Vieți prinse cu ace de siguranță care nu oferă nicio siguranță: O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă, de Horia Corcheș

De ce oare toate acestea nu au fost de-ajuns pentru mine?

Există un fir unificator în acest volum de povestiri, scrise (acest lucru este vizibil) în perioade diferite și care, tematic, au o anumită varietate. El este dat de conștiința de cititor, de atent cunoscător al practicii textuale, care dublează conștiința de scriitor a lui Horia Corcheș. Nu în direcția unei excesive lucidități care să imprime formei artificialitate, prețiozitatea oricărei formule voit elitiste, ci a unei sensibilități, a unei acuități îndreptate asupra palpitului interior căruia i se dă corporalitate. Și care devine astfel viu, străbătut de o dublă emoție: a vocii/vocilor dinăuntru și a celei care și-o/și le asumă. Nu atenția la formă, ci la voce este ceea ce se remarcă în acest volum de povestiri. Implicit, atenția îndreptată către interioritate și către modul în care aceasta înregistrează realitatea.

Indiferent dacă opțiunea narativă se îndreaptă către persoana I (preponderent) sau către o perspectivă mai obiectivă (doar în aparență însă, fiindcă viziunea surprinde tot o subiectivitate, doar că o face cu alte mijloace), traiectoria este aceeași: dinspre înăuntru către în afară. Și ea se păstrează atât în primele povestiri (autoreferențiale), cât și în următoarele, unde autoreferențialitatea este jucată, conștientă nadă, jonglerie. Ca în, cel mai evident, O întâmplare ciudată unde autorul Istoriei lui Răzvan se confruntă cu realitatea imaginată de el ca realitate trăită de o tânără  polițistă, Cleopatra Diaconescu – Cleo!, care e convinsă că a trăit tot ceea ce autorul i-a atribuit lui Răzvan și e mânată doar de curiozitatea dacă a mai existat și un alt capitol, o narațiune suplimentară ce nu apare în volum sau care ar putea fi scrisă ulterior. „Realitatea” acestei Cleo e lăsată să se dizolve, în ciuda atracției față de chipul  ei pe jumătate trist, pe jumătate provocator, pentru că „autorul” îi respectă dorința de a o căuta doar dacă ar reveni asupra „istoriei”: Dar cum nu mai scrisesem nici un rând în legătură cu povestea din carte, mi-am dat seama că nu ar avea rost. Și că nu ar avea rost nici să scriu doar pentru a avea pretext să o caut). Iată fascinația ficțiunii mai presus de fascinația realității – indiferent cât de seducătoare, intrigantă, alarmantă ar fi aceasta. Opera încheiată și textul care se scrie. Lumea scriitorului și lumea celui la care ajunge textul, ciocnindu-se de o altă experiență, de o altă realitate.

Nu știam însă atunci că e nedrept ca un copil să învețe despre cruzime, că e nedrept să învețe despre moarte înainte de a pricepe viața […].

