Inocența pierdută a unei generații. O fată ca tine, de Maureen Lindley

Recunosc că m-am apropiat încă de la început de romanul lui Maureen Lindley cu așteptări destul de mari și fondate, în mare parte, doar pe ce auzisem, fapt ce s-a dovedit a fi o naivitate. Mă ademenise ideea de bildungsroman care prezintă ororile celui de-al doilea război mondial exclusiv prin ochii comunității japoneze, a cărei viață în lagărele americane, deși mai suportabilă decât a grupurilor etnice din lagărele naziste, rămâne o rană necicatrizată a istoriei. Însă, oricât am așteptat transformarea notabilă pe care o presupune invariabil orice bildungsroman, maturizarea personajului principal nu a venit decât artificial, ciudat de previzibil și, în același timp, nepotrivit. Am ajuns la jumătatea romanului cu speranța că va deveni captivant spulberată aproape complet și, aflată în acest punct în care așteptările mi temperaseră, am putut în sfârșit privi obiectiv încercările autoarei de a transforma o suită de experiențe traumatizante într-o scriitură de forță. Încercări admirabile care însă au rămas, subiectiv vorbind, la nefericitul stadiu de încercări.

Alegerea titlului mi s-a părut ușor derizorie de la început, de când am cerut cartea în librărie și mi s-a adus (another) Girl like you, roman al Gemmei Burgess, în privința căruia n-am să mă pronunț, însă țin să menționez că doar ce am citit fugitiv pe copertă m-a făcut să abandonez instinctiv o potențială lectură: I’ve discovered the secret to successful singledom. I’m acting like a man. And it’s working. Așadar, ca o carte care expune (sau își propune să o facă) viața unei adolescente de origine japoneză ce se simte permanent nu doar o intrusă în comunitatea americană căreia îi aparține, ci și o intrusă în propria viață, să poată fi atât de ușor confundată cu o broșură despre cum să devii o femeie (mai mult sau mai puțin) independentă în societate mi s-ar părea puțin amuzant, dacă nu ar fi trist. Desigur, la Maureen Lindley titlul nu vizează altceva decât dimensiunea extravagantă a personajului ei feminin principal, care a fost dintotdeauna diferită de fetele din jurul ei. Aș fi putut trece peste acest clișeu dacă povestea mi-ar fi oferit ceva substanțial în schimb, dar nu a fost cazul.

Asta mă și aduce la principala mea dezamăgire legată de acest personaj care ar fi putut deveni unul remarcabil. Satomi Baker este descrisă încă din primele pagini astfel: o fată de paisprezece ani a cărei frumusețe viitoare deja se întrevede. Iar până în final, în ciuda întregului zbucium identitar, a întregii experiențe deformatoarea a vieții în lagăr și a războiului, a pulsiunilor etnic-național-rasiale, în ciuda pierderii părinților și a necesității de a fi pe cont propriu într-o lume în care era imposibil să supraviețuiești singur, asta este tot ce rămâne în urma acestui personaj. O adolescență tulburată (și tulburătoare) așezată sub auspiciile frumuseții fizice și ale eșecurilor în relațiile amoroase. Pentru că toate celelalte subteme, de la relația cu mama – de a cărei profunzime Satomi nu era conștientă până în momentul deportării, la refuzul de a-și asuma o naționalitate, fiindu-i rușine că este pe jumătate de origine japoneză (aspecte care mie mi se păreau esențiale) își pierd potențialul odată ce sunt așezate doar între linii de dialog banale și indecise.

La un simplu research am aflat cu uimire că romanul a fost primit de piața literară ca unul de dragoste. Cu uimire pentru că eu nu am descoperit niciun fel de relație de dragoste consistentă și veridică în acest roman, oricât am încercat. Dragostea de viață nu există cu adevărat. Deși experiența războiului ar fi trebuit dacă nu să dezumanizeze, măcar să modifice resorturile interioare într-o anumită măsură, să trezească conștiințe, Satomi mi se pare în continuare un personaj care nu trăiește, ci care este trăit de o inerție bolnăvicioasă. Și nu aș fi simțit nimic în neregulă cu scriitura dacă aș fi fost convinsă că asta este ceea ce și-a propus Maureen Lindley să construiască: un personaj incapabil să fie stăpân pe propriile sentimente, fapte, dorințe. Doar că sunt aproape sigură, din felul lacunar care acompaniază inutil interpretările fiecărui gest evident al personajelor, de faptul că scriitoarea nu a avut intenția ca Satomi să-i scape printre degete și că nici măcar nu și-a dat seama de acest fapt la final.

