Aceasta nu e o cronică de spectacol. Aceasta e (doar) o istorie la persoana I

Sentimentul pe care l-am avut ieșind din sala de spectacol după Istorie la persoana I a fost unul straniu: amestec de debusolare, ușoară revoltă și o anumită tristețe. Mi-a părut rău că nu am plecat după ce premiera s-a terminat și am răspuns invitației de a sta la discuția cu cei implicați în realizarea spectacolului după. Am abdicat de la o obișnuință: aceea de a rămâne singură cu gândul și starea induse de un spectacol și, eventual, de a scrie despre el fără a mă lăsa în niciun fel influențată de ceea ce au de spus cei implicați în conceperea lui. Hotărârea venea ca urmare, mărturisesc, a unui mod de a înțelege actul teatral: ca spectator, reprezentația îți vorbește (sau nu) de la sine, nu are nevoie de intermediari, de voci din off sau dinăuntru, căci implică o relație directă, viscerală cu ceea ce ți se propune în interiorul timpului și a lumii în care realitatea spectacolului ființează. Și nu am scris niciodată dintr-o altă postură decât aceea de spectator.

Seara trecută, lucrurile au stat un pic diferit, pentru că eram însoțită de trei adolescente; trei fete care nu se situează în afara fenomenului cultural, ci înăuntrul lui, care gândesc, vorbesc și scriu despre cărți, filme, piese de teatru. Trei fete cărora le spusesem constant de-a lungul timpului crezul meu în relația dintre sine și un altul, dintre sine și lume (fie reală, fie ficțională): dialogul e singura formă de deschidere autentică nu doar către celălalt, ci către tine. Dialogul care anulează singurătatea, vanitatea, suficiența. Dialogul ca formă de salvare. Iar ceea ce s-a întâmplat după a diminuat impactul spectacolului și m-a făcut să mă întreb dacă are sau nu rost să scriu despre. Două aspecte m-au frapat în întretăierea de replici: modul în care au părut că se raportează la tânăra generație cei de pe scenă – trei actori foarte tineri și care au lucrat parțial la Istorie la persoana I înconjurați de adolescenți cu care au discutat, de la care s-au inspirat, pe care i-au avut ca parteneri de dialog și sursă de „documentare” (parțială). Impresia că tinerii sunt o masă amorfă, semi sau aculturală. Nu! Tinerii de astăzi nu sunt un tot omogen, ei sunt individualități puternice, mai vii decât noi ceilalți, mai intransigenți în alegeri, mai lucizi. Nu trăiesc învăluiți într-un halo și nu sunt supuși doar ritmului online-offline. Generalizările în privința lor sunt pripite și adeseori incorecte. Una dintre fete, de altfel olimpică la istorie, a mărturisit că încă înainte de sfârșitul spectacolului și apoi în timpul discuției s-a simțit ca făcând parte dintr-o sectă (și nu de cititori inteligenți, cum frumos spunea Radu Vancu despre ei la FILIT, ci una incultă, care nu calcă prin bibliotecă de mai mult de două ori în toți anii de liceu și uită să returneze cărțile când o fac).

Al doilea aspect a fost legat de o anumită opacitate la dialog, de o incapacitate de a accepta un alt punct de vedere. Totul a pornit de la o observație legată de o imagine din spectacol: începutul anului 90 și cozile interminabile de la care toți se întorceau cu sacoșele (apropo, nu de pânză, ci de rafie!) goale; o observație inocentă de altfel și care nu anula în niciun fel ceea ce tocmai văzusem anterior, ci o realitate pe care cei care o trăisem în 90 o percepeam altfel (că doar istoria, chiar dacă nu se scrie la persoana I, se trăiește la persoana I). Istoria nu e suma unor percepții, ci a unor fapte, pe care fiecare le trăiește, le înțelege și le rememorează diferit! Observația a condus la o reacție de neînțeles, iar intervențiile mele vizau doar raportul dintre teatrul documentar și imaginea aceasta deformată pe care (pe o secvență, cel puțin) o livra spectatorului. A urmat o „lecție” despre convenția teatrală și teatrul documentar pe care, mărturisesc, primind-o, m-am simțit ca un elev pus de doamna învățătoare la colț, fiindcă nu spune: „Da, doamna!” și a venit cu lecția neînvățată la școală.

