La Andrada descopăr, cu o tresărire plăcută, curajul generației ei de a fi, în loc de a declama.
Oare fiecare generație se definește și își poetizează altfel realitățile? Această veche întrebare (sigur, o ținem toți mereu la modă) îmi răsună în minte când pășesc în spațiul poetic al tinerei scriitoare Andrada Strugaru. Pentru mine, crescută fiind pe bănci comuniste, poezia era spațiul spre care alergam cu o foame formativă vitală, sperând să blochez realul care încerca să mă înfiereze cu identități false.
Un lucru îmi e clar când citesc poezie înflorită în afara coliviei: spațiile căutărilor s-au lărgit, s-au călit și învigorat, s-au globalizat (de ce nu?), lăsând în urmă teama aceea, chiar greața la confruntarea cu realul. Imaginarul, metafora și realul au devenit, între timp, mai armonizate decât le știam pe vremea în care poezia se arunca spre noi încrâncenată (ori să sfideze, ori să mintă). Am și un alt avantaj al perspectivei astăzi, citind-o pe Andrada (și pe alți tineri poeți): privesc spre ei din spațiul poetic american, puțin sătulă de prea multele tangențe cu politicul, mai ales în slam poetry, folosită prea des ca intermediar în mișcările pentru schimbare socială. Poeții lor actuali îmi amintesc cam prea mult de încrâncenarea noastră de pe vremuri.
La Andrada descopăr, cu o tresărire plăcută, curajul generației ei de a fi, în loc de a declama. Este o poezie sinceră și fără ambiția de a dovedi ceva în afara ei – doar ambiția spiritului de a se găsi pe sine însuși, gol în fața furtunilor emoționale, înarmat cu o sensibilitate tandră și vulnerabilă, dar hotărât și fără teama de felul în care va fi (sau nu) judecat.
Menționez mai întâi cele trei poezii pe care le-am tradus aici: gingașul poem pentru anduța, în care viața și moartea, copilul și adultul, se întrupează împreună în pasărea metaforică pe care poeta o poartă cu ea în îndepărtarea de inocența trecutului. Curiozitatea cunoașterii este asociată (în mod tradițional) cu ideea de moarte, de frângere a unității eului, dar la Andrada mă frapează delicatețea gestului de căutare a identității întrezărit în această curiozitate: „cine crezi c-o să te caute și să aleagă/ vinișoară roz cu vinișoară, din moloz și din frunziș,/când te pierzi?” se întreabă eul-pasăre, știind că răspunsurile nu-s ușoare, că e nevoie de o putere aproape supranaturală pentru a pune un picior înaintea celuilalt, știind că zborului în sus inevitabil îi va urma o traiectorie inversă (ca vrabia lui Hamlet, care își încerca norocul înainte de a cădea).
O altă poezie care mi s-a părut deosebită prin modul delicat în care abordează misterele vieții și morții este așa arată frumusețea acum. Aici, poeta își propune o confruntare darvinistă cu firul ce îi leagă pe copii de părinți: “o pisică își asfixiază rând pe rând puii în plus/și asta nu va opri aerul să treacă în continuare prin mine”. Apropierea dintre generații devine un fapt brutal al vieții prin simplul fapt că dragostea maternă e incapabilă de a opri timpul. Ca un cancer, timpul însuși ne încătușează unii de alții, copiii devenind propriii părinți și simțindu-se devorați de părinți în același timp.
Întâlnirea cu poezia Andradei este ca o excursie într-o lume în care vezi licărind, printre umbre și incertitudini, un mozaic de sentimente, dorințe, impulsuri și trăiri.
A treia poezie tradusă este sunt punți pe care nu le mai provoc, în care eul poetei se desparte de trecut, prin auto-definirea artistică, sfruntând sentimentalismul unei astfel de ruperi, anunțându-și dispariția din spațiile cunoscute și declarându-se “rătăcitoare…/în golul alpin, în ramuri tremurătoare de pin/unde e liniște și liniște iarăși, îndată”. Acceptarea de sine aduce cu ea, inevitabil, distrugerea punților ce leagă sinele de orice identități impuse dinafară.
Și în alte poezii am observat oscilația între vulnerabilitate și temeritatea asumării propriilor decizii: “mi-am imaginat că văd oameni dragi cum se duc rând pe rând/și chiar am văzut/mi-am văzut inima ca o cărniță moale batând fără ei” (în nu știu cine sunt: avocado). Fascinația față de dualitatea viață/moarte, văzută ca un mister cu atracție infinită, se dezvăluie în simbolicul uite nisipul, în care poeta vede o continuitate între afirmație și negație: “ia-ți trupul sărat/și desenează o linie/între ce este viu și/ce nu mai este”.
