Se spune că, atunci când îți mor părinții, îți poți începe împăcarea cu lumea, lenta pregătire pentru propria dispariție.
Poți oare însă să te pregătești pentru propria dispariție când nu te poți obișnui cu dispariția părintelui? Când trăiești într-o permanentă incertitudine încă din ziua în care el a fugit din țară? Cum te poți împăca real cu lumea dacă nu reușești să te împaci cu tine însuți, rămânând prizonierul amintirilor și al dorinței de a-ți regăsi părintele? Protagonistul romanului Soarele negru, scris de Bogdan-Alexandru Stănescu, își duce existența în umbra unei întrebări, ivite încă din primăvara anului 1989, când în viața familiei a survenit un hiatus, o despărțire ce ar fi trebuit să se termine mai devreme sau mai târziu, însă care nu s-a sfârșit niciodată de fapt. E o întrebare care îl bântuie din copilărie până la bătrânețe și care se reflectă în toate celelalte relații pe care le are. Un simplu: De ce? pe care visează să i-l adreseze lui Diallo, tatălui său, crezând că l-ar putea astfel înțelege și ierta, găsindu-și amândoi liniștea, convins că răspunsul primit i-ar explica toată suferința și i-ar revela ceva esențial despre sine. Ibrahim a simțit că nu se poate individualiza niciodată, că nu se poate cunoaște în totalitate, căci cum ar fi putut face asta în absența unei părți din el? Adeseori se regăsea mai degrabă în ipostaza de frate geamăn decât în cea de fiu, o caricatură a singurului bărbat pe care l-a iubit vreodată mama sa, o contopire a părinților, o fuziune între două origini, între două continente, Africa și Europa, între două culori ale pielii și două țări, Camerun și România, între doi idoli: Diallo și Smara. Dispariția lui Diallo nu l-a deposedat doar de sprijinul patern, ci și de propriul sine, neputând fi ancorat în niciuna dintre culturile din care făcea parte, deși aspirase la acest lucru, și neștiind ce păcate moștenește. Astfel, căutându-și tatăl, se caută pe el însuși.
Am dedus că acum îl ajuta pe omul alb să ucidă, că renunțase să mai scormonească pământul pentru ca același om alb să se îmbogățească și să fabrice arme cu care să ucidă alți oameni albi. Da, se potrivea profilului său. În același timp, fiul pe care-l părăsise într-o țară comunistă din sud-estul Europei investiga crime și carnagii urbane, în încercarea de a găsi breșa prin care răul se strecoară prin voal. Cumva, bănuiam că există o legătură între dispariția acestui vânător și căutările mele lipsite de sens. (…) Își găsise în cele din urmă făgașul: vânător, pirat canibal, criminal, stafie, toate astea i se potriveau mult mai bine decât postura de tată sau de geolog pe o platformă petrolieră.
Negarea e singura armă care-i rămâne protagonistului în neputința lui. Negarea trecutului, negarea virtuților tatălui, câteodată chiar negarea existenței acestuia. Negând, Ibrahim încearcă să-și ușureze existența, căci e mult mai simplu să disprețuiești și să te saturi de un om rău, imoral, nelegiuit decât să trăiești în umbra unuia bun. El vrea de fapt să îmbrățișeze resentimentele împotriva lui Diallo, să se convingă că i-a fost mai bine fără el și că va fi mai bun decât a fost el vreodată. Totodată, contestându-și rădăcinile, încearcă să-și recapete libertatea, să se descotorosească de țărușul care-l smucea către Diallo și nu-l lăsa să-și înfigă cu putere picioarele în pământ.
Odată cu înaintarea în vârstă, Ibrahim realizează că această conexiune stranie, care s-a menținut prin statuetele tribale, brățările din piele și bucățile din minereu pe care i le trimitea câteodată tatăl, prin întrebarea obsedantă de ce? și printr-un soare negru a cărui lumină jilavă și orbitoare l-a vegheat mereu reprezintă cu adevărat esența existenței sale, sensul pe care-l urmărește și pe care este predestinat să-l îndeplinească.
Mi-e la fel de dor de tata cum mi-era când aveam doar zece ani.
În sufletul jurnalistului care a asistat la scene cumplite în teatrul vieții, care a dormit ani întregi bântuit de imaginile văzute în timpul zilei, capabil să anticipeze turnura cazurilor pe care le va documenta, se ascunde același Ibra, același Gigi sau același Tăciunel din dimineața duminicii în care s-a produs catastrofa, cea în care tatăl a dispărut definitiv de lângă el. Dorul nu s-a evaporat niciodată, doar s-a manifestat în alte moduri.
Mama mea, care îmi era alături, puteam să întind mâna și s-o ating, dar asta nu însemna că ea era cu totul acolo, că jumătate din sufletul ei nu era dispărut undeva în centrul Africii.
