Matematica era pentru mine poezie, ceva abstract, interesant, dar căruia nu-i înțelegeam aplicabilitatea. O lume de sine stătătoare către care puteam privi, dar în care nu era obligatoriu să locuiesc. Înainte de a mă întâlni cu romanul lui Yoko Ogawa (apărut la editura Humanitas) nu puteam înțelege pasiunea unora pentru numere. De fapt, locuiam în această lume, dar nu o gândeam cu adevărat: „Ai simțit acest ritm al repetiției și o problemă banală a sunat deodată ca o poezie.”
Întâlnirea dintre cele două personaje principale, profesorul și copilul unei menajere, este pretextul descoperirii unei lumi inaccesibile până atunci pentru băiat. Astfel, acesta ajunge să descifreze treptat un univers nou, cel al matematicii. Frumos spune profesorul într-o discuție cu băiatul: „singurul scop al matematicii este descoperirea Adevărului”. Numerele pot dezgropa o întreagă poveste, o pot face vizibilă. Dar e o poveste despre ceva esențial. Unu, de exemplu, și ideea de unitate indivizibilă, de plenitudine, de totalitate; trei și realitatea trinității – nimic nu este transpus întâmplător, orice număr aduce, odată înțeles, cu el o realitate de sine stătătoare și mai puternică decât orice aspect perceptibil.
Totul începe atunci când o menajeră tânără, mama unui copil de 10 ani, este trimisă să lucreze pentru un fost profesor de matematică despre care descoperă că are probleme cu memoria. El reține totul doar 80 de minute, apoi uită tot ceea ce a trăit în acest timp, redescoperă oamenii din jurul lui ca și cum atunci îi întâlnește pentru prima dată, o ia mereu de la capăt. Singurul lucru care nu i se poate lua, care îi rămâne dincolo de efortul constant de a reface realitatea sunt teoremele, relațiile dintre numere, jocul punerii în legătură a vieții cu dimensiunea absolută a gândirii matematice. Treptat, profesorul se apropie de băiețel și cei doi pornesc într-o călătorie a gândului, plecând de la teme banale și ajungând la mistere ale umanității. Ieșirea din spațiul abstract al noțiunilor matematice se face prin poveștile pe care profesorul le construiește pe marginea acestora. Uneori pretextul este banal (o plimbare în parc, o însemnare descoperită undeva, un exercițiu de la școală al copilului), dar gândirea profesorului schimbă datele, propunând o nouă lumină asupra celor mai simple realități.
Apropierea treptată înseamnă și descoperirea unei pasiuni comune: baseball-ul. Prin numere de pe tricourile jucătorilor, ale loviturilor câștigătoare sau ale ratărilor se creează o legătură magică între eroii sportului și pasiunea profesorului. V-ați întrebat vreodată dacă nu cumva între numărul de la pantofii pe care îi poartă mama și data voastră de naștere, de exemplu, există vreo relație? Să știți că între numărul ceasului profesorului și cel de la pantofii mamei băiatului este. Și nu numai! Da, „relațiile le descoperim, nu le inventăm”!
Acțiunea se desfășoară linear, punctând treptata prietenie ce se leagă între cei trei. Într-o seară, mama și copilul îl duc pe profesor la un meci de baseball, chiar dacă acestuia nu îi plăceau spațiile aglomerate. Bucuria pe care doresc să i-o facă e mai presus de îngrijorarea lor, de teama că acesta s-ar putea pierde sau speria. După acest episod însă, profesorul se îmbolnăvește, mama e concediată pentru încălcarea regulilor și legătura dintre cei doi pare a se pierde. Băiatul e trist, dar ceea ce a adus această întâlnire în viața lui va rămâne și va rodi: interesul pentru a înțelege ceea ce i se întâmplă, pasiunea pentru numere, logica dintre elemente doar aparent fără legătură între ele. Și, mai presus de toate, nevoia de a înțelege că „ordinea matematică e frumoasă pentru că nu e de folos în viața de zi cu zi”.
Acum cred că o viață fără numere este o viață din care lipsește tocmai frumusețea și coerența, o existență pierdută – asemenea memoriei profesorului. Doar frânturi, așadar. Matematica este cea care l-a salvat pe profesor. În momentul în care pierde tot ceea ce a avut îi rămâne gândirea construită în jurul numerelor. M-a impresionat realitatea în care trăiește profesorul: noi percepem viața în funcție de ceea ce am trăit, de oamenii pe care i-am cunoscut, de legăturile pe care le-am avut cu aceștia, de poveștile pe care le creăm din ceea ce ni s-a întâmplat. Profesorul însă trăiește reconstruind permanent prezentul cu ajutorul teoremelor și al numerelor. Asta este ceea ce i-a rămas, ceea ce îl face să înțeleagă noua realitate în care se situează la fiecare 80 de minute. M-au impresionat și abilitățile lui deosebite: profesorul poate spune cu o ușurință uluitoare propoziții invers, indiferent de lungimea acestora, poate stabili relații între numere foarte mari, poate găsi un numitor comun între aspecte aparent fără nicio legătură. În același timp, nu reușește să facă singur lucruri pe care orice copil la început de drum le face: să descopere drumul spre casă, să își exprime emoțiile, să recunoască lumea din jur.
„O rezolvare perfect corectă este cea care are o formă absolut perfectă, bazată pe un echilibru armonios”. Aceasta este lecția fundamentală pe care profesorul o predă copilului, căci el îl face să vadă relațiile dintre numere ca pe niște ființe vii – care trebuie întotdeauna înțelese corect, dar și frumos. De fapt, este și lecția pe care o primesc și eu în fiecare zi de la profesorul meu de matematică: „E important, desigur, să găsești repede rezolvarea. Dar cel mai important lucru este ca rezolvarea să fie frumoasă.”
*Horia-David Munteanu este elev în clasa a VI-a la Colegiul Național Iași. Anul acesta a publicat la editura Adenium romanul Harta sufletului meu. Călătorie în lumea părinților unde personajul lui, ajuns la maturitate profesor de matematică, evocă, printre altele, și lumea din cartea Profesorul și menajera de Yoko Ogawa. (Mai multe detalii despre volumul lui Horia aici.)
