lui Ștefan M.
Îi amorțise mâna și, odată cu linia sfredelitoare a durerii urcând în braț, își simte membrana minții strângându-se continuu ca un maxilar încleștat. Totul durează undeva la zece secunde. După, strânsoarea pare a lăsa corpul tânăr al băiatului într-o stare de epuizare, urmată de neliniște. Își atinge prima dată buricele degetelor cu unghia arătătorului de la cealaltă mână și încă o jumătate de minut privește în gol. În față, peretele alb pătat de anii care trecuseră pare a rânji disprețuitor. În stânga, un tablou ce atârna puțin strâmb: trei case, un bulevard, totul într-o tentă roșiatică. Doar conturul sclipea într-un negru dens, vag amenințător. Cu siguranță însă, în acele clipe nu analiza tabloului îl preocupa, ci perspectiva asupra propriei persoane, înțelegerea a ceea ce i se întâmplă. Îl nelinișteau acele momente de gol interior care urmau durerii și era aproape convins că starea care tocmai trecuse rezulta dintr-o scurtă pierdere a sinelui. A te pierde tu pe tine însuți într-un mod conștient este cea mai dureroasă formă de tortură continuă la care viața alege uneori să ne supună.
Își împachetează neglijent cămașa neagră, punând-o peste cele câteva tricouri și mai neatent împăturite. Urma să plece pentru trei zile într-un oraș nu foarte îndepărtat. Câștigase un important concurs de matematică și trebuia să își ridice diploma și premiul, o sumă nu prea mare, dar suficientă ca să se bucure de cele trei zile departe de casă. Întotdeauna îi plăcuse ideea de călătorie, de rătăcire printr-un loc care nu era al lui. Îi plăcuse să pregătească bagajele, să-și îndrepte gândurile către o posibilitate încă nu suficient de apropiată, aceea a unei aventuri interesante. Practic, călătorind, avea impresia că devine creatorul unei bucăți din propria viață. Pe de altă parte, mereu îl atrăseseră aspectele neobișnuite, palpitante ale unei călătorii. Această atracție era mai degrabă ceva inconștient, ca o dependență de ceva ce îți dorești regulat, dar de care abia când este prea târziu îți dai seama. A călători era pentru el cea mai bună formă de a-și satisface această atracție. Din păcate, nu avea prea des ocazia să o facă, așa că cele trei zile promiteau o bucurie aparte, intensă, chiar dacă neîmpărtășită. Bagajul era gata, exceptând câteva fleacuri pentru îngrijirea personală.
Încă îl înțepau degetele, așa că se duce să se spele pe mâini. Pornește robinetul căzii din baie, așteaptă cam două minute să curgă apă caldă prin țevile ruginite, în cele din urmă cufundându-și brațele în lichidul fierbinte, iar odată cu ele și gândurile începură să i se dezmorțească, mai pline de încredere. De patru ani avea uneori aceste stări de detașare, i se pierdea mai întâi privirea, iar apoi câteva zile, uneori săptămâni, capul îi zvâcnea de durere. Era genul acela de durere suportabilă, dar persistentă, care îți lăsa să îți desfășori normal viața, dar îți amintea că undeva ceva roade în gol. Închide robinetul și cu mintea îmbuibată de bucuria plecării de acasă, iese în balcon și își aprinde o țigară. Trage fumul cu toată puterea, ca într-un exercițiu intens de respirație și starea de bine i se accentuează. De ceva timp începuse să ignore momentele ca cele prin care tocmai trecuse, în primul rând pentru că toți medicii îi spuseseră nu are nimic, analizele de sânge îi ieșiseră perfect, la fel și tomografia craniană, iar ședințele de acupunctură nu avuseseră nici un efect. Ajunsese să se convingă pe sine însuși că toate sunt, de fapt, un joc al propriei minți. Și creierul are nevoie de un divertisment diferit de cel primar cu care omul era deja obișnuit, așa că uneori râde pe seama noastră.
De multe ori fuma în balcon, bând compulsiv cești întregi de cafea sau suc de mere și se gândea la sine ca la o reflexie a propriei minți. Practic, suntem ceea ce creierul ne lasă să vedem și nimic nu există pe bune decât în limitele impuse de propria imaginație. Noțiuni ca timp, Dumnezeu, eternitate vuiau continuu în capul lui. Era conștient că inteligența este cel mai de preț dar al lui, de aceea inițial îl îngrijoraseră aceste dureri intermitente de cap, care, de multe ori, erau dublate de un mai mic randament în a face lucruri normale. De mic, cei din jur, familia, prietenii și persoanele pe care le întâlnea cu diverse ocazii îi spuneau că este deosebit de inteligent și că ar trebui să valorifice acest dat într-o direcție precisă. Părinții l-au încurajat să studieze matematica, iar eforturile lui de a se perfecționa în acest domeniu fuseseră dintotdeauna răsplătite generos. Trăgând linie, s-ar descrie ca un tânăr căruia nu îi lipsise nimic. Poate doar de prietenii pe bune simțea uneori nevoia, dar nu des, pentru că fusese înconjurat încă de la o vârstă fragedă de o mulțime de oameni.
