Te-ai născut sărac ca și mine, Orestis. În anii aceia, eu eram plătit pentru fiecare foaie de gazetă și pentru fiecare buchet de trandafiri. Tu ești plătit pentru fiecare oră de citit. Vei fi plătit și pentru o carte la comandă. Vei fi plătit pentru fiecare pagină și pentru fiecare clipă dăruită mie. Pune clepsidra, tinere, să măsoare timpul pe care ți-l cumpăr. Noaptea va fi lungă și fierbinte.
Nopțile devin instrumentul de măsură pentru viețile care au fost trăite sub frica de a eșua și de a nu îți putea schimba destinul. În doar câteva nopți a fost măsurată și viața lui Eugene Girdot, un bătrân enigmatic căruia Orestis îi citea în fiecare seară romane până când zorii unei noi zile mângâiau din nou fereastra. Noaptea aceea a fost însă diferită, atât pentru Orestis, cât și pentru Girdot, căci tânărul se afla pentru prima dată în ipostaza de scriitor, iar bătrânul își asculta (tot pentru prima dată) întreaga viață sau, mai bine spus, fosta viață transpusă într-o poveste. Era martor din nou la trecutul lui Lefteris, fiul de grădinar pe care l-a abandonat în stepele înghețate ale Ucrainei și, ulterior, odată pentru totdeauna, pe străzile Parisului. Era din nou față în față cu regretele și păcatele pe care le-a săvârșit pe parcursul celor mai zbuciumați ani, determinate de nevoia de a demonstra că e un altul, că acum și el face parte din lumea bună. Și-a întrevăzut din nou prietenii la care a renunțat încet, încet – așa cum a renunțat la el însuși și la acele nopți de vară în care doar poveștile ascultate prin gaura cheii păreau să promită fericirea.
Cine auzise vocea sultanului tremurând de emoție precum flacăra opaițului, cine ascultase foșnetul rochiei ei în timp ce dansa nu-și putea dori altceva decât să-și schimbe viața pentru totdeauna.
Abdul-Hamid al II-lea a rămas doar o umbră a sultanului ce a fost odată. Detronat, fostul conducător a ajuns prizonier al unei vile din cartierul Exohes, în Salonic. Nu i-a mai rămas nimic din fosta viață, în afară de un cufăr sculptat de el însuși și de povești. Multe povești, spuse seara unei copile pe care o îndrăgea, fiica bărbatului care, deși nu îi putea salva onoarea, încerca măcar să îi protejeze averea. Ceea ce nu știa însă sultanul era că istorisirile sale nu erau ascultate doar de Mirza, fetița îmbrăcată mereu în rochie și pantofi albi. În fiecare seară, lângă ușa lăsată întredeschisă, ascuns printre umbrele nopții, Lefteris, fiul grădinarului, aștepta cu nerăbdare următorul basm.
Într-o viață în care doar livrarea ziarelor și îngrijirea grădinilor alături de tatăl lui puteau să îi ofere mamei o șansă la viață, poveștile sultanului îi ofereau lui Lefteris accesul la o lume pe care nu a cunoscut-o niciodată – realitatea oamenilor puternici și bogați, a celor care ziua luau decizii pentru o țară întreagă, iar seara, cu o femeie frumoasă la braț, pășeau în sala de bal, ciocnind pahare de vin. Poveștile sultanului dădeau naștere unei lumi pe care, deși nu a cunoscut-o niciodată, o simțea a lui, parte din viitorul pe care urma să și-l făruiască singur, cu propriile mâini înțepate de atât de multe ori în spini de trandafiri și pătate de cerneala ziarelor. Cu fiecare nouă noapte și poveste, Lefteris știe că aceasta va fi lumea în care va trăi, visul pe care îl va avea în minte. Întotdeauna însoțit de Mirza.
Vis era numai copila aceea înveșmântată în alb, cu bucle englezești, copila care vorbea franțuzește și avea obrajii la fel de roșii precum păpușile rusești. […] Vis însemnau bogăția și Mirza. Vis era vara aceea a anului 1909.