Să revenim însă la teatrul documentar, care este, desigur, „diferit de filmul documentar”. Întâmplător, nu e primul astfel de spectacol pe care îl văd (penultima cronică e chiar la un astfel de spectacol, în regia lui Robert Bălan, chiar la FITPT, unde în ultimii ani au fost (și) astfel de producții), dar mi-am făcut temele mai serios, cum mi s-a sugerat, și sunt pusă în fața unei dileme: teatrul documentar înseamnă valorificarea unei singure surse (părinții, cum a mărturisit George Cocoș) care livrează o imagine despre o realitate sau o suită de consemnări/mărturisiri care să ciocnească perspective, să problematizeze, să configureze o imagine dacă nu „reală” (nici adevărul nu există în absolut!), cel puțin nuanțată asupra aspectului adus sub lumina reflectoarelor? Da, perspectiva e subiectivă prin natura sa și istoria de aseară de pe scena Luceafărului e la persoana I, dar nu poți livra parțial, trunchiat și deformat o realitate și apoi să te ascunzi sub scuza „teatrului documentar”, afirmând că „document” în acest caz e un punct de vedere – al unei singure persoane sau să invoci ca argument doar propriile amintiri (Ioana Natalia Corban) pentru a apăra punctul de vedere al colegului! M-a uimit sincer poziția Oltiței Cîntec – un excepțional teatrolog pe care îl admir sincer – care a simțit nevoia să se poziționeze (prea) tranșant, oferind drept „scuză” (deși nimeni nu atacase perspectiva, fusese doar o poziție) teatrul documentar și neînțelegerea mea cu privire la acesta. De ce m-a surprins? Pentru că se putea intra altfel în dialog, nu lăsând impresia că cineva a atacat ceva ce tu trebuie să aperi, ci de pe poziții de deschidere față de un punct de vedere. Și pentru că citisem prezentarea de pe site-ul Teatrului Luceafărul a modului în care a fost gândit și lucrat spectacolul și punctul de vedere era clar: „Spectacolul a fost conceput pe baza unei formule foarte moderne de lucru, în care echipa de proiect (Oltița Cîntec, Ioana Natalia Corban, George Cocoș, Alex Iurașcu) a documentat cu mare atenție patru teme subsumate perspectivei subiective de a vorbi despre istorie”. Dacă îți asumi documentarea cu mare atenție, atunci nu o poți reduce la o univocă sau parțială perspectivă despre mai multe evenimente disparate care să dea o imagine asupra unui (aproape) un secol de istorie; de fapt, în ansamblul spectacolului, acest tip de documentare nu a fost singular (scena în care despre anumite momente istorice se livrează o singură perspectivă: cineva care vorbește despre 1979, altcineva despre 74, un altul din 65, 62 etc, coborându-se tot mai mult în timp, e o suită de afirmații clișeice, irelevante, la care se putea ajunge și fără „documentarea riguroasă”). Mai mult, Oltița Cîntec își manifesta acum aproximativ jumătate de an reticența față de un spectacol al Naționalului ieșean (Teatru de război) tocmai pentru că nu oferea o imagine obiectivă, deși documentată asupra istoriei acestei instituții și a Iașului de acum 100 de ani: „Teatru de război se intitulează spectacolul născut din ideea de-a teatraliza evenimente ale trecutului spre aducere-aminte, pe un scenariu scris la șase mâini, de scriitorii Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici, cu regizorul Cristian Hadji-Culea, managerul TNI. Textul reunește fragmentar momente istorice și de ficțiune, într-un colaj hibrid, cu serios deficit de teatralitate și hibe de documentare. Eclectismul provine din absența unui unghi unificator și din amestecul neclar de planuri, cel istoric și cel imaginar, imposibil de diferențiat la rampă pentru privitor. Ar fi fost util un consultant care să echilibreze componenta istorică și dezvoltarea ei creativă […]” sau: „Desigur, un spectacol nu e un tratat, dar când propui publicului puțin știutor de istorie centenară elemente de trecut performat și inserturi ficționalizate, acura­tețea istorică și condensarea sunt obligatorii pentru ca privitorul să plece acasă cu un rezumat istoric corect” – Suplimentul de cultură.

