Când fotografia se transformă în poveste: despre bătăliile de mâine și zâmbetele de azi

Imaginați-vă următoarea fotografie: un grup de peste douăzeci de persoane foarte tinere, toate purtând robele elegante și pălăriile de absolvire și ținându-și diplomele în mână, astfel încât să se vadă. Alături de ele se află profesori, iar în partea de jos a fotografiei se pot observa contururile câtorva mâini cu telefoane în mână – părinții și alți membri ai familiilor tinerilor din fotografie, încercând să capteze acest moment atât de important din viața copiilor lor din cea mai bună perspectivă. Nu cred că este un exercițiu de imaginație foarte dificil, căci aceasta este ilustrarea recurentă a absolvirii celor patru ani de liceu – unică în ochii noștri, în realitate, prezentă în albumele tuturor. Însă acum vreau să măriți puțin fotografia, plimbându-vă privirea de la o persoană la alta: puteți ghici ce speranțe și frici ascund acele zâmbete? Puteți, oare, să auziți toate promisiunile și dorințele rostite cu doar câteva minute înainte ca fotograful să apese pe buton și să înghețe pentru totdeauna acele expresii? Oricât ați ține fotografia în mână, scanând minuțios chipurile din ea, nu veți putea avea acces decât la această proiecție, în spatele căreia se află, însă, ceva mult mai grăitor decât o imortalizare a momentului: o poveste.

Poate că ieri nu am asistat la cursul festiv pe care ar fi trebuit să îl aibă și pe care și l-au imaginat, la începutul anului, fetele din clasa a 12-a, filo, de la Colegiul Național Iași (curs festiv care s-ar fi încheiat, fără îndoială, cu această fotografie), căci situația actuală a interferat cu toate planurile acestui an, obligându-ne să devenim mai creativi și să brodăm în jurul posibilităților pe care le oferă prezentul. Cu toate acestea, am asistat la ceva ce cred eu că a fost mult mai reprezentativ pentru autenticitatea și forța ce caracterizează această clasă de filologie, căci ultima oră de dirigenție, marcată de emoții atât de puternice, în ciuda faptului că a trebuit ca ea să aibă loc pe Zoom (sau poate ar trebui să spun că mai ales datorită acestui lucru, căci depărtarea fizică e un prilej pentru altfel de apropieri) a reușit să iasă din rama fotografiei, transformându-se într-o adevărată poveste. Iar povestea celor patru ani de liceu ai fetelor este una vie, complicată, presărată cu schimbări de situație și momente dificile, plină de râsete, cărți, revoltă, muzică și, mai presus de orice, prietenie. Aș fi vrut să adaug că ieri am asistat la finalul ei fericit, însă, spre surprinderea mea, nu am perceput întâlnirea ca pe un punct, ci, dimpotrivă, ca pe linia de start a unui alt drum care, la rândul său, va fi contorsionat de alte începuturi și finaluri.

Cum învățăm să mergem pe ape (sau cum descoperim că am putut dintotdeauna să o facem)?

Cum ultima oră de dirigenție s-a aflat permanent sub semnul poveștii, mi s-a părut firesc ca la ea să participe și Dan Coman, un adevărat „personaj” care nu rămâne niciodată fără povești de spus și care, la întâlnirile Alecart de la FILIT sau la Festivalul Internațional Poezia e la Bistrița, a fost mereu prezent în cei patru ani de liceu ai fetelor din a 12-a E. Ieri, vorbindu-le dintr-o bucătărie din Bistrița și purtând un tricou cu trupa sa preferată, System of a down, le-a împărtășit fetelor o poveste despre un discipol care, încurajat de maestrul său, învață să meargă pe ape, nefiind conștient de faptul că persoana care l-a învățat nu știa, de fapt, dacă acest lucru este posibil. Îmi place la povestioara asta că nu există un răspuns dacă maestrul poate sau nu să umble pe ape și cred că ce au făcut Emil și ceilalți profesori ai voștri este să vă dea încredere că puteți să faceți ceea ce, de fapt, voi puteați să faceți deja; trebuia doar ca cineva să vă dea această încredere, spunea Dan Coman, reușind să înfățișeze, prin aceste câteva cuvinte, o întreagă istorie a celor patru ani în care fetele au aflat ce înseamnă și ce ar trebui să însemne rolul școlii în existența lor și, bineînțeles, despre iluzia pe care o construim adeseori despre limitele care aparent (și doar aparent) nu pot fi dărâmate.

