O autopsie a dragostei (și nu numai): Mai puțin decât dragostea, de Bogdan Crețu

L-au adoptat, dar fără trecut. Trecutul a rămas mereu zona lui de fugă. Chinul lui și numai al lui.

Trecutul, singura realitate de care nu poți fugi niciodată, se dovedește a fi – (și) în romanul lui Bogdan Crețu – mai puternic decât dragostea. Se dovedește a fi singurul care, indiferent de cât de departe s-ar situa, te însoțește o viață întreagă asemenea unei umbre. Ce se întâmplă, așadar, când trecutul devine coșmarul pe care nu îl poți înfrunta, dar pe care ești forțat să îl retrăiești în fiecare zi prin cel mai puternic produs al minții umane, prin amintiri? Cum reușești să te ascunzi de ceea ce ai trăit, deși nu vrei să accepți că s-a întâmplat, cum să te lepezi de destinul care te îndepărtează de tine și de tot ceea ce ai iubit vreodată? Trecutul devine în romanul lui Bogdan Crețu un prezent mai real, mai adevărat decât orice moment sustras lui. Devine o temă, un personaj care nu cruță pe nimeni și care ucide timp de 30 de ani suflete și gânduri.

Un infern cu dus-întors. Dar din infern există întotdeauna o ieșire. Paradisul e totalitar. Dovadă că ei din paradis au încercat să scape. Și n-au putut. S-a mutat în ei și i s-au supus toată viața.

Dragostea este singura care se poate naște în paradis. Este singura care poate, la rândul ei, să ofere o formă perfectă, lipsită de cicatrici, raiului. Singura care are dreptul să aducă două suflete în acel loc imposibil de definit sau de circumscris, sacru, perfect, doar pentru ca mai târziu să le exileze de acolo timp de o viață. Când paradisul rămâne în trecut, viața nu mai are continuitate, nu mai are un fir și nici sfârșitul mult dorit, ci devine, la rândul său, un iad din care, deși poți evada, nu dorești să o faci. Pentru că acea evadare presupune o ruptură definitivă de ceea ce a fost, de ceea ce este și de ceea ce ar fi putut fi. Vlad, un maratonist celebru, deși fuge de celebritate, și-a petrecut ultimii 30 de ani fugind de sau după propriul trecut. Extenuarea fizică, uitarea și reprimarea amintirilor devin pentru el singurul mod  prin care poate face față vieții ce, în cazul său, s-a oprit la doar 19 ani. 30 de ani de suferință, de singurătate și de gânduri care duc la aceeași vară, la același loc sunt prețul plătit pentru un paradis ce a durat mai puțin de un an, dar care a continuat să fie trăit intens, prin amintiri, timp de decenii întregi. Pentru Vlad și Sara, apogeul vieții, paradisul, a fost reprezentat de lunile petrecute la Fundata, departe de familie, de lume, de victime, de torționari și de comunism, un loc în care au reușit să se desprindă după doar câteva nopți de propriul sânge, de propriile rădăcini, de vinovăția ce le-a fost transmisă, odată cu adn-ul, de către părinți. Momentele petrecute în casa modestă ascunsă între copaci, singurul spațiu securizant pentru ei, au reprezentat o evadare din tot ceea ce credeau că știu și că simt, devenind în scurt timp, o călătorie către cele mai intime, vulnerabile și ascunse părți ale fiecăruia. Atingerile, săruturile, șoaptele, cuvintele și sentimentele explorate în acele luni, cât și rodul dragostei lor, îi vor uni până la sfârșit, indiferent de distanța dintre cei doi. Așadar, un paradis care, deși a luat sfârșit, a continuat să le bântuie sufletele despărțite, mutilate, timp de o viață.

Fecioara fixată în vopsea pe lemn și fecioara fixată în rama privirii lui. Două icoane. Una cuprinzând-o pe cealaltă […] Pentru că pe Sara nu o iubea; era mai mult decât dragoste: în Sara credea până la capătul credinței lui.

Mai puțin decât dragostea ne oferă o viziune nu numai asupra trăirilor ce sunt mai prejos decât ea, ci și a sentimentelor care-i sunt mai presus. Experiența trăită de Vlad și Sara este încă de la început o iubire idealizată, tocmai pentru că e perfectă și imposibilă. E o dragoste care întrece limitele umanului și devine divină prin propria puritate – o dragoste care este cu adevărat posibilă doar între doi oameni care ar renunța la tot și, în același timp, la nimic, pentru ceea ce cunosc, văd și simt numai ei. Vlad nu o poate concepe pe Sara ca pe o simplă ființă din carne și sânge, ca pe o tânără care se poate „pierde” în mulțime. Fie și atingerea ei, oricât de efemeră, este pentru el un adevărat privilegiu la care un muritor nu ar trebui să aibă niciodată acces. Corpul ei, pentru care de fiecare dată când și-l imagina se certa (Uneori, visele îi deveneau nerespectuoase și se supăra pe ele. I se părea c-o murdăresc. Că o transformă într-un obiect al dorinței.), cuvintele ce îi erau adresate și toate momentele în care mâinile li s-au împreunat într-un mod armonios, muzical chiar, i se păreau interzise, o ispită. O ispită care însă nu era o capcană și nici un fruct interzis, ci o dorință arzătoare pe care o avea Zeița însăși. Pentru Vlad, Sara a devenit religia și scopul propriei vieți, deși la viața lui este dispus să renunțe în orice clipă pentru o clipă-eternitate petrecută alături de Sara. Căci Sara a reprezentat cu adevărat începutul și sfârșitul lui Vlad, un trecut, un prezent și un viitor.