Bineînțeles, pot intui obiecția care se va ridica: miza diferită a celor două spectacole. Sau să fie publicul, care, în acest caz, nu e „puțin știutor de istorie”, ci complet neștiutor? Dar oare chiar așa să fie? În fine, cred că e cazul să mă opresc aici, fiindcă Istorie la persoana I e un spectacol interesant, o propunere scenică validă, iar discuția de după, îmi place să cred că a pornit de la un malentendu și nu a făcut decât să irite și să polarizeze participanții fără nicio miză reală, fiindcă miza se afla în spectacol și nu în afara lui.

Așadar, mi-a plăcut modul în care s-a lucrat în configurarea celor patru direcții pe care s-a construit eșafodajul reprezentației, alternanța registrelor, ruperile de ritm, trecerile de la o problematică la alta, felul în care vizual se construiește sensul, folosirea proiecției fotografice (din arhiva personală a actorilor), a interviurilor (cel cu Vasile Roman, prezent în operațiunile militare din Afganistan și care discută despre formele de eroism de astăzi, avertizând asupra pericolelor uitării mi s-a părut extrem de percutant), mi-a plăcut mișcarea de umbre corelată cu cea a trupului viu și dublată de proiecții video, muzică live și flash-uri care reconstituie bucăți subiective de realitate. Ideea de a face un proiect, un experiment, în care spectacolul e o creație colectivă, născut din însumarea unor fragmente de perspective, nelegate de viziunea unui regizor e, într-adevăr, în strânsă legătură cu scoaterea actului teatral din mișcarea „consacrată”, vine din necesitatea de a testa și de a propune altceva, un mod de a scurtcircuita conștiința, de a (re)apropia publicul de ceva viu, în mișcare, provocator. Totuși, absența unei viziuni unitare, chiar dacă tocmai asta a fost intenția, și-a lăsat amprenta asupra imaginii livrate asupra realităților caleidoscopiate. Și poate era necesară în condițiile în care toate cele patru direcții abordate vizau relația dintre faptul/realitatea istorică și modul în care diverși indivizi o percep. Cu atât mai mult cu cât, cei trei actori-personaje își declarau încă de la început apartenența la un anumit moment al istoriei și, poate fără să se dorească, se revenea la raportul înainte și post decembrie 89: „Este decembrie 89, am nouă luni”, „Eu sunt născut în 1990, primul an de democrație”, „Fac parte din generația postdecembristă”, cu griul blocurilor și verdele boschetelor. Dintre cele patru direcții, cea care scârțâie este tocmai aceea care era presupusă a fi firul conducător al spectacolului: percepția (care a rămas superficială) asupra istoriei. În rest, nimic de spus. Admir orice inițiativă, dar nu și atitudinea autosuficientă, mai ales în cazul unei premiere la sfârșitul căreia s-a aplaudat mult. Și meritat.

În timp ce scriam acest text, am primit impresiile Tamarei Bivol* pe care le las să întregească acest articol:

Istorie la persoana I îi provoacă, pe fiecare dintre cei prezenți, să-și recompună propria istorie în spațiul intim al sălii mici de la Teatrul Luceafărul și în decursul unei singure ore de spectacol. Cu siguranță că, prin amalgamul de imagini, unele mai mult, altele mai puțin pregnante, prin diversitatea tehnicilor de transmitere a acestora și prin schimbarea frecventă a registrelor și a tonului, spectacolul cucerește. Până la sfârșitul lui, mi-am extras continuu frânturi din propria-mi poveste și, ulterior, le-am plasat în locul cuvenit lor în spațiul imens al marii istorii, fiind conștientă că subiectivitatea experiențelor mele nu poate și nici nu trebuie să excludă evenimentele din sfera adevărului istoric sau chiar a adevărului epocii pe care o trăim (pentru că aici se plasează nucleul spectacolului). Mi-am asumat și momente istorice în care de fapt nici nu existam, totul în numele unei solidarități eterne dintre generații. În spiritul acestei solidarități, la care țin nespus de mult, consider că mesajul și intenția spectacolului nu e (sau nu ar trebui să fie) doar acea de a aduce tinerii mai aproape de istorie, de evenimentele trecute și de cei ce le-au înfăptuit, ci de a-i învăța pe oamenii din generațiile părinților și bunicilor noștri să se apropie de noi. În acest sens, primul lucru pe care cei din generațiile cu mai multă experiență de viață trebuie să îl facă este să nu ne mai privească prin geamul atât de murdar al stereotipurilor.

