Cuvintele unui copil devin firul cărții lui Teodorovici, arătându-ne că ce este spus e forma prin care „traducem” o realitate și că acea realitate, chiar și atunci când e particulară, ne poate privi pe toți. Pe unde înoată urechinii creionează drumul poveștilor de la om la om, de la „auzite” la „spuse” și reinterpretate.
Pentru noi, copilăria trăită sub regimul comunist rămâne ceva complet străin, aflând despre ea doar din poveștile părinților. În romanul lui Lucian dan Teodorovici, descoperim o copilărie îngrădită de ochiul vigilent al miliției și de frica de ce funcție poate ocupa tatăl cuiva în partid, o copilărie în care te poți încrede doar în familia ta. În care te miști observând puterea cuvântului împletită cu importanța statului și realizezi că înoți într-o mare de șoapte pe care nu le înțelegi pe deplin și de povești care te definesc și dizolvă realitatea despre tine și ce s-a întâmplat, totul fiind condiționat de jocul celui care le transmite, întrucât adevărul ar fi rămas același dacă ascultam povestea celor din deal: un copil a murit.
De-a lungul „întâlnirii” cu romanul lui Lucian Dan Teodorovici Pe unde înoată urechinii, poate cel mai intrigant aspect a fost titlul. Cine sunt acești „urechini” despre care nu ni se spune nimic concret și când ne întâlnim și noi, cititorii, cu ei? Pentru Dani nu era un termen cu o semnificație aparte, ci doar pronunția greșită a cuvântului „rechini”. „Atenție, aici sunt urechini! Căci par ai dracului de periculoși și e bine să ne ferim de ei”, râde Gil, amuzat de greșeala vărului său mai mic. Pentru noi însă, urechinii au dobândit o altă semnificație, fiind rezultatul lexical al compunerii dintre „ureche” și „rechini”. Urechea aduce în atenție fiecare zvon, fiecare bârfă, fiecare șoaptă ce colindă satul, fiecare teorie despre un lucru atât de nedrept de contestat: moartea unui copil. De unde această nedreptate? De ce mai este nevoie să ne gândim de două ori dacă moartea chiar a avut loc? Pentru că victima nu era unul de-al nostru, ci făcea parte dintre cei de pe deal. Se știe că rechinii răpitori maritimi al căror cel mai dezvoltat simț este auzul și care, dacă nu se află într-o constantă mișcare, din cauza modalității prin care respiră, ajung să moară. Așadar, cu cât înoată mai repede, cu atât ventilează mai mult oxigen. Aceeași realitate o observăm și în romanul lui Lucian Dan Teodorovici, unde descoperim o societate clădită pe prejudecăți transmise din generație în generație din nevoia unui mecanism de apărare; din nevoia absurdă, în situația dată, de a se simți în siguranță „acasă”. Poate „urechinii” tocmai asta semnifică: felul cum, din păcate, omul simte nevoia unei explicații oricât de ilogice și oricât de dăunătoare celorlalți pentru a-și justifica faptele – fie că este vorba despre diferența culorii pielii, despre bani sau despre stereotipuri generate de experiențe neplăcute.
Noaptea de Înviere ar trebui să aducă lumină în fiecare cămin și curte, în inima și în familia fiecăruia, indiferent de spațiul în care trăim sau de religie. Această „regulă” nu se respectă însă în romanul lui Teodorovici, ci devine punctul de plecare al unui lung conflict care perturbă liniștea locuitorilor.
