Tati dă cu pumnul în balustradă, tresar. Am impresia că am băgat degetele într-o priză. Vorbește cu furie. Când mă uit la el din profil, îi văd mușchii fălcilor încleștate umflându-se ca niște baloane.
Frică, minciuni, traumă. În romanul Gabriellei Zalapì Ilaria sau drumul spre nesupunere suntem martorii unui parcurs tulburător în care realitatea inocentă a unei copile este modificată de dinamica dintre cei doi părinți până în punctul în care izolarea devine un mod de supraviețuire. Cartea atrage atenția asupra unei relații neobișnuite tată-fiică, presărată cu momente frecvente de violență emoțională care o fac pe micuța Ilaria să învețe când trebuie să vorbească și când nu, când trebuie să se ascundă sau să reacționeze, forțând-o să se bazeze pe instinct și să se obișnuiască cu noile condiții pentru a continua să trăiască alături de el. Ceea ce pare a fi la început o călătorie menită a fi trăită cu entuziasm se transformă treptat în doi ani de izolare și de suferință. Fiind răpită de către propriul părinte, fata are parte de o experiență ce se dovedește de fapt o fugă, trecând prin diverse orașe, dormind în camere de deasupra barurilor și întrebându-se constant când își va revedea mama, sora, casa: Mă gândesc la cuvintele pe care nu le mai aud: „Du-te și fă-ți ordine în cameră”, „Du-te și te spală pe dinți”, „Hai la masă”.
Din ipostaza de cititori, romanul ne oferă multe semne vizibile, imposibil de trecut cu vederea, pentru a ne putea da seama că fetița ajunge victima colaterală a relației disfuncționale dintre părinți. Vorbele tăioase, minciunile repetate și momentele de disperare ale bărbatului – cauzate de imposibilitatea salvării căsniciei – ajung să se răsfrângă asupra Ilariei, care, deși observă totul, nu începe să îl urască, ci suportă și acceptă comportamentul abuziv fără să realizeze rănile adânci ce încep să se formeze. Trauma fetei devine astfel o extensie a traumei părintelui, instalându-se pe nesimțite, contopindu-se cu inocența specifică vârstei și ajungând într-un final să o sugrume.
Îl strâng pe Birillo la piept și mă ascund cu el sub cearșaf. De când am încercat să vorbesc cu Mami, de când domnișoara de la recepție m-a pârât, Tati bea mult și se uită la mine bănuitor. Spune că l-am trădat, că nu mai are încredere în mine. Spune: Așa mamă, așa fiică.
Intrând în mintea copilei, dăm de frânturi de gânduri și de amintiri care sunt provocate de lipsa de stabilitate și de confort la care fetița este constant supusă. Barurile ieftine ajung să-i țină loc de cămin, iar zbuciumul interior devine parte din rutină. Suntem martorii unei lumi sfărâmate în cioburi tot mai mici din cauza sentimentelor de vină și frică, iar tot ce rămâne din ea este un ursuleț de pluș menit să-i amintească de căldura de altădată a unui cămin stabil și de copilăria la care Ilaria nu se va mai putea întoarce vreodată. Lipsa figurii materne îi creează inevitabil copilei senzația de singurătate, viața ei ajungând să depindă de tatăl care a creat ruptura dintre cele două. Fetița va fi lăsată prin diverse locuri – internatul de la școala de maici, bunica, prieteni de familie – care doar îi dau impresia unei schimbări reale. În fapt, ei nu i se oferă ocazia de a începe cu adevărat o viață nouă întrucât trauma nu se retrage odată cu plecarea tatălui, indiferent dacă aceasta e mai lungă sau mai scurtă: Oare ce face Tati? Mi-e dor de el. Nu, nu… nu-i adevărat. Îi aud gura – mitralieră. Poc-poc-poc. Dinții scrâșnesc. Vorbele sunt răutăcioase.
Cu un surâs ironic în colțul gurii, Tati m-a lăsat să mă răzvrătesc, apoi s-a încruntat. A scuipat la picioarele mele. Ochii lui erau ca două săgeți de metal. / Cine te crezi?