Nu aș fi scris despre această experiență de lectură dacă aș fi simțit că este un roman de duzină, o cauză complet pierdută. Subiectul încă mi se pare unul provocator și care ar fi putut fi exploatat mult mai minuțios. Atacul de la Pearl Harbor, spre exemplu. Cred că în momentul în care alegi să configurezi istoria individuală a unui personaj având ca pretext istoria colectivă, ai datoria să o faci atent și responsabil. Pe când Maureen Lindley dedică maxim zece rânduri atacului și o face în trecere, extrem de confuz, de parcă și-ar dori să scape cât mai repede de eveniment. Nu m-ar fi deranjat acest aspect în alte condiții, pentru că, până la urmă, nu aveam în față o carte de istorie, ci un roman/o ficțiune care are libertatea să decupeze ce dorește din faptele reale, însă (!) dacă acest eveniment ocupă un rol esențial în dezvoltarea personajului (tatăl lui Satomi își pierde atunci viața), mi se pare nedrept să pară că a fost plasat acolo complet aleatoriu. Alt cititor ar putea spune că nu i se dedică atât de mult acestui fapt pentru că între Satomi și tatăl ei era o relație dureros de rece, bazată pe compromisuri reciproce și o fărâmă de respect în fața autorității parentale. Dar chiar și așa, moartea tatălui (american) mi se pare decisivă pentru declanșarea tuturor animozităților comunității, grăitoare pentru felul în care din niște cetățeni tolerați, Satomi și mama ei devin adevărați paraziți în ochii americanilor pur sânge.

Discriminarea, nedreptățile îndurate, lupta interioară a lui Satomi (vreau să câștige americanii? Sau japonezii?) nu pot fi reduse doar la niște lamentații retorice și sentimentalisme vagi. Îmi plăceau capitolele care descriau obiectiv și detașat viața în lagărul american. E o porțiune a istoriei la care nu am avut acces altfel și pe care scriitoarea o prezintă coerent și percutant. Însă când se apropie de dimensiunea interioară a personajelor, nu de puține ori am avut impresia că sunt niște ființe complet goale pe dinăuntru, care nu se potrivesc deloc contextului în care trăiesc. Singurul personaj care mi s-a părut coerent cu el însuși și al cărui trecut ar fi reprezentat o interesantă (și stabilă) punte de comuniune între istoria colectivă și cea individuală a fost mama lui Satomi, Tamura. Femeia care și-a sacrificat originile în numele iubirii. Libertatea, în numele datoriei de soție și mamă. Viața, pentru viața fiicei. Ea trebuie să moară ca Satomi să evolueze. Păcat că evoluția se consumă la limita dintre verosimil și artificial.

Și e de-a dreptul iritant să aflăm la fiecare zece capitole cum Satomi caută un bărbat perfect căruia să-i aparțină și să-i fie loială pentru totdeauna. Acum nu vorbește feminista din mine, pentru că eu, spre deosebire de autoare, eram permanent conștientă că ne aflăm în 1940, așa că dorințele lui Satomi de împlinire pe plan sentimental și de supunere în fața unei figuri masculine ar fi fost perfect legitime, dacă nu aș fi avut senzația constantă că acest personaj e construit pe matricea unei adolescente de după 2000 și care doar a fost aruncată într-un univers căruia nu-i aparținea. Fiindcă lamentațiile ei devin aproape patetice după ce se termină războiul și urmează o parte destul de densă a romanului în care (doar) așteaptă ca viața să-i ofere ce e mai bun.

În concluzie, o poveste de viață purtată între două granițe, între două generații, între inocență și ceea ce ar fi trebuit să fie maturizare. Eu am perceput-o însă ca pe o complacere în propria naivitate. O fată ca tine a fost pentru mine un roman ușor de citit, ușor de acceptat și prea ușor de digerat. Mi-a amintit de stângăcia cu care citeam cărțulii romantice și comerciale în clasa a șaptea, de plăcerea aceea naivă cu care le devoram. Și mi-a lăsat un gust extrem de amar, pentru că putea fi mai mult de atât. Mult mai mult.

*Mălina Turtureanu, secretar general de redacție Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!