Întâlnirea cu poezia Andradei este ca o excursie într-o lume în care vezi licărind, printre umbre și incertitudini, un mozaic de sentimente, dorințe, impulsuri și trăiri. Curajul poetei de a le aduce la suprafață și de a le lăsa să strălucească m-a încântat și m-a intrigat. N-aș vrea să las impresia că nu se pot trage linii (ca să o parafrazez tot pe Andrada) între generații și între culturi. Aș putea face multe comparații cu unele genuri de poezie a tineretului american mai puțin încărcate ideologic și mai înclinate către lirism. De exemplu, Claudia Cortese s-a remarcat în ultimii ani printr-un lirism oarecum dur, dar și suav, ca în poemul The Birds Inside Her, în care poeta, și ea căutând în natură metaforele concilierii între extreme, creează un scenariu tulburător din lumea păsărilor: “Why won’t you look at me, said the wren to the sparrow. The sickness starts in the trees, then pustules engulf the throat… Night falls like a noose”. Sandra Beasley privește, ca și Andrada, spre un trecut ironic-idealizat, pentru a extrage din el hotărârea de a exista în prezent: “Baking two parts flour to one part water/ could stop a bullet…/ Do stalks know their strength is merely/in their number? What is ground down/ we name flour in promise that it will be/ made useful. Otherwise, it’s just dust” (in “Flour is Firm”). Ar fi multe de spus, multe de povestit, dar mă opresc aici cu comparațiile.
M-aș bucura dacă poezia mai fragedă a României și-ar găsi un public în America. În momentul actual, comunicarea între culturi e vitală, mai ales acum, când un război ne amenință cu întoarcerea la izolarea din care am încercat să ieșim definitiv.
a poem for little anda
speak in quiet tones, always, when you lose yourself,
as only to birds you speak when they leave
for they sang to you the patience of the nest of straw and loam
forged thread by thread on linden poles, at the gate
and you sprinkled millet and grains in their feeders
and small amaranth leaves, to guide them to the stole-sky.
speak in quiet tones, always, when you lose yourself,
as only to birds you speak when they leave
for they sang to you the pain of branches
that never bend
and picked for you vistas from above
when you scattered in the stubble and left:
little anda of husks and straw
forever lost in rainy scenery.
speak in quiet tones to yourself, as you speak only to birds
that nibble from your palm, in the brush
for who do you think will look for you and pick you up
thin vein by thin vein, from rubble and leaves,
when you are lost?
speak in quiet tones
when you lose yourself.
otherwise who will say to you come on,
stop wandering about, little anda,
walk straight home now
and don’t stray
when the little sparrow falls from the nest
she will plummet flop-flop-flop-
-thud-thud at your feet.
it won’t help, little anda, if you cry for her,
it won’t help if you say
why is she plunging head first,
she will get hurt silly little one
for whose are they, whose,
the tiny body and the soft chest
broken on the trail, that you’re picking up?
whose if not yours?
this is what beauty looks like now
I am young and I don’t know what to do with this body
mother and her cancer have expanded into all of my organs like a butterfly colony
but this is what beauty looks like now
a cat suffocates her babies one by one
and this will not stop air from flowing through me
this is what beauty looks like now
my hands wrap mother in rags and place her in the trash can like a tiny kitten
I lay my head down in the nest, let mother sit on me now.
there are bridges I no longer call forth
from birch, beech and sycamore, or from larch, fir and poplar
what timber and what beams can bury me
between you all, when the light under the lids flickers, cracking?
these surely are bridges I no longer call forth
toward life. there are great rivers in between, I know them:
disembodied riverbeds with indefinite arms, terrible waters
that have swept away people and deposited them closer
but in the river pebbles andrada never made it to the dock.
perhaps porcini mushrooms and bluebells have already sprouted from her palms
raspberries with long stems, and you will sing softly
in their shade and never call me forth
for I am a wanderer here. how could I return to my people?
in this alpine void, among shaking pine branches
where there’s silence and again silence, soon.
*Liana Vrăjitoru-Andreasen este profesoară de literatură și eseistică la South Texas College, SUA. A publicat proză scurtă în reviste precum Fiction International, Calliope, The Willow Review, Mobius, Weave Magazine etc.
** Andrada Strugaru, fost redactor-șef adjunct Alecart, redactor „Timpul”, este studentă în anul I la Facultatea de Litere, UAIC. Andrada a publicat poezie în Apostrof sau pe platforma Poeticstand, a fost invitată ca poet nedebutat la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița” (2019), la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania”- Sibiu, a avut lecturi publice la FILIT și la Institutul Blecher. Anul trecut a susținut un atelier de scriere creativă la Festivalul BOOVIE.
