O altfel de lecție cu Dragoș Pătrașcu, Radu Carnariu și Adrian Gorea

Întâlnirea Alecart din 6 martie 2017 a avut, în mare, trei linii de forță: relația dintre maestru și discipol, diferitele forme ale artei în spațiul contemporan, respectiv raportul dintre literatură și arta plastică. Atmosfera primitoare a Cafenelei Teatrul Fix a constituit un cadru propice unei astfel de discuții la care au luat parte Dragoș Pătrașcu, profesor la Universitatea de Arte „George Enescu” – Iași, Adrian Gorea, bursier la Colegiul Noua Europă și profesor la Concordia University și Radu Carnariu, profesor la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, întâlnirea fiind moderată de Emil Munteanu, coordonator al proiectului Alecart.

Un aspect care m-a impresionat a fost că Dragoș Pătrașcu le-a fost profesor celorlalți doi invitați atât la liceu, cât și în facultate. Astfel, dezbaterea a fost deschisă printr-un exercițiu de rememorare a celei mai marcante lecții primite de Adrian Gorea, respectiv Radu Carnariu de la profesorul lor. În timp ce Adrian Gorea a răspuns că printre cele mai importante lucruri învățate a fost acela de a vedea lumea în imagini, Radu Carnariu a reafirmat ideea magistrului său: „mai bine ești un cizmar excelent, decât un artist mediocru”. Mi se pare una dintre cele mai bune lecții pe care un profesor le-o poate preda elevilor săi, în contextul în care, cel puțin în spațiul românesc, tendința tuturor este de a încerca să realizeze cât mai multe (mai ales în anii de școală), în loc să se axeze pe un anumit domeniu în care se pot remarca. Există, de altfel, în mentalitatea românească, o epidemie de idei preconcepute printre care și aceea că poți fi un om respectat numai dacă faci parte dintr-o anumită lume, dacă ai o profesie bine văzută.

Dragoș Pătrașcu a punctat ulterior faptul că între generațiile anterioare și cele de astăzi distanța este marcată de absența coeziunii afective, la care se adaugă lipsa unei „vieți de atelier” la școală. Răspunzând provocării aruncate de moderator (care le-a cerut să-și exprime opinia despre afirmația lui Petru Cimpoeșu, conform căreia prima etapă a creației este imitația), invitații au adus în discuție rolul reproducerii unui anumit stil sau a unui anumit artist în evoluția sau, mai exact, la începutul evoluției unui tânăr. În acest caz, Adrian Gorea a susținut că reproducerea constituie „o metodă de a cunoaște în detaliu un artist și de a te cunoaște pe tine.” În completare, Dragoș Pătrașcu observa că „nu ai cum să înveți meserie fără a apela la vechii maeștri.”

