Cea de-a doua întâlnire ce s-a desfăşurat sub egida revistei de atitudine culturală „Alecart” a avut în prim-plan prezenţa celor doi scriitori: Gabriela Adameşteanu şi Jan Koneffke şi a însemnat pentru publicul tânăr din sală ocazia dialogului cu cei pe care i-am receptat până acum doar prin intermediul paginilor ieşite de sub tipar. I-am cunoscut astăzi altfel, nu numai prin proiecţiile lor ficționale, ci ca pe oameni deschiși dialogului, bucurându-se alături de publicul tânăr prezent la ArtHouse Central.
Evenimentul a debutat cu o prezentare generală făcută celor doi autori de către moderatorul întâlnirii, Nicoleta Munteanu, unul dintre coordonatorii revistei „Alecart”, discurs ce a facilitat apropierea dintre public şi scriitori. Momentul următor a adus prezentarea Alexandrei Masgras, redactorul-şef al revistei, pe marginea cărţii Întâlnirea a Gabrielei Adameşteanu, ale cărei cuvinte au surprins modul în care a fost receptat romanul printre liceeni şi a abordat cu sinceritate problematica expusă în cadrul volumului. Ulterior, scriitoarea a citit fragmente din roman, menţionând că: „Întâlnirea este între cărţile mele Cenuşăreasa sau Răţuşca neagră, din cauza unei aprecieri critice făcute de Nicolae Manolescu, și chiar dacă majoritatea cronicilor ulterioare au considerat volumul un succes literar, acesta a fost rescris”.
A urmat prezentarea făcută cărţii lui Jan Koneffke de către Andrei Paşa, cel care a recenzat volumul Cele şapte vieţi ale lui Felix K în paginile revistei „Alecart” şi care a tratat universul romanului ca o îmbinare originală dintre beletristică şi matematică. Perspectiva sa a fost întâmpinată cu o vie curiozitate din partea autorului, care a discutat ulterior pe marginea acestei interpretări şi a citit un pasaj în limba germană, tradus şi în limba română după aceea.
S-a remarcat încă o dată, cu această ocazie, fundamentul interdisciplinarităţii care stă la baza conceptului „Alecart”, prin faptul că pasajele citite au fost reprezentate vizual de către fotograful Alexandra Baban şi graficianul Ioniţă Benea în expoziția intitulată sugestiv „Cărțile sunt ochi și urechi la Filit”. Ei au ales să surprindă scene semnificative, oferind astfel un suport vizual al lecturii şi apropiind cititorul de cele două romane asupra cărora s-a insistat.
Cea de-a doua parte a întâlnirii a constat în dialogul deschis al publicului cu autorii, prima întrebare fiind adresată chiar de către moderator ambilor scriitori cu referire la posibilitatea de a exista roman în afara personajelor. Jan Koneffke a relatat, cu această ocazie, povestea din spatele Celor şapte vieţi ale lui Felix K: „este vorba despre un unchi care a dispărut în 1933-1934 — nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el. […] În carte i-am dăruit o altă viaţă”, autorul confesionându-se astfel în legătură cu nevoia de empatizare cu personajul şi situându-şi volumul sub semnul unei autobiografii fictive. Gabriela Adameşteanu subliniază şi ea importanţa personajului în redactarea unui roman, afirmând: „toate povestirile mele au plecat de la un personaj”, acesta fiind „singura legătură cu o carte”, iar lipsa acestuia, perioada de „eclipsă a personajului” pe care o promovează postmodernismul, având ca urmare inevitabilă colapsul romanului în general.
Întrebarea care a încercat o aducere în acelaşi plan a celor doi autori a avut ca suport un fragment publicat în Observator cultural dintr-o recenzie a Gabrielei Adameşteanu pe marginea cărţii O iubire la Tibru, semnată de către Jan Koneffe, scriitoarei fiindu-i adresată provocarea de a decide care dintre cele două cărţi (O iubire la Tibru şi Cele şapte vieţi ale lui Felix K) este preferata sa. Gabriela Adameşteanu a îndemnat publicul să ia contact cu romanul recenzat anterior de către dumneaei, aducând ca argument relaţia de identificare cu personajul feminin „care este tulburător”, afirmând totodată că este o „opţiune provizorie”, deoarece Jan Koneffke lucrează în prezent la cel de-al treilea roman al trilogiei.
Discuţia a evoluat firesc spre întrebarea adresată scriitorului german cu privire la părerea dumnealui despre starea actuală a României, acesta afirmând: „sunt un pic trist când privesc România în momentul de faţă”, deoarece „cred că ea are un potenţial enorm şi din păcate nu-l foloseşte”, comunicându-şi speranţa că tânăra generaţie să facă posibilă o schimbare spre bine. De asemenea, vorbind despre procesul de redactare a romanului, Jan Koneffke a subliniat faptul că documentarea a acoperit o perioadă de zece ani, dar că dincolo de acest proces îndelungat de colectare şi sortare a datelor istorice, literatura rămâne „un joc între realitate şi ficţiune”.
Gabriela Adameşteanu a accentuat, ca răspuns la una dintre întrebările publicului, dualitatea semnificaţiilor cuprinse în textul Întâlnirii: „O parte din lucrurile din textul meu nu ajunge până la voi”, deoarece lipsa contactului direct cu perioada comunistă, asupra căreia se axează romanul, face imposibilă, pentru publicul tânăr, înţelegerea în totalitate a acestuia, însă „problema este în ce măsură cartea rezistă” dincolo de aceste semnificaţii: „fireşte, este ca o mică amputare, la fel ca amputarea pe care o produce o traducere”. Un alt răspuns original al scriitoarei române se referă la percepţia proprie asupra actului finalizării unui roman: „O carte se termină când ai ajuns cu scrisul la jumătate. După aceea lucrezi într-un fel de rutină, cartea s-a aşezat; partea foarte creativă e la început […], după aceea se transformă în mecanică. Scriitorul devine o maşină de scris. Am scris proză scurtă ca să uit romanul anterior.”
Fiind o întâlnire așezată sub semnul receptării sincere, netrucate de clișeele didactice, moderatoarea le-a urat celor doi scriitori să nu ajungă niciodată în manualele școlare, pentru că în acest caz există riscul de a înlocui lectura și trăirea autentică printr-o suită de receptări deformante. Reacția celor doi s-a transpus în cuvinte de mulțumire pentru acest „dialog netrucat” (Gabriela Adameșteanu) între autori și tineri cititori.
În încheiere, două eleve de la Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă”, Clara Lupaşcu (violoncel) şi Maria Sandu (vioară), acompaniate la pian de către domnii profesori Constantin Neştian şi Smaranda Acatrinei, au fost protagonistele unui moment artistic ce a punctat atmosfera „culturală” a întâlnirii, dovedind încă o dată relaţia deosebit de apropiată dintre arte în spaţiul definit de colaboratorii revistei. Întâlnirea s-a sfârşit cu o sesiune de autografe, publicul aşteptând cu nerăbdare dialogurile din zilele următoare, menite să ofere o deschidere generoasă tinerilor ieşeni spre orizontul literar contemporan, facilitându-le abordarea acestuia.
Iulia-Mădălina Ştreangă
