„Dacă ar fi să mor înainte să-mi trăiesc cei mai frumoși ani, nimeni să nu jelească
Să-i spuneți mamei mele că băiatul ei era mai bătrân decât munții
Iar acum zace ca o petală de mac, rănit și obosit, sub iască!”
Tradiții, amintiri, familie, iubire, maternitate, credințe, realități nemiloase, visuri – toate acestea sunt îmbinate în cel mai zguduitor mod posibil în cartea lui Dinçer Güçyeter, O poveste despre germania noastră. Adevărul relatat de scriitorul de origine turcă nu este nici pe departe comod, fiind de cele mai multe ori marcat de multă suferință, însă prin stil volumul se încarcă de o frumusețe pe care puține cărți o oferă. Remarcăm o lumină aparte în scriitura lui Dinçer Güçyeter, ce provine fie din dinamica mamă-fiu, fie din versurile ce-i însoțesc proza sau chiar din fotografiile cu familia sa, instantanee din viața unor oameni reali a căror poveste merită să fie auzită.
O poveste despre germania noastră arată cititorilor un chip al Turciei pe care nu mulți îl cunosc, dar și unul al Germaniei, accesibil doar imigranților. Ne referim, deci, la o cultură strictă, ce pune tradiția înaintea omului, în special a femeii și la un stat în care „străinii” își pot duce existența doar la limita subzistenței, lucrând la negru, vânzându-și trupurile și nefiind văzuți niciodată ca niște cetățeni egali, deși se credea că acolo poți culege banii de pe garduri. Într-o înșiruire de povești din generații diferite ale aceleiași familii, Dinçer Güçyeter particularizează o poveste despre Germania, transformând-o din „a lor” în a noastră și a lor. E o poveste despre iubirea maternă, identitate, responsabilitate, regăsire și continuitate.
Fatma a cunoscut prejudecățile și cutumele din Turcia tradițională încă din copilărie. Pe când avea doar zece ani, tatăl său, Osman Bey, a murit, lăsând familia fără niciun sprijin masculin și financiar, iar mamei ei, Hanife i-a fost interzis până și să atingă trupul neînsuflețit al soțului, considerându-se că pe cei doi nu îi mai leagă nimic, așadar că e un păcat ca o femeie să se apropie de un bărbat străin, fie acesta și mort. E o primă realitate cutremurătoare, dar nu singura. Hanife își va lua copiii și va pleca să-și caute de muncă în Istanbul, unde descoperă că ambii fii, Hasan și Mehmed Ali, suferă de o problemă medicală, astfel că singura care poate ușura viața familiei, prin căsătorie, este chiar Fatma, o copilă încă. Ea se căsătorește cu Yilmaz, un bărbat cu cap mare și cu o bicicletă, alături de care pleacă în Germania în 1965, de aici începând practic să se deruleze povestea despre Germania lor. Nici ea, nici familia nu cunoșteau nimic despre bărbatul care îi va deveni soț, însă astfel de căsătorii aranjate nu sunt rare, iar binele familiei necesita sacrificiul fetei. Hanife, încearcă inițial să se opună, însă este convinsă de unchiul Fatmei că e mai bine să accepte căsătoria fiindcă așa își va crește mai ușor fiii. Într-adevăr, într-o societate ale cărei reguli sunt stabilite exclusiv de bărbați, în care toți se încred în tradiție, nu poți să supraviețuiești pe cont propriu. Poate dacă Osman Bey ar mai fi trăit, lucrurile ar fi stat altfel, deși opțiunile Fatmei erau din start limitate de locul în care s-a născut și a crescut. Pleacă însă în Germania cu speranța unei vieți mai bune și cu aceea că își va putea ajuta familia rămasă în Turcia, încercând să își stăpânească teama de cel care i-a devenit pe neașteptate soț și de necunoscutul unei noi țări.
Am de muncit, de construit o casă, de născut copii,
de îndeplinit sarcini, mai mult n-a știut nimeni să-mi spună.
Fatma descoperă o nouă comunitate la care să se adapteze în Germania, formată din turci ce erau deja acolo. Condițiile de trai sunt dificile, îi e dor de casă și de familie, de ceea ce cunoscuse până atunci, Yilmaz dovedindu-se un bărbat leneș, priceput doar la a risipi banii cu greu obținuți. Totuși, ea își găsește un rost, se integrează, transformându-se într-o soție grijulie și muncitoare, ceea ce, de altfel, fusese învățată că trebuie să devină. Își păstrează generozitatea și, deși se adaptează rapid regulilor lumii în care ajunge, are o anumită naivitate, o credință în bine și frumusețe pe care alți imigranți au pierdut-o repede. Se uită la televizor la povestea lui Heidi și dorește să îi poată trimite papuci, pentru a nu se îmbolnăvi. Ea vede doar că fetița are nevoie de ajutor, că ea însăși are mai mult decât copila de pe ecran. Heidi devine tovarășa ei de suferință și poate că, într-un fel, își proiectează propria durere în neajunsurile fetiței de la televizor. De asemenea, nu vrea sub nicio formă să îl părăsească pe Yilmaz, chiar dacă nu aduce un venit stabil în casă, ci face datorii visând la afaceri profitabile, argumentând că e soțul ei și că o tratează bine spre deosebire de felul cum se poartă alți bărbați turci cu soțiile lor. Uneori, alegem să ne obișnuim cu un rău „mai mic”, din teama unui rău „mai mare”. Probabil că aceasta ar fi fost și alegerea multor altor femei din Turcia aflate în situația Fatmei, căci, decât să fii lovită sau înjosită, mai bine accepți sărăcia de care ai fugit până atunci și de care ai încercat să scapi muncind în străinătate. E o realitate pe care o regăsim în continuare, în special în zone sărace sau în comunități venite din țări musulmane. Singura suferință peste care nu poate trece Fatma este lipsa unui copil. Chiar și după paisprezece ani petrecuți în Germania, tot nu și-a îndeplinit visul, nu a devenit mamă.
