Veneția este un oraș ce pare neatins de timp, un muzeu în aer liber cu o frumusețe ce taie oricui respirația, un oraș care a cunoscut gloria și decăderea, pe canalele căruia s-au plimbat figuri importante, în spatele zidurilor linse de ape punându-se la cale intrigi și comploturi, înflorind iubiri și suferințe. Un oraș decimat de molime, dar care a renăscut mereu mai mândru, mai fascinant. Astăzi Veneția e plină de turiști, dând impresia că fără forfota lor nu ar fi altceva decât o tablă de șah goală. În realitate, își protejează secretele și stârnește dorința de a fi înțeleasă.
Tracy Chevalier, în volumul Sticlăreasa, transpune Veneția protejată de trecerea timpului în viața Orsolei Rosso, cea care trăiește odată cu insula și este obligată să se adapteze la toate schimbările aduse de mai bine de cinci secole. De la copila de nouă ani care este împinsă în apele unui canal de fratele ei mai mare pentru a afla ceva din secretele altei familii de sticlari, Orsola ajunge o făuritoare de mărgele muraneze, purtând pe umeri tradiția familiei precum epoleții unei uniforme și asumându-și un rol pe care prea puține femei îl aveau în acele timpuri.
Familia Rosso, o modestă familie de sticlari, este zguduită de moartea lui Lorenzo Rosso, tată a patru copii: Marco, Giacomo și Orsola și Stella, care se va naște după moartea sa. Fiindcă Marco, fratele cel mare căruia îi revine responsabilitatea de a prelua conducerea atelierului, nu este la fel de talentat și îngăduitor ca Lorenzo, atelierul Rosso pierde din vânzări, iar Orsola înțelege că trebuie să-și ajute familia și se îndreaptă spre același meșteșug văzut în casă, însă alege mărgelele. Ziua, ea se resemna cu rolul din umbră al oricărei femei, în timp ce seara exersa modelarea mărgelelor la lampă – întotdeauna pe furiș, din cauza prejudecățile fraților care abia reușeau să ferească familia de datorii și care nu credeau în capacitatea unei femei de a lucra sticla.
Timpul zboară în salturi mari ca cercurile lăsate de o piatră plată și rotundă azvârlită pe apă, iar la contactul cu suprafața ne arată cum Orsola a salvat familia de foamete în timpul ciumei, vânzând mărgele talisman împotriva bolii, cum a suferit după moartea bunicii sau cum a suportat toate deciziile fraților, dar și ritmul de zi cu zi al existenței: afacerile cu negustorul care le comercializa sticla, copiii care îi erau lăsați în grijă. Cu toate acestea, Orsola nu renunță niciodată la ea însăși, nici la mărgele.
Indiferent ce altceva mergea prost în viața ei, acest proces de creație se afla încă în mâinile și în ochii ei, încă satisfăcător și mângâietor.
Citind Sticlăreasa, străbatem două poteci, două trasee ce se împletesc în aceeași poveste: parcursul existențial al unei femei care luptă pentru familia sa fără a renunța la sine sau la pasiunea ei, pe de o parte, și evoluția sticlei muraneze pe parcursul epocilor – toate modurile în care meșteșugul s-a perfecționat pentru a ține pasul cu pretențiile negustorilor, cu schimbările aduse de descoperirea unor noi rute comerciale, cu modele timpurilor.
Femeia, mereu în umbră chiar și când munca ei a fost crucială, în situații de criză în care meșterii atelierului aduc familia, este judecată pentru că-și sfidează frații și nu se îngrijește suficient de soț. Însă ea perseverează și își iubește meșteșugul ca pe un copil, rămânând umilă și modestă, valorificându-și munca și având grijă, pe cât posibil, de frații ei și de viața lăsată în Murano. De-a lungul vieții, Orsola face bijuterii și coliere pentru personalități istorice care și-au lăsat amprenta asupra Veneției, precum Josephine Bonaparte și marchiza Luisa Casati, acordând vizibilitate afacerii de familie și câștigând bani din mărgelele considerate prea puțin demne de munca bărbaților, dar atât de frumoase și valoroase. Ea trăiește într-o familie care se mărește treptat, iar pasiunea sa ajunge să fie acceptată, deși niciodată cu adevărat recunoscută ca fiind demnă de admirație.
Astfel, prin drumul pe care Orsola îl urmează, deși cu urcușuri și coborâșuri, Tracy Chevalier ne arată cum aceasta înfruntă prejudecățile când se încumetă să lucreze într-un domeniu considerat doar al bărbaților. Călătorind apoi în timp alături de ea, cititorul o vede transformându-se dintr-o tânără tipică perioadei renascentiste într-o femeie puternică, trecând prin pandemia de COVID-19 cu o atitudine în continuare nonconformistă, păstrând tradiția. Purtându-le în suflet, precum figurina de sticlă în formă de delfin de care nu se desparte niciodată, tradiția, familia și iubirea sunt meșterii sufletului ei, modelându-i-l și oferindu-i culori și forme diverse, ingenioase, ce se modifică în funcție de toți oamenii pe care-i întâlnește și cărora le arată frumusețea mărgelelor realizate.
