Dacă vrei să păstrezi un secret, trebuie să-l ascunzi chiar și de tine.
Cât de mult timp am fi dispuși să ne ținem identitatea intactă într-o societate în care gândirea și simțirea sunt anihilate de o minte colectivă? Cât de mult am lupta pentru a ne salva aproapele atunci când acesta este nimicit de minciuna oarbă propagată de stat? Am fi oare pregătiți să dăm tot ce avem pentru a demasca monstruozitatea lumii în care trăim? Am fi oare suficient de puternici încât să nu lăsăm sloganurile propagandei să ne destrame creierul în o mie de bucăți de minciuni care unite devin realitate?
Acestea sunt întrebările care m-au provocat pe parcursul lecturii romanului Orwell O mie nouă sute optzeci și patru și adevărul este că nu am fi nicidecum suficient de puternici încât să nu ne lăsăm controlați de mecanismul uriaș pe care îl imaginează scriitorul și care ar pătrunde asemenea unor tentacule otrăvitoare în sufletele noastre. De fapt, noțiunea de suflet nici nu ar mai exista, gândurile ar fi un orizont de sunete înfundate, fără sens, iar omul, doar o unealtă a societății. Acesta este universul pe care îl construiește Orwell, un univers al tiraniei absolute în care fiecare mișcare este văzută și auzită, iar fiecare pas greșit poate conduce la o suferință cumplită.
Esența unui război este distrugerea, și nu neapărat cea a vieților umane, dar a rezultatelor muncii oamenilor. Războiul este calea prin care se distrug în bucăți, se dispersează în aer sau se îneacă la fundul mării lucruri ce i-ar face pe oameni să se simtă confortabil și prin urmare să devină prea inteligenți.
Lumea este împărțită în trei mari puteri – Oceania, Eurasia și Estasia – ce se află într-un continuu război a cărui existență este cunoscută de populația țărilor numai din cauza bombelor care le amenință viața zilnic și a propagandei care se răspândește peste tot. Aceasta le reamintește că existența lor se învârte în jurul unui război etern care este necesar în lumea dominată de o putere absolută. Războiul este, deci, o normalitate, despre care se spune că nu este altceva decât o stare de pace necesară traiului ideal. Astfel, oamenii ajung să uite cu totul că timpurile lipsite de ură au existat, îmbrățișează negrul amar al existenței lor șterse ca pe propria mască de oxigen, înghițind orbește minciunile statului. Orwell își învăluie lumea apocaliptică într-o nuanță de ironie, distribuind responsabilitățile statului de a șterge orice urmă de umanitate în trei ministere principale: Ministerul Adevărului, care are grijă ca oamenii să cunoască numai realitatea dorită, chiar dacă aceasta se schimba zilnic, Ministerul Păcii, care alimentează mereu flacăra războiului și Ministerul Iubirii, ce pedepsește printr-o cruzime dusă la limită abaterile de la regulile impuse de stat. Și totuși, cea mai importantă și puternică armă a Oceaniei este controlul limbii, control care ajunge să joace un rol absolut atât în discursul oamenilor, cât și în mințile acestora ce se încețoșează și se pierd în nimic odată cu dispariția cuvintelor, astfel gândurile înseși devenind doar un concept dictat de stat.
Trebuia să trăiești – și trăiai, dintr-o obișnuința ce devenise instinct, pornind de la premisa că fiecare sunet pe care-l făceai era auzit și fiecare mișcare era scrutată dacă nu o făceai în întuneric.
Realitatea pe care o prezintă Orwell în romanul său este un construct nimicit de brutalitatea manipulării. E un pavaj care se lungește pe un bulevard infinit asemenea unei epidemii de ură și de minciuni, un pavaj care înconjoară întreaga planetă și o transforma într-o imensă stâncă de piatră în care sunt înfipte în cuie plumburii identitățile gri, lipsite de viață ale oamenilor. Căci în romanul lui Orwell, oamenii nu sunt decât niște fantome, niște pete șterse de pe un fundal împăienjenit de o perdea întunecată, menită să ascundă adevărul. Firul narativ al cărții ne face să credem că Winston Smith, protagonistul romanului, reprezintă excepția de la regulă, singura entitate care mai păstrează autenticitatea gândirii ce poate să vadă dincolo de minciună și propagandă. El ține în suflet amintiri și sentimente, își permite să iubească, să creadă și să spere, oferindu-le cititorilor, odată cu propriile trăiri, nădejdea că există, totuși, o cale de ieșire din lumea apocaliptică lipsită de credințe. Cu toate acestea, tensiunea zguduitoare a cărții este constă în faptul că îl transformă pe Winston din erou în răufăcător, jucându-se cu mințile cititorilor așa cum se joacă statul totalitar cu gândurile populației Oceaniei. Astfel, citind, am avut impresia că în ciuda faptului că la începutul cărții Winston este un simbol al democrației, al echilibrului și al libertății, aceste virtuți sunt distruse odată cu speranța stupidă a bărbatului că schimbarea este posibilă într-un stat totalitar, chiar dacă el reușește să îmbrățișeze unele dintre cele mai pure valori din lumea lipsită de culoare: dragostea, speranța, curiozitatea sau revolta. (Acum, însă , nu mai puteai avea parte de iubire pură sau de dorință pură. Nici o emoție nu exista în stare pură, căci totul se amestecă cu ura ți teama. Îmbrățișarea lor fusese o lupta, orgasmul- o victorie. Era o lovitura data Partidului. Era un gest politic.)
Aceasta a fost cea mai mare surpriză pe care a putut să mi-o ofere romanul O mie nouă sute optzeci și patru: metamorfozarea personajului în care aveam speranță într-o simplă marionetă lipsită de viață și de sentimente, o marionetă ce este la fel de mult cuprinsă de minciună ca orice alt om, o marionetă care, de fapt, nu simte nimic, ci doar își îmbracă ura profundă în multiple fețe ce ajung să fie nimicite de stat. Iar în final, după lunga încercare de a-și îndrepta ura ca o armă împotriva partidului în care este concentrată toată puterea orbească ce face din populație un întreg nevăzător, Winston devine un alt trup decapitat care are în sânge numai ,,iubirea” ștearsă și artificiala pentru spiritul nevăzut, dar omniprezent al Fratelui cel Mare, simbolul ,,protector” al Oceaniei. Îi trebuiseră patruzeci de ani ca să afle ce fel de zâmbet se ascunde sub mustața neagră. Of, ce neînțelegere crudă și inutilă! Of, ce surghiun voit, îndărătnic, de la pieptul acela iubitor! Două lacrimi mirosind a gin îi alunecară de pe o parte și de alta a nasului. Dar era în regulă, totul era în regulă, lupta se terminase. Obținuse victoria asupra lui însuși. Îl iubea pe Fratele cel Mare.
În momentele de criză nu luptai împotriva unui dușman extern, ci împotriva propriului trup.
Nu există speranță în romanul lui Orwell. Poate ca ea îți cutreieră adâncurile sufletului de cititor, îți provoacă tremurul specific tristeții pe care o dorești a fi abolită, dar în realitate, ea este imposibilă, iar acest lucru este vizibil încă din primele pagini ale cărții. Căci o astfel de societate ca cea din O mie nouă sute optzeci și patru este veșnic întunecată, coborâtă în adâncurile eșecului uman din care nu există ieșire, ci doar continua neputință de a vindeca ceva ce a murit de mult.
[Citește AICI cronica spectacolului de teatru pus în scenă la TNI , 1984]
*Maria Roșca, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