Într-un sat, în timpul „Epocii de Aur”, în curtea bisericii, cu puțin înainte de Denia Învierii, o joacă de copii mai mari se transformă într-un moment tragic, aducând moartea unui băiat din deal. Suntem ghidați prin acest conflict de Dani, ce tocmai a început școala și care locuiește cu bunicii săi, părinții fiind nevoiți să lucreze în oraș. Acesta și gașca de prieteni, printre care Pilu, Gil (vărul mai mare), Radu, frații Avramescu și gemenii Blănaru (Claudiu și Albert) sunt atinși direct de ceea ce se petrece. Interesul lor începe de la povestea lui Doru Diliul despre cum acesta ar fi fost martor la crima ce a avut loc în timpul slujbei, detaliind modul în care băiatul a ajuns să moară și gesticulând într-un fel aparte: a coborât mâna stângă și și-a dus-o la ureche, acoperind-o de parcă ar fi ascultat în felul ăsta o scoică de mare. Fiind considerat „nebun” și știindu-se că a fugit dintr-un orfelinat, vorbele lui nu au fost considerate destul de credibile, dar se dovedesc destul de sonore pentru a ridica semne de întrebare în rândul sătenilor despre fapta lui Mihnea Baraban. Prin implicarea miliției, falsificarea declarațiilor, influența părintelui Augustin asupra sătenilor, faptul că un copil a fost ucis devine din ce în ce mai estompat, fiind ulterior înlocuit cu o mulțime de alte povești provizorii. Astfel, adevărul se șterge cu pași mici, integrând comunitatea într-un noian de jumătăți de adevăr și de îndoieli. Adevărul nu e variabil, doar perspectiva din care privim îl poate face să pară astfel. Și exact asta se întâmplă în acest roman. Totuși, nu doar din acest motiv ar trebui ca adolescenții să aibă parte de întâlnirea cu volumul lui Lucian Dan Teodorovici, ci și datorită revelației pe care o aduce: cu siguranță, și noi, precum personajele din roman, trăim cu prejudecăți, care se manifestă fie printr-o distanțare ușoară, o privire urâtă inconștient aruncată sau o șoaptă prietenului de lângă atunci când unul „de-ai lor” se află în apropiere. Acel „Ai grijă!” subtil, chiar dacă e doar o ocheadă, un gând, un ghiont, este dovada că suntem cu toții, în fond, victimele unei uri sau frici generaționale, un fel de „păcat strămoșesc”. Poate, cu ajutorul acestui roman, reușim să ne trezim și să oprim reduplicarea. Poate vom reuși, în sfârșit, să fim „frați de cruce” unii cu alții.
Când s-a oprit, mi-am dat seama că știam acum de ce am plâns în seara aia de Paşte în grădină. Nu atât povestea mă făcuse să bocesc, că într-o măsură o știam deja, cât modul în care-o zicea Doru Diliul, cu exact același ton cu care spunea cum îl băteau ăia cu funii la cămin și cum îl legau de calorifer […] Adică zicea așa, că na, ce să-i faci?, asta este, se-ntâmplă lucruri în viața asta, nu-i mare scofală. Și felul ăsta al lui de a pune problema îmi: apăsa cumva pieptul, doar că acum n-aveam cum să plâng…
Doru, poreclit de copiii din sat „Doru Diliul”, este una dintre primele victime ale discriminării cu care ne întâlnim; nu cea asociată celor din deal, însă nici pe de parte mai puțin tăioasă. Mereu umblând cu o mână pe sus și cu cealaltă ținându-și săculețul în care, din când în când , oamenii ii mai puneau ceva de mâncare, Doru pare să fie privit cu indiferența „firească” cu care oricine e „diferit” era tratat în sat. El a luat parte la momentul din noaptea de Înviere, a fost acolo când praful de pușcă din arma lui Mihnea Baraban a găurit cu totul țeava și l-a nimerit direct pe copilul nevinovat din deal; dar, deși asta îi face curioși pe copii, prezența lui la locul crimei devine treptat o amenințare. Nimeni nu are nevoie de un „nebun” care sa spună tuturor cum stau, de fapt, lucrurile. De ce, se întreabă cu inocență Dani, e nevoie să fie luat din sat, să fie iarăși lipsit de libertate, de vreme ce oricum era „nebun” și nimeni nu credea o boabă din ce spunea? Fiindcă, odată cu plecarea lui, lumea urma să uite că un copil murise pe cimentul din curtea bisericii pe care călca în fiecare duminică, că există un vinovat și, cel mai important, că toți au eșuat în a-și păstra valorile până la capăt. Doru reprezintă prima victima ale cărei vulnerabilități au fost folosite împotriva sa. Ceea ce i se întâmplă este cel dintâi semn că nu el este cel care nu se potrivește în „sistem”, ci sistemul știe să se protejeze, că acesta e întotdeauna mai puternic.