Fiecare întors către propria istorie. Iar istoriile lor nici nu diferă foarte mult. […] Viața nu e decât o repetiție a unui tipar necunoscut.

Singura persoană care, după mai bine de 30 de ani, a reușit să îl convingă să își înfrunte trecutul e Maria. Pentru Vlad, o străină ca toate celelalte, care a reușit însă prin firea, răbdarea și propriile experiențe traumatizante să îl ajute să își conștientizeze rădăcinile cele mai adânci ale suferinței în doar câteva zile și câteva nopți petrecute împreună. Asemenea lui Vlad, o dragoste aproape perfectă, aproape la fel de intensă a fost și între Maria și soțul său, Robert. Însă, ceea ce a spulberat, ceea ce a distrus dragostea celor doi nu a fost exilul din paradis, ci chiar construirea unuia. După căsătorie, Robert e dornic să îi construiască Mariei, zeița din viața sa, un palat, o vilă grandioasă în care viitoarea lor familie să poată crește. Însă, pentru Maria, în timp, casa se îndepărtează din ce în ce mai mult de noțiunea de ,,acasă”, ajungând să însemne plecarea lui Robert în Afganistan, răceală, dorința de putere și de control a soțului asupra vieții ei și, în cele din urmă, ură, viol, rușine. Probabil ceea ce a distrus dragostea celor doi a fost dorința puternică de a cunoaște, de a simți și de a trăi paradisul, când, de fapt, paradisul era format doar din sufletele rănite ale celor doi: În timp ce el lipsea, casa tot creștea. Parcă s-ar fi hrănit din absența lui. […] Ea nu mai avea o reprezentare a lui ,,acasă”.

Pentru că asta e vocația taților. Să fie absenți. Mereu departe. În altă parte.

Trei persoane. În același loc, dar în clipe diferite. Trei persoane și o traumă comună. Traumă pe care au resimțit-o, o resimt și o vor resimți timp de o viață. Traumă care, asemenea trecutului, îi va urmări din umbră până la final. Vlad, Maria și Sara împart același trecut – acel trecut cu care cu toții putem rezona mai mult sau mai puțin, trecutul în care o prezență puternică din copilărie se dovedește o absență. Tații reprezintă cu adevărat punctul comun al celor trei – mai puternici, dar mai puțini și mai împuținați decât dragostea. Diferiți totuși, din orice punct de vedere, căci fiecare tată a lăsat o altfel de traumă, deși a decis o mare parte din viitorul copilului său prin comportament, decizii, slăbiciuni, toate având legătură cu trecutul. Maria a devenit în propria familie adult înainte de vreme. Ea a fost cea care, de fiecare dată când tatăl ei, tot mai pierdut, mirosind a alcool fie zi, fie noapte, se întorcea acasă, trebuia să mențină un anumit echilibru, să păstreze în picioare ultima ruină a unei familii sărace, dar încă funcționale: Era o bucurie mimată, fetița știa că nu e a lor, că e de împrumut. […] Aveau nevoie să mimeze că le e bine. Ea a fost cea care, deși maturizată precoce, a fost nevoită să joace rolul copilului neafectat de ceea ce se află în jur în fiecare duminică, doar pentru a-i oferi tatălui o anumită satisfacție ce urma să dispară însă a doua zi. Maria a învățat să mângâie mult prea devreme, a trebuit să protejeze asemenea unei mame, a încercat să își ocrotească tatăl în ultimele clipe – atunci când doar mila, mult mai puțin decât dragostea, o determină să îi fie alături: Nu știa să mângâie. Era prea mică pentru asta. Adevărata traumă pentru ea nu a fost absența/moartea tatălui – și ei, și mamei le era mai bine fără el – ci teama de acesta, de slăbiciunea lui, care, în timp, a fost confundată cu dragostea: Teama – cea mai comună formă a iubirii pe care o datorăm taților. În cazul lui Vlad, plecarea definitivă a tatălui de lângă el și de lângă mamă a însemnat a fi considerat el însuși un posibil dușman al poporului doar pentru că tatăl său fusese unul, dar și necesitatea de a deveni bărbat și de a munci pentru a se întreține. Totuși, retragerea tatălui a reprezentat și posibilitatea de a-și trăi viața, de a trăi în prezent, departe de trauma istoriei și a tatălui totodată, care îi curge totuși prin vene: Se simțea prizonierul problemelor de familie. […] Din copil devenise părinte. Maria și Vlad nu au cunoscut niciodată viața perfectă, destinul nu le-a oferit nici măcar dreptul să viseze la ea, însă, odată ce trăiești în paradis, cum reușești să te ridici după ce descoperi că totul a fost o iluzie, o minciună? La rândul ei, Sara a avut parte de viața aparent perfectă, locuind într-o casă plină de opere de artă și de obiecte frumoase, cu doi părinți ce ocupau roluri importante în societate, respectiv, în Partid. Încă din copilărie a fost învățată să nu adreseze întrebări, să nu fie curioasă și să aibă conștiința că părinții ei s-au născut pentru a doua oară odată cu ea, viața lor anterioară fiind „irelevantă”, un subiect tabu. Fără întrebări nu exista posibilitatea de a trezi monștrii trecutului. Fără întrebări, nu exista posibilitatea derapajelor. Fără întrebări exista doar (mai puțin decât) dragostea, drapată în foarte multă dragoste. Trauma lăsată de descoperirea adevărului de către Sara este profundă, pentru că acțiunile tatălui pornesc de la dorința puternică de control și iubirea se transformă în opusul ei, ura.