Din această perspectivă, volumul este organizat în două părți: Camera de urgență, care conține povestiri ce refac aspecte din copilărie și adolescență, transferate lui Alex, băiatul strigat de colegi Coco (un Coco reînviat în povestirea In extenso de vocea unei femei frumoase căreia personajul, ce își câștigă traiul schițând chipurile trecătorilor, i-a surprins perfect liniile, moment după care niciuna dintre încercările de a mai reda trăsătura distinctivă a cuiva nu a mai fost posibilă). În aceste prime texte privirea adultului caută să recupereze parțial perspectiva de atunci peste care suprapune, în fapt, în care infiltrează, o altă voce, cea a maturului, uneori nostalgică, alteori lucid amară, „reglând” pe alocuri și repunând într-o realitate acum mai largă mici evenimente familiale, gesturi, chipuri, întâmplări. Cea mai tensionată e opțiunea pentru adresarea către tată, un dublu al propriei conștiințe adulte care pare a șterge granița dintre părinte și copilul devenit matur, lăsând umbra unui reproș să fragilizeze încă prezentul. Reproș către cel ce nu a știut și nu a putut să explice realitatea și deopotrivă reproș față de copilul încă prea copil să înțeleagă altfel decât prin sentiment și percepție lumea mai largă, mai întunecată, a adulților din jur. Folosit intermitent, cuvântul îndreptat către acest dialog târziu cu tatăl se metamorfozează în semn al căutării, al decelării unui sens imposibil atunci, firesc ulterior: Vezi tu, tăticule, eu nu știam pe-atunci că nu se plânge pentru asta. Nici tu, tăticule, nici bunicul nu mi-ați spus și nici nu m-ați învățat pentru ce ar putea plânge un băiat. (Un tren fără o oră precisă de sosire); N-am știut atunci, tăticule, că multă vreme vor ciuguli vulturii din acel cromozom pe care-l credeam defect […] (Selfie cu Ileana Cosânzeana); Eram învins și eram câștigător, dar, tată, nu în lupta cu tine și nici cu acest necunoscut care s-a ridicat și m-a ținut de cot cât să mă pot și eu sălta pe picioare (Doi prieteni care nu se vor mai vedea niciodată). Maturul caută să recupereze ceea ce a fost, având conștiința golurilor, a unei priviri blurate, dar, mai ales, încearcă să pună la locul lor, în interiorul propriei deveniri percepute drept continuitate, niște oameni și niște momente pe care memoria îi păstrează: Cine sunt toți aceștia și unde și-au lăsat urmele în puzzle-ul genetic care mă alcătuiește? Acestui „ubi sunt?” i se opun scenele din cadrul familiei, cu timpul vegheat de trupul mare al bunicului, năruit apoi în nemișcare, cu prezența de câțiva ani în casa părinților a unchiului de peste 90 de ani, singurul care presimțea tăcerea sau, mai bine zis, dialogul permanent și tensionat, rămas mereu neexprimat, pe care-l duceam cu tine, tăticule, cu mama uneori, cu toată lumea cea mare și nesfârșită. Lumea vegheată de prezența și gesturile bunicii, de cele ale mamei și, în sfârșit, mai restrânse tocmai pentru că sunt cele mai căutate, mai direct vizate, de cele ale tatălui. În jurul lor se brodează alte prezențe și scene în care momentele copilăriei mici se împletesc cu altele de la școală, cu fapte în care e presimțită sălbăticia tânărului de mai târziu, cu senzații ale unui trup care nu se mai recunoaște sub privirea indiferentă, dar atât de căutată a unei colege, cu realități dinainte de iarna lui `89 și cu altele de după. O permanentă iscodire de care se prind mereu alte și alte povești, întrebări pe jumătate adevărate sau cărora imaginația copilului de altădată și timpul dintre atunci și acum le caută contururi și un adevăr posibil, doar presimțit: Mereu se aduceau în casa noastră istorii de vieți, de familii, povești care umpleau spațiul și făceau timpul să se ramifice. Povestea noastră, acolo, sau cel puțin a mea, era mereu multiplicată de poveștile celorlalți și timpul nu era al meu, liniar, căci exista și timpul lor, care venea de altundeva decât timpul meu […].

Acum, când încerc să pun cap la cap lucrurile astea, descopăr o mulțime de goluri, ca și cum o pâclă alburie s-a așezat peste timpurile acelea și doar ici-acolo devine transparentă, lăsându-mă să întrevăd, iar ochiul meu se lipește de ea, chinuindu-se să vadă mai adânc, mai departe.