Dar niște părinți cum trebuie ar fi primit banii ăia ca să plece și să-l scape pe vinovat? Cine mana dracu’ alege banii în loc s-aleagă ca vinovatul să plătească? […] Pentru că știau că miliția n-o să bage niciodată la pârnaie pe unu’ d-ai voștri. S-au gândit Să-i ardă măcar la buzunare pe ăi’ de le-au omorât copilul, să simtă că pierd și ei măcar ceva!
Cum se numește o lume în care singura formă de dreptate pentru niște părinți îndurerați de pierderea copilului e reprezentată de bani, iar asta e privit drept „răzbunare”? Care tabără putem spune că promovează ura într-o mai mare măsură când una dintre ele îi anulează vocea celeilalte?
Răspunsul se ascunde în neputința celor stigmatizați: acești părinți nu au la îndemână niciun alt instrument în fața mecanismului dezlănțuit împotriva lor în afară de a accepta banii. Problema în sine nu stă doar în încercarea de despăgubire a unei familii îndoliate, ci în ideea că cineva ar putea gândi că o sumă, oricât de consistentă, poate echivala cu o viață de om. Într-o societate controlată de privilegii și prejudecăți, prețul sângelui devine singura formă degradantă de „justiție” pe care o comunitate marginalizată o mai poate spera. Nu este vorba despre lăcomie, despre planuri ascunse, ci despre disperarea de a-l face pe cel vinovat să simtă măcar o fărâmă de pierdere acolo unde îl doare mai tare: în buzunar. Așadar, observăm cum această vulnerabilitate sistemică, generată de diferența rasială este inamicul numărul unu al comunității din deal. Justiția le întoarce spatele pentru că în ochii majorității ei sunt cei asociați de la început cu o „anormalitate”. Într-un astfel de mecanism, orice reacție a victimei este pusă sub semnul întrebării, contestată sau judecată direct ca fiind rea, greșită, în timp ce abuzurile „gospodarilor” înstăriți sunt mușamalizate prin complicitate colectivă. Preotul, poliția și satul întreg devin complici unui act care nu cere doar tăcere, ci și resemnare din partea celorlalți. Suntem martorii unui dublu standard, căci, dacă rolurile s-ar fi inversat, pedeapsa ar fi fost promptă și necruțătoare. Dacă trăgeam io cu tunu în unul d-ai voştri, chiar de ăla nu crăpa, io tot ajungeam în lanțuri de mă mâncau șobolanii. Însă când vinovatul provine din rândul celor „buni”, totul devine maleabil.
Unde dispar toate principiile, valorile creștine și siguranța pe care justiția și societatea pretind să le apere? Unde este acel prag care face un om „eligibil” să i se respecte demnitatea? Pentru că, dacă e să judecăm pe baza întâmplărilor romanului lui Lucian Dan Teodorovici, faptele sunt de nenumărate ori mai neînsemnate decât vorbele. Aici cuvântul are putere absolută, chiar și în fața unei pete de sânge uscat printre dalele din curtea biserici, a unui sicriu și a lacrimilor vărsate.
Într-un conflict la crâșma din sat doi bărbați din deal și un întreg grup de gospodari intră într-o încăierare zdravănă din cauza unei minciuni lansate de părintele Augustin; și nu orice minciună, ci una atât de ofensatoare încât nici nu s-ar fi pus problema să fie trecută cu vederea. Motivul pentru care părinții au dispărut este ca să nu-și dea seama nimeni de adevăratul lor plan, cel de a stoarce bani de la oamenii cinstiți. Scena se încheie cu aceeași nedreptate cu care conflictul a început: plini de sânge, bărbații din deal plătesc pentru toate stricăciunile. Tocmai aceasta este, poate, una dintre cele mai tulburătoare dimensiuni ale romanului: că nu descrie o nedreptate excepțională, ci una obișnuită, acceptată, integrată în rutina unui sat întreg (preot, miliție, oameni „cumsecade”) cu un firesc care face din tăcerea lor colectivă ceva mai grav decât orice act de violență individuală.