Nu eram pregătit pentru lumea de afară, pentru că nu învățasem să uit lumea dinăuntru. Până acum, ea a continuat în mine. Am rămas prizonierul ei.

Romanul lui Bogdan Crețu atacă însă și o altă temă: istoria dureroasă, plină de suferință, istoria terifiantă a anilor `50-`60 . Cum poate rușinea și durerea să schimbe o victimă? Dar un călău? Tatăl lui Vlad nu a putut uita niciun moment din cei opt ani petrecuți în închisorile Partidului. Rănile, legăturile create și mai ales rușinea, care a fost mult mai multă decât dragostea, l-au urmărit timp de o viață. Sufletul și mintea, ambele mutilate, nu i-au permis niciodată să își găsească liniștea într-o nouă dragoste sau într-o familie, ci l-au cufundat tot mai adânc în trecutul a cărui victimă a fost. Viața lui s-a oprit în acele închisori, în cei opt ani pe care i-a petrecut în spatele gratiilor, bătut, transformat într-un soi de animal, hăituit – aceeași soartă pentru atâția intelectuali, pentru atâția opozanți. Aceia au fost anii care l-au determinat să nu mai creadă în frumusețe, în literatură, în speranță, singurul licăr de bine reprezentându-l vrabia primită chiar de la Iacoban. Nu a avut niciodată puterea să își înfrunte trauma, durerea și rușinea, a reușit doar să le ascundă, să încerce să le îngroape – așa cum s-a îngropat și pe sine odată ce a părăsit curtea închisorii. Trecutul nu i-a permis să fie nici soț, nici tată, ci doar o umbră care avea o familie și o locuință la care să se întoarcă seara, pentru o masă caldă (Eu l-am iubit și iubirea mea trebuia să șteargă tot. Dacă n-am reușit e pentru că n-a fost în stare să iubească și mai mult decât își urăște trecutul. Mai mult decât se urăște.). Pentru el, trecutul a redevenit prezent atunci când i s-a cerut să scrie un adevăr distorsionat, de fapt, un neadevăr pentru a întreține o uriașă minciună în care nu credea nimeni, dar tocmai de aceea avea nevoie să fie mereu reînnoită. Trecutul și valorile la care nu a putut renunța l-au determinat să își părăsească familia și să se retragă într-o casă mică, menită să îl țină departe de ce a fost, de prezent și de viitor. Un singur om din trecut rămâne însă în viața și în rugăciunile sale: torționarul care l-a ajutat să supraviețuiască, tatăl Sarei. Un om care a căzut mereu în picioare, canalia absolută, superficial, incult, manipulator, instinctual și egoist. În acest roman, călăul nu a fost la rândul său victimă decât în copilărie. Dar, cu siguranță, și asta contează.

Dragostea e mai puțin decât dragostea. Sau mai mult. Tot aia.

Mai puțin decât dragostea este mai mult decât un roman de dragoste. Este un roman al trecutului, al traumelor, al singurătății și al tuturor trăirilor ce se află mai presus sau mai prejos decât dragostea, este despre și cu oameni, despre și cu orori, despre și cu dragoste. Mila și iubirea trăite pe jumătate sunt mai puțin decât dragostea, frica și nevoia de siguranță sunt mai puternice decât dragostea, trecutul și sentimentele fiind singurele care pot distruge cu adevărat o iubire, un paradis ce a luat naștere între doi oameni. Romanul lui Bogdan Crețu demonstrează că dragostea însăși poate fi mai puțină sau mai multă decât dragostea.

 

*Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Pictură: Ioniță Benea.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!