Și cum să vorbești despre clasa a 12-a E fără să vorbești și despre limitele pe care ea a reușit, în cei patru ani, să le spulbere? Pentru că cele 24 de fete au demonstrat în repetate rânduri că o clasă de filologie poate să fie vizibilă și să se impună, că o clasă de filologie se poate face remarcată și prin altceva în afară de olimpiade (deși rezultatele n-au fost puține: numai anul acesta, înainte de pandemie, Amalia era calificată la faza națională a Olimpiadei de Lectură, Viviana la cea de istorie, iar Anastasia la Olimpiada de Filozofie) și, poate cel mai important, că o clasă de filologie poate trasa drumul pentru cei care vin din urma lor, fără ca măcar să își propună acest lucru. Cred că ceea ce a făcut clasa a 12-a E nu a fost să arate cum ar trebui să se configureze parcursul fiecărei clase cu acest profil (căci atât parcursul lor, cât și propria experiență ca elevă într-o clasă de filo m-au învățat că, aici, tiparele nu își au și nu ar trebui să își aibă locul), ci să arate că fiecare clasă de filologie își poate crea propriul parcurs, a cărui frumusețe constă tocmai în refuzul de a urma tradiția sau convenția.

The show (and the game) must go on

Eleganța, demnitatea, entuziasmul și hotărârea acestor fete care au reușit să se remarce nu doar prin tot ceea ce au făcut, ci, mai ales, prin ceea ce sunt ele au fost surprinse și în discursul profesorului Emil Munteanu, într-o modalitate inedită și care, trebuie să recunosc, m-a surprins inițial. Astfel, dirigintele lor a comparat clasa a 12-a de filologie cu scena celebră din finalul filmului Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni, în care doi mimi se prefac că joacă tenis – neavând, în realitate, nici minge, nici palete – în timp ce restul trupei de mimi asistă fascinat la spectacol, părând să vadă într-adevăr mișcarea mingii. Deși ați fi putut fi fotograful, voi ați fost și jucători și spectatori, intrând într-un joc în care trăirea, bucuria și sentimentul sunt cele care primează. Iar acest joc, cu toate că este unul fără minge, este mult mai ofertant decât unul în care cineva câștigă. Cred că această paralelă trasată de domnul Munteanu nu mai are nevoie de nicio completare, căci, în orele în care le-am auzit pe fete vorbind – așa cum le este obiceiul, prin intermediul unei leapșa de idei, completându-se una pe alta ca într-un mecanism perfect armonizat de-a lungul timpului – nu puteam decât să văd acest joc început acum patru ani derulându-se sub privirea mea și să îmi dau seama că ultima oră de dirigenție nu se configurează sub forma unui final, ci, mai degrabă, sub forma unei noi reprize. Însă, înainte ca această nouă repriză să înceapă, a mai fost nevoie de o ultimă strigare a catalogului (un moment care să le amintească fetelor că unele lucruri nu se vor schimba niciodată, la fel ca în romanul lui Dan Coman), însă, în cadrul căreia, numele s-au transformat în pâlpâiri și în lapte și miere. În visători din Ostende și în povești despre dragoste și întuneric, în kartografii și încăperi ferecate, în toată lumina pe care nu o putem vedea și în grădini de sticlă. Aș putea continua, însă nu cred că mai are sens, căci, așa cum a spus astăzi Nicoleta Munteanu, uneori nici cuvintele nu își mai au rostul, iar tăcerea este mult mai potrivită în aceste situații. Așa că, în loc să mai vorbesc despre opere de artă și oamenii eternității care nu se tem niciodată, voi spune doar că, în timp ce se citea catalogul, numele lor se transformau în poveste.

Haideți, e rândul vostru să vorbiți. Spuneți-mi o poveste!