Chiar dacă era bun la matematică, având o lejeritate înnăscută în a da de cap problemelor complicate într-un timp scurt, tânărul nu putea spune cu toată gura că îi plăcea ceea ce făcea. Aceasta era forma lui de a se valida în fața celorlalți și era resursa prin care putea obține ceea ce își dorește. Nu o pasiune, un mijloc. De mute ori era satisfăcut de reușite, dar nu ar fi pus mai niciodată mâna pe pix dacă nu ar fi fost împins de la spate. De vanitate sau de ceilalți, totuna.
Bagajul fiind complet gata, își trage pe el geaca sport abia cumpărată și dă să plece. Pe drum spre gară, în mașină, își dă seama că organizatorii concursului îl rugaseră să explice în cadrul ceremoniei de decernare a premiilor o problemă. Fusese singurul care îi dăduse de capăt. Deschide rucsacul, se uită grăbit încă o dată peste însemnările făcute cu ceva timp în urmă, spunându-și că oricum pe tren va analiza mai atent rezolvarea. În mai puțin de patru ore avea să primească premiul și abia după urma să înceapă pe bune aventura lui. Privea momentul festivității strict ca pe o obligație. Cum știa că problema o rezolvase cu destul de multă ușurință atunci, și-a zis că nu va avea probabil nevoie să urmărească toată demonstrația, că vor fi suficiente câteva priviri peste aceasta. Îl deranja doar durerea tot mai puternică de cap care revenise.
Coborând din taxi, ajunge pe peronul îmbâcsit al gării. Mai avea de așteptat douăzeci de minute până la venirea trenului, așa că ia loc pe un scaun de plastic și dă să deschidă din nou caietul cu demonstrația. Numerele care cu mai puțin de o lună își dezvăluiseră secretul, acum îl privesc opac. Simte iar nevoia de a-și încleșta maxilarul și își aude respirația vibrând cu ecou. Mizeria gării îi lovește retina și pare a i se lipi de creier. Începe să se simtă tot mai neliniștit. O cioară stă pe linie cu aripile desfăcute, într-o poziție nefirească. I se pare că o vede clipind. Că vrea să-i spună ceva. „Un banc, dragul meu, un banc. Nu cu matematicieni, de data aceasta. Ascultă! Două surate zboară deasupra unei gări și văd o alta strivită pe șine. Una se întoarce și zice: A-ia-ia, Anna Karenina!”. Tânărul își smulge scârbit privirea de la ea și aprinde încă o țigară pe care o fumează rapid. Aruncă chiștocul spre pasăre, aripile fâlfâie brusc și cioara dispare.
De el se apropie un bărbat murdar, cu fața întunecată și îi cere un ban. Privirile li se intersectează, dar alege să nu îi dea nimic omului, care, vizibil dezamăgit, mormăie ceva vulgar și se îndepărtează, căutând pe cineva mai puțin ursuz. Gara era, într-adevăr, un spațiu mizer, cu excepția intrării principale, recent renovate pentru a da bine. În rest, ambalaje peste tot și un strat maroniu, gros de o unghie, rămas pe scaunele și așa lipicioase.
Hotărăște să caute toaleta, avea timp, trenul urma să ajungă în curând, dar va staționa măcar două minute. Gara era destul de goală în această zi de toamnă târzie, dar constată că un grup de oameni era adunat în spate, în jurul toaletelor, așteptând, transformând locul acela sordid într-un pretext de socializare. Trenul încă nu ajunsese. Probabil avea o întârziere de câteva minute sau ceasul de la mâna lui era înainte. Cureaua de piele i se lipise de încheietură, lăsându-i o urmă neagră. Alege să își dea jos ceasul, palmele îi transpiraseră și îl simțea atârnând greu, așa că mai bine îl pune în buzunarul hainei.
Aprinde o nouă țigară. Trage cu aceeași sete fumul în piept, amintindu-și de tabloul din camera lui. Parcă e chiar gara în care se afla. Avea cele trei case în față, bulevardul i se deschide înainte. De-a lungul lui observă o tentă roșiatică. Un zgomot puternic, tot mai apropiat, îl face să tresară. Neliniște. Simte că el nu e el. Bulevardul drept din față îl cheamă la plimbare. Se îndreaptă brusc către el. Simte arsura scrumului între degete, dar nu asta conta acum. Ieșise, în sfârșit, afară.
„Deschidem cea de a șaisprezecea ediție a Congresului de Matematică dedicat tinerilor cercetători cu un moment de reculegere. Cel mai bun dintre dvs. a plecat, din păcate, dintre noi. Un cumplit accident…”.
Demonstrația problemei nu a mai fost explicată atunci. Caietul nu putuse fi recuperat.
*Horia-David MUNTEANU, redactor Alecart, este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași. A obținut Premiul I, cu punctaj maxim, la faza națională a Concursului „Tinere condeie” atât în gimnaziu, cât și la liceu. A câștigat mai multe concursuri literare, a publicat proză/ cronici de carte în revistele „Spre lumină” (revista Colegiului Național Iași), „Bucovina literară”, „Mișcarea literară”, „Alecart” și pe platformele literare „Timpul” și „O mie de semne”. În curând, îi va apărea la editura Charmides volumul de proză scurtă Coliziuni.
