Țesând rețeaua poveștilor nemuritoare în O Odisee, de Daniel Mendelson

Nostalgie = nostos („întoarcere acasă”) + algos („durere asociată cu dorul de casă”)

Timp de ceva vreme de la terminarea romanului lui Daniel Mendelson, nu am putut să (îmi) explic foarte clar motivul pentru care lectura sa m-a captivat într-o atât de mare măsură și pentru care am continuat să găsesc alte perspective și detalii prin prisma cărora să discut despre el. Totuși, am descoperit recent în volumul lui Yuval Noah Harari – Homo deus. Scurtă istorie a viitorului – o idee prin care impresiile haotice și fără contururi clare pe care le aveam de fiecare dată când mă gândeam la romanul O Odisee au fost în sfârșit transfigurate în cuvinte. Această revelație am avut-o datorită capitolului în care Harari vorbește despre capacitatea extraordinară a omului de a crea rețele de sens extrem de dense și de puternice, ale căror fire nu reprezintă nimic altceva decât ceea ce vrem noi să reprezinte. Aceste rețele se țes din lumile ficționale pe care le creăm și toate produsele imaginației noastre – fie că este vorba de mituri, credințe sau de povești – ele aflându-se într-o continuă metamorfoză, destrămându-se și fiind înlocuite de noi astfel de ,,țesături” odată cu trecerea timpului. Cu alte cuvinte, rețelele de sens pe care le descrie Harari reprezintă multitudinea de povești pe care le construim ca un paravan impenetrabil (cel puțin, așa credem și sperăm noi) care să ne protejeze de realitatea (prea) concretă. Pentru mine, această idee s-a configurat sub forma unui răspuns atât la întrebările cu care rămăsesem în urma citirii volumului lui Daniel Mendelson, cât și la cele pe care am început să mi le pun de când am observat necesitatea oamenilor de a crea lumi ficționale care să construiască o realitate ce poate fi manipulată în funcție de dorințele lor întocmai ca o hologramă. Și asta se datorează faptului că O Odisee reprezintă un roman care sfidează legea nescrisă a umanității despre care ne vorbește Harari, întrucât înfățișează modalitatea în care unele țesături de acest tip nu se vor destrăma niciodată pe deplin. Firele lor – poveștile puțin prea dense și puternice pentru a se dezintegra sub presiunea timpului – continuă să se amestece în alte rețele, reușind să transcende timpul și să se insinueze în rețelele de sens care îi urmează. Se cristalizează, așadar, imaginea unui Ulise care nu și-a terminat niciodată călătoria, ci continuă să caute drumul către o Ithaca permanentizată ce nu a încetat niciodată să existe, ci doar își modifică semnificația în funcție de persoana care pornește în căutarea ei: Cum poți călători pe distanțe foarte mari fără să ajungi nicăieri? Mergând în cerc.

Un nou Ulise, o nouă călătorie

Mendelson îl transformă pe eroul lui Homer într-un profesor care, predând Odiseea la universitate, pornește într-o călătorie nesfârșită prin care să răscolească fațetele și semnificațiile infinite ale poemului epic, căci fiecare oră de curs reprezintă o reluare a drumului lui Odiseu, însă mereu din altă perspectivă. Peripețiile pe care le parcurge Telemah în speranța de a-și găsi tatăl devin încercările timide, dar continue ale lui Daniel de a-și descoperi cu adevărat tatăl, care se dovedește a fi o persoană complet diferită față de cea pe care și-o imaginase fiul său, cei doi având oportunitatea de a se descoperi unul pe celălalt la fiecare oră de curs la care Jay insistă să participe. Nu în cele din urmă, povestea lui Ulise și a Penelopei – devenită un simbol universal al iubirii și al loialității – se traduce sub forma relației dintre părinții protagonistului, care, în loc să îmbrace forma spectaculoasă și intensă care a făcut cuplul creat de Homer să rămână pe veci încrustat în istoria literaturii, dovedește că micile povești de dragoste nu sunt mai puțin puternice. Autorul alternează secvențele în care sunt nuanțate experiențele personale ale protagonistului cu cele în care apar scurte comentarii ale unor scene din Odiseea, accentuând și mai puternic modalitatea în care acest univers ficțional se integrează (insesizabil sau nu) în realitatea lui Daniel. Așadar, cele două părți ajung să se completeze una pe cealaltă, neputând fi citite în toată complexitatea lor în lipsa uneia dintre ele, întrucât parcursul existențial al personajului principal ajunge să urmeze încet, dar sigur calea eroului homeric, în timp ce aventurile lui Ulise dobândesc noi valențe odată ce sunt privite în contextul contemporaneității. La primele capitole ale cărții, percepeam o delimitare clară între cele două, observând cu ușurință trecerea de la una la alta însă, pe măsură ce avansam cu lectura, tranziția a început să mi se pară din ce în ce mai lină și insesizabilă, căci fragmentele autobiografice încep să se insinueze în scenele de la seminar în timp ce Daniel și Jay fac frecvent trimiteri la Odiseea pentru a-și (re)defini relația. Inclusiv croaziera tematică în care se îmbarcă cei doi pentru a porni pe urmele eroului este presărată cu ,,probe” ce amintesc de textul antic, însă toate aceste încercări nu mai au ca finalitate întoarcerea acasă, ci chiar construirea unui astfel de spațiu, căci amândoi au nevoie să se (re)găsească (și) unul pe celălalt și să își configureze o cale comună pentru crearea acestui ,,acasă” comun. Astfel, cele două perspective se proiectează într-o mișcare de spirală una în jurul celeilalte, armonizându-se perfect și configurând nu doar o imagine recognoscibilă și inedită a epopeii homerice, ci și a unei epopei personale. Călătoria lui Ulise și toate obstacolele pe care le presupune ea se dematerializează în conversațiile din timpul cursurilor, ajungând să devină simboluri și concepte, doar ca apoi să se concretizeze din nou, de data aceasta pavând cărarea pe care trebuie să o parcurgă personajul principal în propria viață: Un tată își face fiul din propria carne și din propria minte și apoi îl modelează cu ambițiile și cu visurile lui, dar și cu eșecurile și cu cruzimile lui.