Nu putem neglija însă faptul că Diallo a fost la început soț, apoi tată. Nu o putem neglija nici pe Smara, soția acestuia, abia apoi mama lui Ibrahim. Totodată, nu putem neglija nici excursia din satul Greci, aflat la poalele Munților Măcin, unde Diallo și Smara s-au întâlnit pentru prima dată. Romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu reflectă doar ruptura dintre un fiu și un tată, ci și pe cea dintre un soț și o soție, dintre un iubit și o iubită, de fapt, dintre doi tineri fragili și speriați pe care viața a continuat să-i nedreptățească și să-i rănească.
Două goluri au format pentru o scurtă perioadă un întreg, o sferă, căci din toate suferințele și traumele lor s-a născut Ibrahim, un copil cu un nume sfânt, menit să-i purifice, să fie un talisman protector care să-i țină împreună.
I-a încolțit în suflet ideea că la un moment dat în viață va dori să aibă un copil. Avea să fie răzbunarea ei pentru o copilărie lipsită de dragoste, violentă și perversă.
Pentru Smara, nașterea lui Ibrahim a venit ca o binecuvântare, o evadare din răul și urâțenia vieții, evadare pe care o așteptase încă de dinainte să-l întâlnească pe Diallo. Era o tânără ce înțelesese că sunt multe aspecte ale existenței în care nu crede, în care nu se regăsește sau care n-o definesc. Simțea nevoia să-și mascheze vulnerabilitățile, să impună o anumită distanță între ea și ceilalți, între ea și ipocrizia familiei – acolo unde se declanșează trauma fetei -, ceea ce o va apropia de Ileana, mătușa sa, singura de care ajunge să se simtă iubită. Prin întâlnirea cu tânărul înalt și negru, cu privirea de o aroganță provocatoare și un zâmbet ironic în colțul buzelor, ce-și purta părul afro pe cât de lung îi permitea situația a părut să-și găsească în sfârșit un mod de a fi autentic, căci cuplul lor implica terțul exclus, fiind necesari și suficienți unul celuilalt.
Când Diallo pleacă din țară, Smara pierde definitiv o parte din ea însăși, căci până atunci trăiseră aproape ca o singură ființă, ca un androgin, în ciuda sentimentului imposibilității de a dura a relației lor, pe care ea îl are de la început. Ibrahim pare a fi, după dimineața din duminica fatidică a primăverii anului 1989, mai degrabă un blestem decât o binecuvântare, forțând-o să trăiască permanent în prezența unei frânturi rămase din dragostea lor și, simultan, să realizeze absența propriu-zisă a bărbatului iubit. Smara se străduiește să-i ofere băiatului o copilărie mai puțin tulburată decât a ei, să-i fie și mamă și tată, să-l protejeze. Încearcă chiar să-i ofere o figură paternă, pe sensei Mihai, alături de care s-a ocupat de o școală de arte marțiale și care l-a ajutat pe Ibrahim să scape de umilințele prin care trecea zilnic în cartier. Smara se transformă astfel, fără a-și da seama, într-o femeie puternică, regăsindu-și un soi de echilibru în fiul ei, devenind o mamă capabilă să lupte pentru propriul copil.
Diallo se revărsa înspre lume, însă ea înghițea lumea, o transforma în materie proprie.
Tocmai din acest motiv Smara nu s-a lăsat niciodată doborâtă de propriul destin, a știut cum să lupte și să „negocieze”, cum să înghită lumea și să nu se lase înghițită de ea, cum să trăiască știind că jumătatea ei, o bucată din propriul suflet, se află pe alt continent. Smara a reușit să-și ducă existența, chiar incompletă, îndepărtând fantomele trecutului, nelăsându-le să-i definească prezentul.
Un supraviețuitor miraculos, inexplicabil, striga tatăl, ridicând brațele spre cer „Inshallah!”. Allah nu avea nicio treabă cu faptul că băiatul lui era în viață, iar ei doi o știau prea bine, numai că tatăl a preferat să arunce miracolul în cârca lui Allah, în loc să spună forțelor de miliție că de fapt își vânduse copilul unei companii miniere, iar sacrificiul acesta, ca într-un basm, îl ferise de mânia lacului.
Nicio clipă Bogdan-Alexandru Stănescu nu își așază personajele într-o ierarhie, nu le clasifică în categorii, nu le privilegiază și nu le judecă – niciunul nu este complet vinovat, dar nici complet nevinovat, niciunul nu este complet moral, dar nici complet imoral. Oamenii din Soarele negru suferă de o anumită duplicitate, fiind victime, dar și călăi (unii în sens figurat, alții în sens propriu). Diallo se dovedește, așadar, a nu fi doar un tată ce forțat de împrejurări și de demonii personali și-a părăsit copilul, ci și un copil care a fost părăsit la un moment dat de părinții lui. Se dovedește a fi un supraviețuitor al unui dezastru natural de proporții, dezastru care nu i-a iertat pe frații săi și pe mama sa. Diallo a fost aruncat în valurile mistuitoare ale vieții mai devreme decât ar fi trebuit.
Toate străduințele lui se izbeau de muțenia și ochii roșii de ură ai unui copil care văzuse prea multe și nu mai avea nevoie de alt tată, fie el și Fiul Omului. (…) Inima, a concluzionat părintele, nu prea mai era în pieptul copilului, fusese sfâșiată și devorată de duhuri.