Poveștile Sultanului i-au arătat lui Lefteris lumea visată. Însă Mirza era cea alături de care dorea să pătrundă în aceasta, alături de care voia să se trezească în fiecare dimineață și să adoarmă în fiecare seară, citind literatură franceză. Prima oară când a zărit-o, fetița cobora din caleașcă, îmbrăcată într-o rochiță albă care, în ochii fiului de grădinar, o făcea să semene unei zâne. Timp de ani a privit spre fereastra ei sperând să-i zărească măcar o dată chipul. Piesele pe care Mirza le cânta la pian, impresiile despre cărțile citite recent sau chiar simplele priviri aruncate spre el însemnau aproape totul pentru Lefteris. Atenția primită l-a determinat să își dorească și mai mult să facă parte din lumea povestită de sultan în fiecare seară – pentru a-și demonstra sieși că este demn de dragostea copilei devenite acum femeie. A început să colaboreze cu tatăl ei, să îi trimită scrisori în care pulsa dragostea pentru ea fără cenzură sau să o urmeze pe drumul spre teatru din dorința de a o simți aproape fie și pentru câteva clipe. Iubirea lor nu a fost niciodată carnală, promisă printr-un sărut sau printr-o atingere. A fost una pură, clădită pe amintiri, scrisori trimise în secret și adeseori pe durere. Precum suferința resimțită de Lefteris în clipa în care tatăl Mirzei, aflând despre dragostea dintre ei, l-a denunțat, trimițându-l pe frontul de Est în 1917. Precum durerea resimțită de Mirza când acesta nu a mai văzut-o ca pe o fiică iubită, încrustându-i în carne cicatricile unei zile pe care nu o va putea uita niciodată. În urma acestei iubiri interzise a rămas doar pianul și ultima piesă pe care Mirza a cântat-o și pe care Lefteris a ascultat-o, părăsind grădina vilei alături de soldații greci.
În clipa în care Lefteris simți greutatea dulce a pistolului pe pântece, sub gabardină, i se păru că viața i se schimbase, iar caliciile a fel de fel de flori aveau să se prefacă, la un moment dat, în țevi de pistol răspândind o mireasmă de metal bărbătesc.
Războiul nu este niciodată blând cu ființa umană, iar cazul lui Lefteris nu a reprezentat o excepție. Nimeni nu cunoaște când se va termina o luptă, ci doar când a început. Doar destinul știe cine va reuși să supraviețuiască și cine nu. Tocmai de aceea a ales să dezerteze, să fugă înspre câmpiile înghețate ale Ucrainei. Însă soarta are grijă uneori și de învinși, nu doar de învingători. În drumul său neghidat de busole sau de hărți l-a întâlnit pe Nodar, alături de care urma să devină o nouă persoană, Eugene Girdot. În 1919, după ce au văzut moartea de prea multe ori, Nodar și Lefteris, acum Eugene, sunt în Paris, grădinari pentru unul dintre cei mai influenți și puternici bărbați ai vremii: Basil Zaharoff.
Lumea în care trăia Zaharoff era departe de a fi legală, fiind construită pe asasinate, comerț ilegal și implicări politice cu efecte asupra întregii Europe. Eugene nu și-a uitat niciodată visul din vara lui 1909. Dorința de a avea putere și avere era acum mai puternică decât oricând. A devenit mâna dreaptă a lui Basil, cel care călătorea oriunde i se cerea pentru a afla ceea ce îi era necesar lui Zaharoff în afaceri. Într-o mare măsură, visul i s-a îndeplinit: are propria vilă și mașină, e respectat, reușește să își deschidă o afacere. Eugene părea să facă parte acum din lumea la care visase încă din momentul în care era fiul unui simplu grădinar. Doar Mirza lipsea. Nu putea decât să încerce să o îngroape adânc în trecut, în amintirile pe care nu își mai permitea să le retrăiască. Puterea trebuia să rămână singura după care tânjește.
Tocmai de aceea a părăsit Franța și s-a îndreptat către Anvers, interesat de comerțul cu diamante. S-a aflat pe același vapor cu Mirza și poate nici măcar nu ar fi realizat acest fapt dacă nu primea o scrisoarea în care femeia pe care a iubit-o timp de o viață nu i se adresa cu fostul său nume, Lefteris. A încercat să o găsească pe străzile orașului, însă a eșuat de fiecare dată. Anvers-ul nu i-a oferit nici diamante, nici o reîntâlnire cu Mirza. Totuși, i-a oferit un alt fel de iubire, nu la fel de intensă, dar suficient de puternică pentru a cunoaște fericirea.
Ochii ei îi erau, fără îndoială, aceiași, căci ochii nu se schimbă niciodată. Rămăseseră pesemne aidoma măslinelor, ochi ai lui Hristos, cochilii întunecate, obsidian model ca niște picături, lacrimi negre, abanos umezit – ochii ei, mereu aceiași.
Salonicul a rămas o umbră a orașului pe care Eugene l-a cunoscut cu mulți ani în urmă. Vilele cartierului Exohes erau în ruine, iar cele care supraviețuiseră războiului erau părăsite, cu placaje de lemn bătute în cuie la fiecare fereastră sau ușă – doar vila Mirzei era aproape neschimbată, deși grădina de care el însuși avusese grijă atât de mulți ani era acum potopită de buruieni, parfumul trandafirilor rămânând o amintire, asemenea trecutului. Eugene a închiriat casa de vis-a-vis din dorința de a vedea totul – o posibilă reîntoarcere a femeii iubite. Salonicul l-a așteptat însă cu altceva. L-a așteptat cu moartea lui Sanne, tânăra pe care o cunoscuse în Anvers, cu o crimă săvârșită din furie și din răzbunare și cu un război care părea a fi mult mai periculos și sângeros decât primul. Invazia germană a devenit o realitate.