Mai mult decât personaje – ieșind din sfera universului fictiv

În romanul lui Daniel Mendelson, ficțiunea se insinuează inițial imperceptibil în existența personajelor, însă, în curând, acestea ajung să o invoce pentru a decodifica realitatea puțin prea încâlcită și riguroasă. Astfel, Odiseea devine modalitatea de a traduce experiențele din viețile lor și de a le oferi o semnificație prin raportarea lor la personajele din textul homeric. Poate nicăieri nu este mai clar acest aspect decât în relația dintre Daniel și tatăl său, ale cărei contururi sunt retrasate în momentul în care cei doi ajung să discute despre Ulise și Telemah. Acest lucru este din cauza diferenței dintre proiecția pe care și-o construiește protagonistul despre tatăl său și adevărata lui personalitate, întrucât cele două imagini se dovedesc a fi fundamental divergente (Tatăl își cunoaște fiul în întregime, dar fiul nu-și poate cunoaște niciodată tatăl). Jay – sau persoana pe care fiul său credea că o cunoaște – devine o hologramă odată ce imaginea omului de neclintit asemenea unei stânci se destramă și este înlocuită de una complexă, nu neapărat a unui tată, ci, în primul rând, a unui om care, de fapt, ascunde vulnerabilități. Sunt înfățișate într-o modalitate foarte pregnantă fascinația și surpriza perpetue pe care personajul principal le resimte în momentul în care i se dezvăluie fâșii necunoscute din existența tatălui său, de care se simte mai străin și totuși mai apropiat ca niciodată. Este interesant cum fațada de om rece, care rămâne inexorabil în fața greutăților vieții se zdruncină puternic, în locul ei rămânând cea a unui bărbat care s-a ascuns de fiul său sub învelișul de gheață al statutului de tată. Inițial, în momentul în care mi-am dat seama că discuțiile celor doi protagoniști de la seminar despre relația dintre Ulise și Telemah se transformă în conversații despre ei înșiși m-am gândit că transpunerea propriilor personalități în personaje fictive face tot acest proces unul mai ușor. Cu toate acestea, pe parcursul romanului, am conștientizat că imprimarea asupra eroilor lui Homer a experiențelor personale este mai dureroasă și mai tăioasă decât o discuție directă. Și asta este pentru că, în spatele tăcerilor interminabile și inconfortabile și a impresiei că discuția nu este nimic altceva decât o încercare de interpretare a Odiseei, se află o întreagă istorie a celor doi, însă despre care niciunul nu dorește (sau nu are curajul) să vorbească primul. La început aproape imperceptibil, însă mai apoi din ce în ce mai pregnant, Daniel și Jay nu mai vorbesc despre încercarea lui Ulise și a lui Telemah de a se regăsi, ci despre propriile dorințe de a recupera o relație pierdută: De ce, în accepția lui Homer, singura minciună inimaginabilă este cea spusă de un fiu tatălui său?

Multiplele posibilități prin prisma cărora poate fi abordat romanul lui Mendelson, fie că este vorba de aducerea în contemporaneitate a unei opere scrise cu secole în urmă, de portretizarea extrem de sensibilă și dezarmantă a relației dintre tată și fiu sau a celei dintre profesor și elevi (căci discuțiile savuroase dintre Daniel și studenții săi creează o imagine inedită a modalității în care cele două părți învață una de la cealaltă pe tot parcursul seminarului) au constituit, pentru mine, o experiență de lectură extrem de interesantă. Nu doar că m-a determinat să citesc Odiseea lui Homer (pe care am putut să o parcurg cu o mult mai mare atenție la detaliile și semnificațiile peste care poți trece ușor fără să le observi), ci mi-a reîntărit convingerea că unele povești vor continua să se insinueze în ,,rețelele de sens” și realitățile virtuale pe care (ni) le construim, căci forța cu care ele sunt impregnate nu poate fi diluată nici măcar de trecerea timpului.

 

(*Raisa Manolescu, redactor Alecart, coordonatoarea Clubului Alecart Junior, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Foto: Patrasconiu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!