Nota dominantă a vieții satului este liniștea și acea zgomotoasă tăcere prin care spectrul morții planează asupra tuturor, iar amenințarea este tot mai acut resimțită. Într-un sat românesc, aflat sub presiunea noului regim comunist dirijat de comisarii şi agenţii sovietici, timpul pare a fi anulat. Oamenii trăiesc după propriile legi, neglijând autoritatea regimului și având o existență efemeră prinsă între totul din urmă și nimicul dinaintea ochilor. Sentimentul de prea multă viață duce la istovire și la singurătate într-o lume ce-și pierde constant sacralitatea, aflându-se în declin și îndreptându-se spre pieire. Iar de prea multă viață, satul se transformă într-un paradis în destrămare, care își anulează condiția edenică, lăsând în urmă doar povestea. Astfel, o lume entuziastă, luminoasă, gureșă, strânsă în jurul cârciumii se asfixiază treptat, până la autodistrugere.
Povestea este cea care invadează realitatea, oferind un proces de remodelare virtuală a unor evenimente nu doar verosimile, ci pur și simplu veridice până la cea mai firavă nuanță.
Acțiunea gravitează în jurul a doi tineri, Iancu și Mara, a căror nuntă determină apocalipsa unei lumi. Până la nuntă, satul nu este dominat de teamă, nu simți revolta, nu simți pulsația accelerată a sângelui prin vene și nici bătăile rapide ale inimii. Frica trebuia legitimată, sătenii aveau nevoie de frica de moarte, de frica de partid (nu de Dumnezeu), iar, în cele din urmă, ei au nevoie de frica de frică. În instalarea acesteia, imaginația joacă un rol extrem de important. Iar în film, imaginația și supranaturalul sunt acceptate ca ceva firesc, instituind un plan al reflectării în propria adâncime, prin care receptorul se acomodează treptat cu o lume imaginară în care personajele coboară din poveste în realitate.
Spectatori ai unui regim comunist sau… spectatori în primul rând la un spectacol de circ?
Unul dintre cele mai reușite momente ale filmului este proiectarea în aer liber a unei producții de film propagandistic, pe portativul căreia începe o încăierare burlescă între membrii celulei de partid locale așezați în primul rând. Această scenă ilustrează ironia cu care este privită și percepută instaurarea regimului comunist, publicul distrându-se copios. Ironia cu care sătenii tratează această scenă implică un protest mascat față de comuniști, un protest care însă nu exprimă revoltă, ci, mai degrabă, indiferență. În întregul eșafodaj propagandistic, circul se ivește oportun ca o posibilitate de a ieși din real, unde nebunia și grotescul își au rolul lor. Astfel, asistăm la o lume în care comunismul devine o formă a circului, care de mult nu mai reprezintă o manifestare a divertismentului și a fericirii. Lumini, aplauze, bătăi de tobă, glumele deocheate țipate de clovni și iraționalitatea lor de prostănaci bufoni, zdrențăroși, caraghioși, toate acestea devin atât de artificiale, încât prin venirea circului simțim venirea unei apocalipse. Circul devine cel mai trist loc, iar clovnii cele mai triste ființe care se ascund în spatele unor măști grotești. Personajele din film, scârbite de promisiunile înșelătoare ale utopiei politice, exercită râsul ca o formă de eliberare de cenzură și de opresiune. Circul devine astfel o interpretare a realității; acesta vine în sat cu un mesaj profetic, sugerând că această lume va pieri odată cu nunta ce urmează. La plecare, circarii iau cu ei o parte din esența satului, pe Sile piticul, care prin semnul sugestiv făcut cu mâna își ia adio de la o întreagă lume. În acest cadru, demersul cinematografic al lui Horațiu Mălăele se întâlnește cu spiritul fellinian, anticipând distrugerea unei lumi prin participarea la cursul evenimentelor ca spectatori în primul rând la un spectacol de circ.
În cadrul filmului, observăm că nunta și moartea se întâlnesc firesc în viața satului, Smaranda, nebuna satului, înzestrată și cu capacitate de predicție, fiind găsită ucisă și violată de către ocupantul sovietic. Țipătul proeminent și scurt pe care îl scoate aceasta perturbă liniștea, ea fiind personajul prin care se întrevede apropierea apocalipsei. Moartea sa anticipează o lume în cădere, iar țipătul este adresat necunoscutului și unui viitor incert. Figura ei deformată de strigăt întoarce spatele societății, dorind să rupă contactul cu ea ca să nu mai poată reacționa la cele ce se vor întâmpla. Smaranda refuză această lume, lăsând în spate peisajul apocaliptic.
„Zgomotoasa nuntă mută” de înmormântare a unei lumi..
Nunta are loc într-o liniște de infern, în care se configurează starea de spirit a ceea ce a însemnat demonicul comunism românesc. O atmosferă în care nu se aude decât zgomotul făcut de musca așezată pe chelie, în care copiii sunt legați la gură ca să nu se audă râsul lor, în care tacâmurile sunt ridicate și se mănâncă direct cu mâna, se cântă pe muțește și se vorbește în șoaptă. Tot constructul „mut” este ostentativ, pestriţ şi, de fapt, foarte zgomotos. În atmosfera unei liniști totale, strigătul Smarandei și ecoul sângeros al comunismului devin de o intensitate perceptibilă. Toate acestea până când socrul mic ia hotărârea să spargă liniștea de mormânt: Nuntă, băiiiiiiiii!. Fatala decizie aduce după sine tancul rușilor în mijlocul încăperii, transformând nunta într-un ritual de distrugere și de înmormântare a unei lumi. Astfel începe o nouă lume în care îngerii sunt împușcați.
– Ce să ne mai luați?
Comparând scena nunții, unde Mara vrea să audă muzica și ritmul vieții, cu cea din final, unde ajunge să nu mai audă (pentru că lumea nu mai oferă nimic), putem observa o tăcere care învăluie destinul unor oameni care au pierdut pacea existenței și a sinelui. În afară de prostituată, singura persoană care nu are o ancoră spirituală în sat, restul văduvelor resimt lipsa familiilor lor, golul din inimă și, de asemenea, din stomac. Doliul pare să nu se fi terminat niciodată, iar ploaia torențială este doar un semn în plus al durerii. Mara are acum în fața sa lecția nevoii de a fi sieși suficient, de a nu forța limitele unei lumi în descompunere. Ce rămâne după comunism sunt pete gri, femei văduve, lacrimi și durere. Ce să ne mai luați? e replica uneia dintre văduvele care întruchipează perfect imaginea despre destinul și istoria noastră, o viață în văduvie pe care o privesc cu durere cei care au simțit-o sau spre care aleargă amuzați cei ce se află acum în fața urmelor lăsate de trecut, în căutare de fenomene paranormale.
(*Ecaterina Grosu și Alina Sava, redactori Alecart, sunt eleve în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)