Dinçer, în ce peșteră te-ai ascuns? Hai aici, la noi, pe pământ. Nu vezi femeia asta care vrea să te țină la piept? De zile întregi nu mănâncă, nu bea nimic, e albă la față ca varul. Se lasă trasă spre cer ca frunzișul spulberat, după care, cade pe mormanul de pietre, pe care l-a clădit din tăcerea ei.
În 1979, visul i se împlinește. Ar avea nevoie de ajutor, de Hanife, neputând lucra și avea grijă de un copil în același timp, însă acum se pare că toți au uitat de sacrificiul pe care l-a făcut pentru ei, trebuind să se descurce singură. Mai apoi, în 1982, se naște Ozgur. Fatma muncește orice și oricât e nevoie, chiar și după ce trupul său cedează, căci e unicul pilon stabil al familiei, Yilmaz păstrându-și obiceiurile risipitoare. Fatmei nu îi pasă însă doar de propria familie, ci și de cei din jurul său: ajută fetele aduse de proxenetul Cemal la micul lor local, încercând să le împace cu părinții, chiar dacă este complicat, având în vedere mentalitatea strictă din Turcia, căci, deși bărbații profită de trupurile lor, tot bărbații le cer „puritatea” și le pedepsesc pentru încălcarea tradițiilor. E, așadar, o comunitate ce funcționează, asemenea multor altora, doar pe baza opiniilor și hotărârilor unui gen, celălalt reprezentând o simplă anexă a primului. Unii părinți sunt dispuși să ierte, în timp ce alții prețuiesc mai mult onoarea familiei decât viața și siguranța propriilor fiice. Nu poți să nu te întrebi de ce acești tați nu conștientizează imoralitatea unor astfel de alegeri, deși trăiesc și muncesc de mult timp într-o țară cu o viziune mult mai puțin constrânsă de astfel de prejudecăți. Cum poți fi mulțumit de tine însuți în momentul în care ai refuzat să oferi ajutorul necesar copilului tău? Cu atât mai mult cu cât majoritatea fetelor respective nu ajungeau în acea situație din proprie voință, ci erau păcălite sau nevoite să aleagă acest drum. Comunitatea turcă e însă închisă și regulile, la fel de stricte ca în țara de unde au plecat. Fatma nu le poate salva pe aceste fete – de altfel, chiar cumnatul său, Mustafa, deschide pentru un timp o astfel de casă – însă încearcă să le ajute, înțelegându-le situația.
O casă fără mamă parcă n-ar avea geamuri și uși, chiar dacă înăuntru sunt un tată și o bunică care au grijă de tine. (…) Unde ne-am pierdut și unde ne vom regăsi, mamă?
Dinçer e un copil atipic, un singuratic ce nu petrece timp cu colegii după școală, se joacă cu pantofii mamei, vorbește cu păunul din grădina de păsări și se împrietenește cu Bambi de la televizor, asemenea Fatmei – când abia venise în Germania – cu Heidi. Mai mult de atât, el ajunge să scrie, lucru de neînțeles inițial pentru mamă, dureros, înfricoșător căci nu îți asigură un venit stabil.Motivul care-l împinge pe Dinçer către scris este, dincolo de propria acuitate a percepției, chiar relația cu propria mamă neînfricată, bună la toate, care muncește continuu, însă care poartă peste tot pe unde merge cocoașă și ochii plecați, fiind, pentru toți, o simplă imigrantă, o mână de lucru ieftină, germanii ignorând că oameni ca mama lui au contribuit la transformarea țării într-un stat cu o economie atât de puternică. El observă încă de mic că omul pare să poarte mereu pe chip duritatea pământului lui și constată nedreptatea societății în care s-a născut și trăiește. Apropiat de mamă, îl revoltă deopotrivă cei care nu se rețin din a călca în picioare onoarea unor femei nevinovate, apărând instinctele animalice ale unui bărbat. Asemenea lui Dinçer, și noi, cititorii, ne întrebăm de ce se tace atunci când o femeie este aruncată de soțul ei în fântână, însă se vorbește despre bărbatul care a fost înjunghiat de soția sa cu o țepușă de frigărui, urmând ca ea să fie închisă? De ce viața unui bărbat contează mai mult decât viața unei femei? De ce primul caz reprezintă o „normalitate”, în timp ce al doilea scandalizează și înfurie? De ce o femeie este considerată mereu responsabilă de acțiunile unui bărbat, fiind văzută ca o ispită cu intenții demonice? Sunt niște întrebări fără răspuns, însă care ar trebui să ne preocupe, căci, în mod îngrijorător, fac parte și din realitatea noastră, nu doar din cea din carte.