[…] când îl întâlnisem cioplindu-și fluierul cu cuțitul lui elvețian, bunicul m-a întrebat de ce-am stat atât de mult la izvor. Iar eu l-am mințit că era mocirlos, cum se întâmplase să fie-n-alte dăți […].
Şi nu i-am suflat o vorbă despre cel cu care tocmai mă făcusem frate de cruce. Ba chiar am avut grijă tot restul zilei să-mi ascund tăietura din palmă, car nu cumva să fiu luat la întrebări. Și-acum nu-mi dădeam seama în ruptul capului de ce făcusem asta, de ce simțisem nevoia să m-ascund de bunicul.
Poate că una dintre cele mai subtile și mai tulburătoare întrebări pe care le ridică romanul vizează nu rasismul transmis explicit, cu voce tare, de la o generație la alta, ci pe cel care se așază în tăcere, aproape fără știrea nimănui, în sufletele oamenilor. Dani nu a crescut cu prejudecata predată ca lecție: bunica nu îi vorbise niciodată de rău pe cei din deal, familia nu îi trasase granițe clare, nu îi spusese, pe față, cu cine are voie să stea și cu cine nu. Totuși, atunci când se face frate de cruce cu un băiat din deal, gestul acesta firesc al copilăriei devine, pe neașteptate, un secret. Îl ascunde de bunicul său, are grijă să-și acopere tăietura din palmă, evită orice întrebare. Nu din frică de o pedeapsă concretă, ci din ceva mai difuz și mai greu de numit, un instinct pe care nu-l înțelege, dar care e deja acolo. Ceea ce îl tulbură cel mai tare – și pe el, și pe cititor – este că la sfârșitul întâmplărilor, Dani nu reușește să-și explice propriul comportament: de ce simțise nevoia să se ascundă tocmai față de bunicul lui, omul față de care nu avusese, crede el, niciun motiv de rușine. Confuzia cu care se confruntă băiatul reflectă exact granița neclară pe care „locuiesc” copiii: aceea dintre capacitatea de a-și forma o părere proprie despre lumea din jur și sedimentul invizibil al prejudecăților moștenite, care se lipește de ei fără zgomot, fără negociere. Prejudecata nu are nevoie să fie rostită pentru a fi interiorizată: e suficient să plutească în aer, în absențele din conversații, în felul în care adulții tac despre anumite lucruri. În această privință, felul de a reacționa al lui Dani devine cu atât mai semnificativ atunci când este pus alături de cel al prietenului său Pilu, căruia mama lui, tanti Hristea, îi transmisese rasismul nu prin tăceri, ci prin cuvinte directe, modelând deliberat un copil în oglinda propriilor prejudecăți. Între cei doi băieți se deschide astfel una dintre cele mai importante distanțe morale ale romanului: nu cea dintre bine și rău, ci aceea dintre un rău primit în dar și un rău descoperit, cu uimire și cu vină, înăuntrul propriei ființe.
Îs oare mai de crezut ăia de pe deal, despre care știm că se-ocupă cu minciuni, cu hoții și cu-alte cele, ori mai degrabă niște oameni din satul nostru, pe care-i cunoaștem bine de-atâta timp?
Aici o recunoșteam întru totul pe tanti Hristea, dar nu m-am băgat, mă săturasem și nu voiam să mai deschid vreun alt subiect.
Fie că ne dorim sau nu, mereu vom purta o parte din părinții noștri oriunde mergem. Pentru că așa suntem crescuți sau așa au fost crescuți cei din familiile noastre. Este esențial să asculți de părintele tău, până la urmă îți vrea binele și el știe mult mai multe decât tine, pentru că tu abia înveți să faci greșeli și să le accepți. Totodată, mereu îți vei considera propriul părinte un reper care conține cele mai importante valori, pe care, ulterior, ți le transmite, conștient sau nu. Dar ce facem atunci când ne referim la marile probleme ale lumii precum rasismul? Suntem învățați de cei mari să fim empatici și să-i respectăm pe cei din jur, însă, de multe ori, observăm că această bună purtare se oprește atunci când intervin diferențele, și nu doar în rândul copiilor. Dacă o mamă poate judeca pe altul atât de aspru după culoarea pielii și statut, copilul cum s-ar putea împotrivi? Ar fi alegerea corectă să își urmeze mama în această „poveste” sau să aibă curajul să nu fie de acord?