În continuare, Emil Munteanu a propus spre discuție un alt aspect și anume dacă este posibil ca arta să fie predată. Radu Carnariu a declarat că „se pot preda doar tehnici, stiluri și nu actul creației, la fel cum în literatură nu poți să predai poezia după un anumit prospect în urma căruia să ajungi la un rezultat”, continuând cu ideea că, în calitate de profesor la o astfel de disciplină, „poți oferi doar un suport informațional, experiența ta și corelarea cu celelalte domenii de creație.” Într-adevăr, arta nu poate fi dictată în caiet și apoi tocită, indiferent că este vorba de cea plastică, de literatură, muzică sau altele. Cred că substanța a ceea ce presupune creația artistică trebuie să vină din interiorul fiecăruia, indiferent că este vorba de creator sau de receptor. Ea nu este ceva concret, ci mai degrabă o trăire, iar astfel de aspecte nu trebuie și nu pot să fie învățate, doar simțite. Pe aceeași temă, Adrian Gorea susținea că arta plastică se concentrează în imagini, acestea din urmă fiind construcții în care artistul face ca invizibilul să devină vizibil în spațiul în care se află fizic. Astfel, aflăm că, din perspectiva sa, predarea artei are loc doar prin intermediul unei metode interdisciplinare: „Nu tabloul, finalitatea, contează, ci drumul până acolo, unul de cunoaștere.” Mi se pare esențial pentru un elev să stabilească legături între diferitele domenii în care se mișcă, întrucât aceasta este singura modalitate de a înțelege cu adevărat arta în esența sa. Subdomeniile creației nu ar trebui să aibă „etichete”, ci dimpotrivă, să fie percepute ca un tot unitar. Dragoș Pătrașcu mărturisește că „prin vizite la muzee din Occident mi-am dat seama de multe situații didactice în care m-am situat sau pe care aș putea să le pun în practică.” Aceasta este o „strategie” pe care, din păcate, nu mulți profesori o adoptă: a se interesa și a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în prezent în domeniul în care profesează. Am întâlnit de-a lungul anilor de școală de până acum oameni care credeau că evoluția specialității lor se oprește, cel puțin temporar, la momentul în care au terminat ei facultatea. Pentru a reuși să formezi un elev însă, este important să pleci de la realitatea actuală în care se plasează el, iar mai apoi să îl porți printre diferitele curente și stiluri din istorie. Un adolescent nu va rezona niciodată la prima vedere, forțat, cu ceva apărut acum câteva zeci sau sute de ani. (La drept vorbind, generația noastră nu se mai identifică, de multe ori, nici cu ceva apărut acum cinci ani…)

Publicul a avut, printre altele, șansa de a afla câte ceva despre actualele lucrări ale lui Adrian Gorea. Acesta a detaliat amestecul dintre stilul bizantin și elementele de actualitate din operele sale: „Am plecat de la icoana bizantină și încerc să o pun în relație cu o icoană nouă”. A explicat că a ajuns la un anumit nivel de saturație față de folosirea propriei imaginații, așa că se îndreaptă spre ceva nou, nevrând totuși să renunțe la limbajul pe care îl găsește foarte relevant pentru un artist: „Icoana te învață mult despre imagine.” Adrian Gorea ne-a vorbit despre două feluri de a percepe arta: pe de o parte, ea poate să fie o modalitate de a reprezenta „un eveniment petrecut în imaginația artistului”, iar pe de alta, ea poate să te invite, ca receptor al său, să (te) construiești singur, prin imaginația ta. Icoana se plasează, în acest context, undeva la mijlocul distanței dintre cele două poziții. Ea oferă un punct de plecare de la care privitorul poate să recreeze imaginea lui Dumnezeu prin prisma propriei credințe și raportări la El.

Spre sfârșitul întâlnirii, Adrian Gorea a înfățișat modul în care tradiția horei este o manifestare a divinității prin elementul circular pe care îl sugerează, povestind mai apoi despre impactul pe care șederea lui de un an și jumătate în India a avut-o asupra sa, atât ca om, cât și ca artist.

Nu în ultimul rând, cei trei artiști au vorbit despre influența literaturii, despre raportul literatură – artă plastică, Dragoș Pătrașcu pledând cu patos pentru poemele lui Gellu Naum, Adrian Gorea amintind de Hermann Hesse, mai ales prin romanul Siddhartha. Radu Carnariu, un invitat permanent în paginile revistei „Alecart” nu numai cu lucrări grafice, ci si cu articole despre poezia contemporană, a încheiat dezbaterea cu versurile lui Constantin Acosmei din poemul Recapitulare:

să mă bat cu pumnul în piept până

când nu mai am aer. să mă dau cu

capul de perete până când vecinul bate

în calorifer. să beau poșirca înăcrită

din borcan și să scrâșnesc din măsele.

din când în când să mă urc pe scaun

lângă chiuvetă sub un capăt de țeavă

și să mă spânzur cu ață de papiotă.

În același timp, pe perete era proiectată o lucrare a lui Radu Carnariu din care reținem:

inima bate și

moartea răspunde:

„Ocupat!”