Dacă vă spun că sunt din generația mileniului al III-lea, sigur o să vă gândiți întâi că am nevoie de telefon all day-all night, că vorbesc prin meme-uri și emoticoane și visez la prinți și eu nu o să vă contrazic, căci astea sunt circumstanțele, acesta e contextul. Dar știți ce mai sunt? Sunt un tânăr care a venit la teatru fără a fi adus cu forța de vreun prof sau de părinți și care și-a plătit biletul din propriile economii, un tânăr care împrumută cărți de la bibliotecă și le și citește, un tânăr care e pasionat de istorie și căruia nu-i e frică să deschidă manualul, un tânăr pe are îl interesează ce se întâmplă în jurul lui și care, de altfel, vede lucrurile mult mai în profunzime decât o fac mulți din generațiile trecute. Da, exist și la fel ca mine sunt majoritatea tinerilor pe care îi cunosc și mulți dintre cei cu care nu am avut ocazia să mă întâlnesc încă.

Această revoltă mi-a fost creată de discuția de după spectacol, atunci când tinerii (de altfel, cu aproape 10 reprezentanți în sală) au devenit subiectul de dialog între adulții din public și actorii din spectacol. Am auzit oameni de până în 30 de ani vorbind despre cât de diferiți și dependenți de tehnologie suntem, referindu-se la tineri cu pronumele ei în structuri de tipul: Ei chiar se înțeleg doar prin emoticoane! De obicei, noi, tinerii, chiar avem nevoie de atenție, dar nu de tipul de atenție pe care îl primește un exponat nou în muzeu sau o specie rară din insectar. Acesta este rolul pe care l-am primit noi în adevăratul spectacol de după spectacol, ceea ce nu putea să îmi provoace decât o mare tristețe și nemulțumire. În condițiile în care toată lumea își manifestă dorința de a-i aduce pe tineri la teatru, mi s-a părut absurd să se înceapă discuția de la premisa Dacă îi aduci pe tineri la spectacol cu forța, nu vin (din perlele spectatorilor adulți și foarte preocupați de soarta noastră), de la concepția că pe tineri nu îi interesează și ei nu sunt capabili să înțeleagă nimic. Păi oare prin etichetarea aceasta nu și-au semnat înfrângerea toți cei ce luptă atât de mult pentru dezvoltarea intelectuală a tinerilor? Păi oare nu au distrus ei orice liant, orice fărâmă de solidaritate care există între generația noastră și ei?

Lucrul de care îmi pare cel mai rău este că flash-uri din discuție mi-au rămas întipărite în minte, înlocuind imagini frumoase din spectacol, despre care ar fi fost mult mai plăcut să scriu acum. Cu toate acestea, rămân cu imaginea unui spectacol muncit, bine structurat și care a avut la bază o intenție foarte frumoasă; un spectacol care nu se înscrie (și nici nu se pretinde a fi) în lista acțiunilor dedicate centenarului, dar care e mai valoros și mai reprezentativ pentru viața României în ultimul secol decât multe discursuri și serbări la care am fost martori în acest an.

Citind gândurile Tamarei, mi-am așezat propriul gând sub semnul dialogului regăsit, pe care l-am simțit reverberând și nu tăind, nu anulând o idee, o impresie, un fapt. Și de data aceasta, tristețea de aseară s-a preschimbat în zâmbet. Unul încrezător, puternic. În „ei”, dar și în puterea dialogului de a depăși diferențele de experiență de viață, hiatusul dintre generații. Și mi-am amintit că Tamara (alături de colegele ei) au participat la un spectacol jucat (tot) anul acesta la Iași (iHamlet), în urma căruia au venit entuziasmate și cucerite de felul în care actorii și regizorul au discutat după despre ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Publicul a fost privit atunci nu ca un „personaj” ostil, care trebuie educat, ci ca un partener, învățând, vorba lui Pleșu, că „a ști să asculți înseamnă a te livra integral interlocutorului, a suspenda orice comentariu interior câtă vreme celălalt vorbește. <Recepția> prevalează net asupra <emisiei>.”

(*Tamara Bivol este redactor Alecart & elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași. La sfârșitul anului școlar precedent a obținut Premiul I la faza națională a Sesiunii de referate și comunicări științifice la istorie cu o lucrare documentată care are ca temă: Unirea Basarabiei reflectată în presa românească și rusească și care a însemnat multe, multe zile în bibliotecă și în arhive.)

Sursa foto: Teatru „Luceafărul”

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.