Mă săturasem nu doar de prostiile pe care le îndruga, mă săturasem de Pilu cu totul. Și mi-am dat seama că așa stau lucrurile încă și mai clar în după-amiaza aceea, în drumul nostru spre casă.
Oricine ar spune că până și amintirile neplăcute sau certurile întăresc o prietenie. Însă, dacă în astfel de situații, îți dai seama că cel de lângă tine nu mai e la fel sau poate nu a fost niciodată cum credeai, mai există vreo urmă de prietenie ce poate fi salvată? Poate un fapt ca cel din roman, o crimă ascunsă, privită din diverse perspective, să îți ridice semne de întrebare despre cel de lângă tine? Realizezi că acesta nu a gândit niciodată cum te așteptai tu și că sistemul îl câștigă pe zi ce trece. Pilu și Dani au fost dintotdeauna prieteni. La sfârșitul verii se pare că nu vor mai fi. Parc-acum câteva zile ziceai că nu știi sigur ce și cum, că doar n-ai fost acolo, de față. Acum, gata, ești sigur că-s minciuni? Sunt minciuni, a dat din cap Pilu. Sută-n mie!
Așa-s poveștile, ce vrei? Nu mai fi și tu așa intransigent.
Cum să nu mai fiu?
In-tran-si-gent, i-am silabisit eu. “.
Da, până la urmă, așa sunt poveștile: nu ți se va confirma niciodată adevărul, însă asta nu înseamnă că el nu există. În funcție de fiecare din noi, îl găsim în forme diferite și cu persoane diverse și alegem să-l credem sau nu. Încrederea în cel de lângă noi este fundamentul în astfel de situații, așa cum Dani știe că poate avea încredere deplină în bunicul său. Până la urmă, cum am putea exista, dacă nu am ști că există o persoană care ne susține, care crede în noi și este sinceră și pe care o putem întreba orice, fără rețineri?
Spre finalul romanului vedem un acest „tablou”: Dani așteptându-și părinții să se întoarcă în sat în timp ce stă pe bancă cu bunicul. În tot ce s-a întâmplat, bunicul i-a fost un reper moral, omul despre care știa că nu îl minte și care nu evită să-i răspundă la întrebări folosind scuza „ești doar un copil”. Chiar când liniștea a fost perturbată, legătura dintre ei a rămas la fel de profundă – o relație ce poate să se plece doar în fața timpului care trece. Însă nu este acum acest moment, chiar dacă Dani a crescut și poate chiar el să-i spună povești bunicului din cărțile pe care le răsfoiește adesea în pod: – Dar să știi că, dacă nu-ți place, n-o poți schimba. Că povestea asta e una singură, nu-i ca ale tale, să știi. Trebuie să-ți placă așa cum e, da?
De ce ar trebui să citim Pe unde înoată urechinii? De vreme ce nu aflăm propriu-zis adevărul, nu știm fapte exacte, ci doar vorbe? Aș spune că tocmai din acest motiv. Pentru că trebuie să conștientizăm cât de brutale sunt cuvintele și cum pot distruge când sunt puse în slujba neadevărului.
Prin romanul lui, Lucian Dan Teodorovici conturează o imagine clară asupra prejudecăților. Și cred că e de dorit să nu uităm că „a fi diferit” nu presupune „a fi (de) ferit” de adevărurile dureroase și de consecințele lor. Indiferent de vârsta pe care o avem.
- AICI, AICI și AICI – alte trei cronici ale volumului Pe unde înoată urechinii apărute pe alecart.ro, un motiv în plus să nu ratați întâlnirea de vineri cu Lucian Dan Teodorovici care se anunță spectaculoasă!
*Claudia Chiriac & Ioana Rusu sunt eleve în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