Totul într-o construcție fluidă, în care prezentul de altădată alunecă spre alte momente din trecut, face apoi salturi din nou mai aproape de acum sau către un viitor devenit între timp viață trăită, pentru ca, din acest timp ulterior, să recupereze o altă întâmplare, să o reîntregească. Nu e un du-te-vino, ci o mișcare a cărei traiectorie pare a se subsuma unei poetici date de această „căutare a timpului pierdut”, în care madlena e înlocuită cu o bucată de amintire din care adultul mușcă savurându-i gustul dulce-acrișor și pe marginea căreia îi place să brodeze, punând sub semnul întrebării adevărul de viață în favoarea unuia posibil: Toate acestea au existat sau doar se amestecă fabulos în mintea mea, fragmente reale și fragmente imaginare, plutind în nedeterminare? Toate povestirile din Camera de urgență sunt, din acest punct de vedere, unitare. Ele au autonomie, dar par, mai curând, a alcătui corpusul unui microroman din care se desprind imagini semnificative dintr-o copilărie care e reîntregită și reașezată pe harta unei deveniri ulterioare. Urgența e a unui sine încă inform, dar care își presimte acuitățile, sensibilitatea, un traseu propriu și vulnerabilitățile, starea de grație în imediata prezență a pierderii și a întâlnirii cu ceilalți.

Povești, poveștile salvează, narațiunile, istoriile altora întotdeauna te salvează de istoria ta.

Povestirile din Camere goale au un grad sporit de autonomie și toate surprind un moment de criză. Mai amplu sondat, la care se ajunge prin ricoșeu, sau doar sugerat. E o tensiune care pulsează în interioritatea personajului central și care ia forma unor gesturi repetitive, uneori stranii, a unor obsesii, căci mintea se agață de o imagine (nasturele lucind în balta proaspăt ivită după ploaie în Duplex și care aduce la suprafață imaginea altor nasturi, din cutia bunicii, dar și pe cea a femeii, a mamei, ce a ales un altul, un bărbat străin și a căscat un vid în care se insinuează treptat derapajul) sau de un sunet (acel I-ha-ha ieșit din gâtlejul unui copil – sau doar asociat cu el – într-o după-amiază pe o plajă în Muntenegru din Oglinda, devenit obsesie odată cu sarcina soției), reverberând din trecut și sporind angoasa. Sau, dimpotrivă, ceva din prezent îndeamnă personajul să se întoarcă spre ceva anterior (către mormântul lui Cătălin, fiul care ar fi trebuit să aibă acum 10 ani, și către celălalt ce și-a continuat viața, în Par și impar, spre un bilet scris de o femeie cunoscută în tinerețe al cărei nume nu și-l amintește, dar care nu-l poate salva de diagnosticul abia aflat, așa cum reîntâlnirea pentru o seară cu femeia frumoasă de care se despărțise de curând nu poate nici ea salva nimic, în O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă). Finalurile acestor povestiri sunt neliniștitoare, ele explică parțial acumularea de gesturi stranii pentru ceilalți sau convulsiile în care sunt prinse personajele, tensiunea, starea lor de anxietate, dar nu par a oferi o speranță reală, viața e pe punctul de a deraia sau se află măcar la o cotitură, cu toții agățându-se de siguranța unor gesturi repetitive, așa cum se întâmplă în Zgomotul tocurilor pe scări. Bărbați singuri, abia ieșiți dintr-o relație, bărbați care caută, care fug, care se străduiesc să își accepte eșecul leagă aceste povestiri.

Volumul lui Horia Corcheș pulsează de sensibilitate, indiferent dacă privirea se întoarce spre un trecut ce se vrea recuperat sau spre imediat. Umbra a ceva pierdut sau doar presimțirea acestui ceva provoacă aceste cartografieri ale unor momente din viață, reflectând interiorități angoasate sau doar exacerbate, plasate într-un timp și într-un spațiu ce nu generează nicio distanță între universul personajelor și realitatea cititorului.

Firescul acestor vieți în care se întrezărește o tulburare ce perturbă liniaritatea existenței cotidiene, acea fisură care persistă indiferent de ceea ce va urma și naturalețea consemnării sunt liniile de forță ale povestirilor din O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!