Nu a fost nevoie decât de aceste cuvinte ale domnului Munteanu pentru ca „ora de dirigenție” să se transforme într-un mozaic de amintiri și decupaje. Aproape ca un album de fotografii, aș fi fost tentată să spun, însă, așa cum precizam și la început, întâlnirea de ieri a fost mult prea vie pentru a putea fi imortalizată în acest fel. În plus, așa cum ne spunea și Tamara, momentele care contează cel mai mult sunt cele în care nici nu mai ai timp să faci o fotografie, căci acestea sunt clipele pe care știi că ți le vei aminti oricum. Ele sunt cele în care bariera elev-profesor se destramă firesc atunci când proful de română se oferă să îți aducă un calorifer la cămin sau în care profa de franceză îți aduce mâncare de post ca să te faci puternică. Momente care, preciza Amalia, pot părea mici, însă au, de fapt, un impact enorm. Momente în care, la prima oră de engleză, profesoara descoperă – alături de ușa unei săli micuțe, aflate într-un colț al liceului despre a cărui existență nici măcar nu știa – niște priviri curioase și minți deschise, mereu dispuse să își asculte interlocutorul cu eleganță, ca niște floarea-soarelui care se întorc spre cel care vorbește. În care așteptăm răspunsul la întrebarea de ce plângem la Radu Gyr, însă era nevoie doar ca Viviana să mai citească, încă o dată, poezia și brusc să nu mai fie nevoie de nici un cuvânt. Este vorba și de momentele de spontaneitate (spontaneitate care, spunea Elena, poate fi atât fascinantă, cât și înfricoșătoare), de cele de revoltă adolescentină despre care vorbeau cu atâta însuflețire Bianca și Iustina, conștientizând, în timp ce râdeau, cum această stare de revoltă inițială ajunge să se estompeze până când devine doar o amintire pe care colegele nu te lasă să o uiți. Sau de clipe în care, după o oră întreagă de plâns (care suna ca un cor dintr-o tragedie antică, adaugă domnul Munteanu), îți propui să faci un sleepover cu toată clasa și ce loc mai bun pentru asta decât în interiorul liceului? E amuzant, toată clasa a 12-a nu știam cum să scăpăm din școală, iar în a 10-a voiam să rămânem peste noapte, își amintește Daria. Sau, dimpotrivă, este vorba de momentele în care totul părea să se desfășoare conform unei armonii perfecționate în timp sau poate chiar ca în Simfonia a V-a a lui Mahler – lungă, complexă și mereu alta de fiecare dată când o asculți, spunea doamna profesoară Luchian. Mai rămân și momentele care încă nu s-au concretizat (căci Ioana nu a ratat prilejul de a-i aminti domnului diriginte că pe ușa clasei lor ar fi trebuit să scrie și excursie, nu doar sală de lectură…), însă poate tocmai în asta stă și farmecul lor. Suspendate undeva în imaginația fiecăreia, ele ar putea fi mult mai interesante decât dacă s-ar fi concretizat, căci certitudinea și realitatea devin adeseori plictisitoare, mai ales la o clasă de filologie. Și, dacă doamna profesoară Ana Belcescu ne spunea că antidotul pentru cuvintele lui Borges – suntem deja uitarea ce vom fi – este să trăim în prezent, poate că o altă soluție este și alegerea de a rămâne în spațiul ficțiunii sau în cortul FILIT pe care, povestea Andrada, fetele au reușit să îl creeze în clasa lor. În care te poți duce ca să te retragi într-un colț și să citești de fiecare dată când simți nevoia. Mai sunt multe povești pe care le-am ascultat, fascinată, în timpul întâlnirii de ieri. Și, bineînțeles, povești care nu au fost rostite, căci, de multe ori, o poveste își păstrează farmecul atâta timp cât nu este spusă cu voce tare. Când fetele au terminat de povestit, printre lacrimi și râsete, aceste amintiri, mi-au rămas în minte cuvintele Nicolei, care și-a adus aminte de citatul pe care îl zicea adesea la ore domnul Munteanu (unde să fug atunci când nu sunt nicăieri), spunând că, de fapt, ele nu se vor confrunta niciodată cu acest „nicăieri”: oriunde eram, fie că asta însemna în clasă, la un majorat, la bibliotecă sau oriunde altundeva, noi eram de fiecare dată 12E. Și vom rămâne mereu 12E.

Mâine în bătălie mă voi gândi la tine. Mâine.

La fel cum zilele celor patru ani de liceu ai fetelor s-au terminat, așa și minutele acestei ultime ore de dirigenție erau pe sfârșite, scurgându-se (ostentativ de vizibil) în partea de sus a ecranului de pe Zoom. În timp ce ascultam în tăcere Gaudeamus igitur (căci, din nou, părea că liniștea și privirile celor prezenți compensau pentru toate cuvintele rămase nerostite), îmi răsunau în minte, alături de versurile ce se derulau pe ecranul din fața mea, și cuvintele Nicoletei Munteanu, care pornind de la titlul romanului lui Javier Marias Mâine în bătălie să te gândești la mine le-a spus fetelor: în toate bătăliile pe care le veți purta (și care vor fi multe, de altfel), nu uitați să vă gândiți nu la noi, profesorii, nu la liceu în primul rând, ci la ceea ce au însemnat pentru voi acești ani ai adolescenței. În timp ce muzica răsuna, deasupra noastră plutea perspectiva tuturor acestor lupte pe care vor trebui să le ducă fetele și pe care le vom duce noi toți. A întregului necunoscut ce se desfășoară acaparator în fața noastră și a întregii incertitudini – căci aceasta din urmă este singura certitudine pe care o poate avea cineva – pe care o aduce ziua de mâine. Însă mi-am spus că la toate acestea ne vom gândi mâine. Nu azi, căci azi este momentul să râdem și să spunem povești. Pentru că, deși mâine vom fi deja uitarea ce vom deveni (căci pe parcursul întregii întâlniri am încercat să sfidăm cuvintele lui Borges), azi suntem încă doar poveștile ce am fost.

 

 

Nota redacției: Odată cu ultima „oră de dirigenție” (care a durat cam 180 de minute!) și cu schimbarea statutului Ioanei Tătărușanu din elevă în absolventă, Raisa Manolescu devine noul redactor-șef Alecart. Mulțumim, Ioana, succes, Raisa!Mulțumim, Andrada Strugaru, Anastasia Fuioagă, Amalia Carciuc, Viviana Gheorghian, Tamara Bivol, pentru acești 4 ani de Alecart!

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!