Fusese durerea, apoi amintirea acelei dureri, iar în cele din urmă amintirea amintirii, unde rămăsese blocată de mulți ani, privind înapoi la acel moment cu Antonio ca printr-un telescop
Sticlăreasa e și un roman de dragoste. Iubirea pe care ne-o prezintă Tracy Chevalier mi-a amintit de poezia lui Bogdan Iaru în care dragostea rămâne impregnată într-o cârpă murdară aruncată în găleata roșie uitată în colțul cancelariei – o iubire adolescentină, la care revii mereu cu gândul, o iubire de un semestru sau de un an școlar, o iubire peste care cineva a trecut în grabă, iar viața a așezat alte întâmplări, dar care continuă să dăinuie ca o umbră tăcută în suflet. În Sticlăreasa suntem martorii iubirii la care Orsola se gândește de fiecare dată când privește către terra ferma, aducându-și aminte că tânărul de care a fost îndrăgostită a părăsit-o, renunțând la ea și la atelierul familiei, pierzându-se la granița dintre apele lagunei venețiene și cerul dimineții. Amintirea lui Antonio, un pescar devenit garzone în casa Orsolei, se strecoară în gândul ei mereu, în momentele când lucrează mărgele de diferite forme și culori la lampă, e prezentă în relația cu familia sa care l-a alungat, dar și în căsnicia pe care decide să o accepte. De departe, de pe terra ferma, și mult după ce tânărul a părăsit-o, chipul lui și povestea trăită împreună o ghidează, însoțind-o constant, făcându-ne să ne întrebăm cum ar fi arătat viața Orsolei dacă și-ar fi părăsit căminul și l-ar fi urmat pe Antonio. Din ceea ce s-a trăit rămân doar micii delfini de sticlă pe care ea continuă să-i primească – un semn că meșteșugul lui Antonio nu s-a pierdut și că iubirea, chiar neîmplinită, traversează epoci și ne veghează tăcut de departe.
Dar Veneția era ageră, se adapta, se baza pe unicitatea ei, pe frumusețea ei atemporală, pentru a-și atrage admiratorii.
Așa cum Veneția rămâne un simbol al forței și al eleganței, reușind să se agațe și în cele mai crunte momente de gloria sa, nici familia Rosso nu abandonează sticla. Membrii ei rămân demni și devotați artei lor când Europa, decimată de ciumă, nu mai are nevoie de cupe și de candelabre sau când pe terra ferma sticla e mai ieftină și, pentru a rămâne fideli tradiției muraneze, în loc de obiecte de sticlă au început să fabrice mărgele de nisip. Ajung chiar să își piardă autoritatea în fața unei tinere sărace venețiene care, în schimbul meșteșugului pe care li-l dezvăluie, le-a vrăjit nepotul și le-a acaparat casa. Totuși, în ciuda a orice, tradiția, tezaurul oricărei familii și comunități, se reflectă în dorința arzătoare a familiei Rosso de continuitate. Indiferent de generația căreia îi aparțin, membrii familiei Rosso simt datoria morală de a duce mai departe ceea ce îi face ei înșiși: modelarea sticlei, arta de a-i da o formă, de a capta frumusețea și a o dărui celorlalți.
Orice li s-ar fi întâmplat oamenilor, lumea avea să fie mereu aici, valurile aveau să vină și să plece, florile să înflorească, păsările să cânte.
Orsola, în aparență o fată simplă, trăind într-o lume care e departe de noi, rămâne un personaj la care ne putem raporta când simțim că viața ne ia prin surprindere, când nu ne găsim locul și când ne întrebăm ce ne dorim cu adevărat. În romanul lui Tracy Chevalier, anii trec, devenind secole, umerii tinerei se împovărează, chipul e tot mai brăzdat de vârstă, dar Orsola nu renunță nici la familie, nici la ceea ce știe să facă. După ce familia Rosso pierde un fiu în primul război mondial, un altul e îndrăgostit orbește de o venețiancă ce i-a alungat pe restul din casa părintească, iar Giacomo, fratele mai mic, dorește să fie liber și pleacă departe, pe terra ferma, după ce Laura, mama lor, moare de bătrânețe, Orsola duce tradiția mărgelelor mai departe, având împreună cu nepoata sa un atelier în Veneția, acolo unde vinde turiștilor adevărata sticlă de Murano. Ea trece, asemenea unei gondole ce brăzdează laguna, peste toate întâmplările vieții, fără reproșuri și încrâncenări, suportând dezamăgiri și învățând să rămână senină. De la copila care strânge și trebăluiește în urma bărbaților ce fac o treabă „serioasă” și demnă, ajunge un simbol al tradiției și al puterii. Forța feminității, așa cum apare în Sticlăreasa, nu se află, așadar, într-un caracter supus sau în frumusețe, ci în perseverență și în curaj. Iar atenția la cei din jurul ei, hotărârea de a-și urma drumul sunt adevăratele mărgele pe care Orsola le poartă și le lasă moștenire alături de arta sa.
- Despre volumul Sticlăreasa și despre alte romane ale autorilor invitați la Întâlnirile Alecart de la FILIT citește AICI.
*Ioana POPA, redactor-șef Adjunct Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
Pictură copertă articol: Ioniță BENEA, colaborator permanent Alecart.