În plus, fiul nu vrea să ajungă asemenea tatălui. Nu, Yilmaz nu a lovit-o sau jignit-o vreodată pe Fatma, însă cu siguranță nu a fost un soț cu adevărat bun. Pe umerii femeii au căzut mult prea multe responsabilități, atât de ordin casnic, cât și financiar. A trebuit să muncească și pentru el, să învețe cum să împartă puținii bani, să-i achite datoriile și să își crească copiii. E normal ca Dinçer să nu dorească să preia exemplul tatălui. El dorește să scrie, însă Fatma a trăit toată viața într-o lume care i-a sugrumat de mult speranța și visurile. S-a putut observa încă de când băiatul era foarte mic, de când s-a strecurat în mașina mamei pentru a merge și el să muncească pe câmp sau de când și-a început în adolescență ucenicia în meseria de strungar, că nu urma să ajungă precum tatăl. Spiritul muncitor și altruismul îl fac asemenea mamei. Totuși, sensibilitatea lui Dinçer atinge o altă magnitudine, căci nu se reflectă doar asupra oamenilor, ci și a animalelor, lucru neînțeles de Fatma, care a crescut altfel, fiind învățată că acestea sunt doar o sursă de hrană. În consecință, mama îl ceartă atunci când plânge în casa bunicilor din Turcia pentru vițelul ce a fost tăiat, înspăimântată că fiul ei ar putea fi privit ca un ciudat și nu îi încurajează deloc preocupările artistice.
Nu, nu vei pleca, vei rămâne aici, eu te-am făcut, ești copil din sângele meu, ești tot ceea ce tatăl tău nu a putut oferi. Ești a doua mea șansă la viață, orice altceva ar fi trădare, mă înțelegi, Dinçer, mă înțelegi…
Nu!
Cele mai intense pagini sunt cele care consemnează tensiunea dintre opiniile mamei și ale fiului, deși, în fond, ele au la bază aceeași iubire și grijă a unuia față de celălalt. Fatma dorește ca el să aibă o meserie adevărată, nu să se chinuie schimbând frecvent locuri de muncă și să cadă, asemenea multor bărbați turci, în patima viciilor, rămânând mereu un imigrant cu o viață mizeră. Dinçer visează la altceva, sensibilitatea și cărțile pe care ajunge să le citească făcându-l să aspire să dea o voce tuturor curvelor, mamelor, copiilor fugiți, pierduți, șopârlelor, pietrelor, buruienilor, dar mai ales să-i dea o voce Fatmei, acestei femei ce s-a îngrijit întotdeauna de ceea ce urmau să mănânce familia sau musafirii, însă despre care nu cunoaște nici până în prezent ce ar fi bucurat-o pe ea, ce prin toate privațiunile s-a șters de pe harta lumii. Poate că fiul și-a dezamăgit mama, poate că asta este inerent în relația dintre părinți și copii sau poate că temerile și propria experiență de viață o împiedică pe Fatma să vadă țara în care a muncit ca pe un loc unde visurile se pot împlini și unde poți fi privit și altfel decât ca imigrant. Pentru Dinçer, vocația scrisului nu poate fi reprimată, mai ales când realitatea pare a nu oferi niciun fel de soluție, transformându-se într-un labirint înfricoșător, care însă trebuie descris și adus în fața lumii, pe care trebuie să-l înfrunți ca să te poți elibera de el.
vom tăcea pe mai departe în halele fabricilor cu praf de metal
spune-ne Deutschland, ce-i al tău și ce-i al nostru?
Cât îți datorăm?
Așadar, romanul lui Dinçer Güçyeter, prin îmbinarea ingenioasă de stiluri și forme literare, s-a născut chiar din iubirea față de o mamă pe care destinul a încercat-o în repetate rânduri, care mereu s-a lăsat pe sine în urmă pentru binele celorlalți, care a muncit pentru buna funcționare a unui stat, Germania, ce n-a considerat-o niciodată un cetățean cu adevărat al său, dar pentru care ea a continuat să muncească, pe care a învățat să-l respecte. Ne dăm seama că lumina ce străbate paginile cărții provine tocmai din această iubire indestructibilă a unui fiu față de propria mamă. Din iubire și recunoștință s-a ivit această carte – o mărturie și o mărturisire, poem și radiografie a unei realități.
- Dinçer Güçyeter este unul dintre cei 13 autori invitați la Întâlnirile ALECART la FILIT -2026. Despre operele lor puteți citi AICI și AICI, pentru că orice Întâlnire Alecart începe cu o carte.
*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.