În mod surprinzător, cel de al Doilea Război Mondial ajunge să fie cea mai liniștită perioadă din viața lui Eugene, cea care i-a oferit ce îi lipsea cel mai mult: pe Mirza și o familie. Întoarsă în Salonic pentru a-și recupera casa copilăriei, Mirza ajunge să fie considerată evreică și urmărită de naziști pentru a putea fi deportată în Polonia. Aceea este clipa în care Eugene e determinat să își îndeplinească promisiunea pe care și-a făcut-o sieși în copilărie: cea de a o proteja pe Mirza cu prețul vieții sale. Nopțile petrecute în fabrica unde era director și unde a ascuns-o și pe femeia iubită i-au definit viața. Acele nopți pe care și le va aminti când va rămâne din nou singur, în umbra trecutului și a impunătoarei sale case. Lângă Mirza care, din dragoste pentru el, a uitat timp de doi ani de soțul și fiul pe care îi avea în Constantinopol, a redevenit din nou Lefteris, fiul de grădinar visând să o simtă lângă el, să o cuprindă în brațe, să o iubească așa cum nu a reușit timp de o viață. Povestea lor este însă departe de sfârșit. Pentru că Rivka, micuța evreică iubită ca o fiică, urma să schimbe totul.
N-aveai însă, dragostea mea, pe cineva alături ca să i-o împărtășești. Toată noaptea am avut acea imagine în fața ochilor: tu căutând pe cineva lângă tine pentru o vorbă, un comentariu, un zâmbet… […] Te-ai întrebat, în ultimă instanță, dacă toate astea sunt coincidențe sau pur și simplu soarta? Cine poate ști, iubirea mea dintâi?
Războiul s-a încheiat, iar odată cu el Eugene și-a pierdut familia. Mirza s-a întors în Constantinopol. Doar Rivka a mai rămas un timp alături de el – doi ani, vila din cartierul Exohes a fost plină de culoare, de râsete acoperite de cântece, de discuții pierdute în noapte, de bucurie și de împlinire. Apoi, din nou, casa s-a cufundat în liniște, în întunericul specific unei ființe care a avut acces la fericire și care a pierdut-o. Eugene a devenit un bărbat tăcut, pierdut în propriile gânduri și mereu concentrat asupra afacerilor.
Soarta îi aduce încă o dată împreună însă. Timp de ani au fost vecini, străini cu un trecut comun și cu o familie pe care și-au întemeiat-o doar pentru doi ani, dar care de mult nu mai există. Străini a căror iubire nu s-a putut pierde niciodată printre ruinele trecutului, printre molozul rămas în urma războiului sau printre petele de sânge și care a reușit să reducă viețile a două ființe umane la câteva nopți trăite în taină.
Iar eu, în fiecare nouă zi ce răsărea, eram mereu un dezertor din toate cele. Ucraina a fost o școală bună pentru a învăța cum să pleci fără să lași urme în zăpadă, cum să nu te legi de nimic și de nimeni, cum să-ți schimbi obiceiurile, să înduri singurătatea și să nu te încrezi în vorbe mari. […] Robit de visul meu de bogăție, deghizat în multe versiuni ale propriului sine, am fost când un aventurier rece, când un laș, un om prea speriat ca să înainteze în cele ce altora le păreau ușoare.
Poveștile Sultanului au fost începutul unei vieți în care Lefteris, devenit Eugene, s-a pierdut de mult prea multe ori printre afaceri, femei, sentimente și încercarea de a șterge cine a fost timp de ani de zile. Girdot a cunoscut zbuciumul specific ființei umane care din dorința de a obține întotdeauna mai mult își anulează sufletul și trăirile care îl fac, de fapt, uman. A pierdut-o pe Mirza de fiecare dată, dar mereu și-a găsit drumul înapoi către ea, către copila îmbrăcată în rochie și pantofi albi, către cea care a purtat în ființa ei întotdeauna o mare parte din inima lui. Fiecare încercare de a deveni mai puternic, de a avea un statut mai înalt s-a încheiat având vile, mașini și succes. Curând însă Eugene devenea din nou Lefteris, întorcându-se la viața anterioară, la cele câteva nopți în care și-a măsurat trecutul, ascultând poveștile Sultanului și privind-o pe Mirza prin gaura cheii cu un buchet de trandafiri în mâini, simțind cum picături de sânge i se preling printre degetele ce poartă încă mirosul de cerneală. Pentru că, de fapt, acesta a fost dintotdeauna visul său. Încă o noapte.
- Citește AICI o altă cronică a volumului!!
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