Salvarea acestuia a fost atunci reprezentată de părintele iezuit Jaurras, din Bamenda, care le vizitase satul de câteva ori înainte, învățându-l să scrie și să citească, dar și de șansa la educație asigurată de același binefăcător. Filantropia părintelui este asemănătoare cu gestul mătușii Ileana față de Smara, amândouă fiind de fapt un catharsis pentru fiecare dintre ei, o eliberare, o a două naștere. Noua „naștere” nu a fost însă suficientă, căci viață împreună, apoi viață în trei nu durează, împotmolindu-se în alte dificultăți ce îi despart definitiv.
Fuga se manifestă ca un laitmotiv al existenței lui Diallo. Sunt plecarea silită de acasă pentru a lucra în mină, apoi fuga spre satul și familia lui, fuga din Africa, fuga din țara comunistă din sud-estul Europei, fuga de prezent, fuga de soție și de copilul lor, dar și fuga de viitor. Diallo fuge de fapt de el însuși fără a-și da seama. Îi e teamă că elemente din viața „anterioară” vor năvăli într-o zi peste el și-l vor trage înapoi. Traseul său, atât cel fizic, luând în considerare toate punctele de pe harta lumii în care a ajuns, cât și cel spiritual marchează un act de sfidare, o revoltă împotriva nedreptăților suferite. Totodată, reîntoarcerea în Africa, la rădăcini, denotă că Diallo nu a știut ce să facă în această a doua viață, că nu a știut cum să o gestioneze, trăind sentimentul că nu se potrivește nicăieri, că nu aparține niciunui loc. Fuga permanentă l-a obosit și l-a întors din drum.
Ibrahim, fiul, a devenit atunci pentru tatăl său un ideal îndepărtat, pe care l-a iubit la fel de mult pe cât o iubise și pe Smara. Ibrahim îi oferise pentru o perioadă un scop, cum făcuse și pentru Smara, însă pentru Diallo lucrurile nu sunt niciodată simple. El rămâne în continuare o linie de pauză dintre tatăl lui, criminalul, și acest fiu încă nevinovat, așa cum scrie chiar Ibrahim într-un caiet în adolescență, imaginându-și că sunt de fapt cuvintele tatălui. Așadar, dispărând, Diallo are impresia că pleacă în căutarea sinelui, însă, de fapt, fuge de el. Bărbatul nu realizează că doar prin Ibrahim s-ar fi putut găsi, că doar fiul i-ar fi putut vindeca rănile.
Era necesar ca Diallo să trăiască în prezența lui Ibrahim, precum era necesar ca Ibrahim să trăiască în prezența lui Diallo. Destinele lor și-ar fi putut construi înțelesurile și semnificațiile doar împletite. Smara fusese pentru bărbat jumătatea androginică, partea care-i conferea puterea de a continua, în timp ce Ibrahim e chiar o bucată din el, ruptă și abandonată într-un alt colț al lumii.
Îmi amintesc vocea gravă, guturală, consoana vibrantă „r” venind din altă lume, îmi amintesc cum stăteam la pieptul lui, în balconul nostru din Constanța, într-o zi de vară, iar el îmi citea „Legendele Olimpului”. Erau momentele mele preferate din zilele de duminică, înainte de a merge la plajă, când lumina dimineții venea însoțită de briză, iar din bucătărie se auzea Smara cântând și trântind cratițe în timp ce pregătea micul-dejun.
Pe parcursul romanului, Ibrahim se dovedește a fi un personaj-puzzle, ale cărui „piese” continuă să se ramifice, revenind însă mereu la Diallo, la Smara, la viața în trei și la soarele negru care l-a vegheat odată cu dispariția tatălui. Ibrahim dizolvă în propria poveste multe alte povești – povești ale unor oameni care-i marchează existența în mod direct sau indirect, însă sunt povești pe care nu le poate pune cap la cap în lipsa celei mai importante dintre ele: cea a propriului tată.
Meseria aleasă, cea de jurnalist, îi permite să intre în noi și noi „povești de viață”, să devină totalitatea destinelor acestora, un fel de sumă a unor „texte” scrise în interiorul său – și nu e deloc întâmplătoare pasiunea lui pentru literatură. El însuși pare a deveni literatură, în măsura în care literatura e sora geamănă a vieții, prelungirea, oglinda ei. Din acest motiv, mi se pare că literatura e chiar protagonista romanului scris de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Soarele negru a fost pentru mine o carte a cărților lumii, un manual al existenței. Am putut regăsi înăuntrul său, prin acest personaj care se desparte în două – în Diallo și în Smara, apoi prin intermediul celor doi se divide și se subdivide continuu, aspecte fundamentale ale vieții: abandonul, dezrădăcinarea, copilăria, adolescența, maturizarea, frumusețea și hidoșenia, frica, iubirea, credința, abuzul, sexualitatea, extremismul, actul de a ucide, nebunia, moartea.
*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Ioana Fînaru (Ionk)