În ciuda repetatelor întrebări adresate tatălui, în ciuda refuzului de a face doar ce vrea acesta, fata ajunge să i se supună de fiecare dată. Telefoanele frecvente pe care bărbatul i le dă mamei vor fi urmate de reguli impuse cu tot mai multă strictețe, de tăceri apăsătoare și de izbucniri de furie. Treptat, Ilaria se va simți tot mai izolată de propria familie, rămânând blocată în propria minte, fiind dependentă de programul și de dispoziția tatălui. Drumul se transformă într-un chin, ea așteptând ziua în care se va revedea cu mama, ziua în care nu va mai trebui să se simtă o povară – deși treptat pare a-și interzice a mai spera, rămânând prizoniera unui prezent ce nu se deschide spre niciun viitor.
Minciuna este un adevărat personaj în romanul Gabriellei Zalapì, fiind instrumentul principal folosit de bărbat pentru a se proteja pe sine și pe fiica sa de consecințele deciziilor luate. Tatăl își creează identități false, fură, nu explică prea multe după ce vorbește la telefon, îi cere chiar Ilariei să intre în acest joc pentru ca totul să pară mai credibil. Totuși, apar momente de dezamăgire și goluri între cei doi, deoarece copila este pusă în situații în care află adevăruri dureroase legate de relația dintre părinți: După ce v-ați născut, mama ta a devenit foarte serioasă. Spune că nu mă mai suportă, aspecte care nu-i năruiesc dragostea, însă o obligă să se maturizeze, clătinând definitiv eșafodajul fragil al încrederii.
Trauma se adâncește tot mai mult, drumul se lungește și el inevitabil, iar Ilaria se simte blocată între două vieți, între doi părinți, în propriile gânduri. Realitatea începe să se distorsioneze, nimic nu mai este ca înainte, totul s-a schimbat semnificativ în cei doi ani – mama, sora, chiar și ea însăși. Singura constantă rămâne iubirea pentru ambii părinți. Fetița nu ajunge să își disprețuiască tatăl în ciuda comportamentului abuziv și nici să se despartă complet de amintirea mamei în pofida distanței și a timpului. Înstrăinarea apare în momentul când începe să simtă că pentru o perioadă îndelungată a trăit ca și cum viața ar fi trecut pe lângă ea. Fără să își dea seama, ajunge să fie interogată, să nu mai poată fugi de consecințele directe ale acțiunilor tatălui și, în final, se va confrunta cu o întrebare cumplită pentru orice copil, întrebarea care distruge definitiv posibilitatea ca lumea ei să mai fie vreodată întreagă, în afara unui sentiment de vinovăție: Cu cine vrei să rămâi? Cu Mami sau cu Tati? Atinsă brusc de realitatea cruntă, Ilaria pare că împietrește. Nu răspunde, nu reacționează. În această situație, tatăl se vede nevoit să ia o ultima decizie pentru fiica sa, simte că este timpul să se retragă, să renunțe la egoism și răzbunare, să rămână doar părinte, nu și soț: Rămâi cu Mami.
În restaurant, cineva dă volumul radioului mai tare. Franco Battiato. Cerco un centro di gravità permanente.
Așadar, romanul Gabriellei Zalapì, tradus de Cristina Roxana Zaharia, ne aduce în față povestea cutremurătoare a unei copile care este scoasă forțat din inocență de către un tată abuziv, mânat de disperarea recuperării unei căsnicii deja destrămate. Golurile interioare se măresc, rănile se adâncesc, incertitudinea, teama, vinovăția și dragostea învălmășindu-se și generând refuzul fetiței de a mai fi doar o marionetă, închiderea ei în sine, trauma. Pentru doi ani, Ilaria trăiește în lumea tatălui, într-o poveste plină de eșecuri și de regrete, care o fac să simtă vină și suferință pentru ceva ce nu a fost distrus de către ea.
E imposibil să rămâi indiferent față de ceea ce i se întâmplă, să nu îți dorești să fii acolo, lângă ea pentru a o ocroti, pentru a încerca să o aperi de cioburile ascuțite ale unei realități distorsionate și ale unei copilării marcate de o continuă împărțire între Mamă și Tată, între supunere și acuzația de trădare, între iubire și singurătate.
Gabriella Zalapì va fi invitată la Întâlnirile Alecart de la FILIT (21-25 octombrie 2026). AICI poți citi prima parte a prezentării volumelor autorilor invitați la FILIT.
*Eliza Bar este elevă la Colegiul Național Iași, în una dintre cele două clase Alecart de filologie.
