O Românie mitică

Înscrisă în cadrul general al romantismului, experiența canadiencei este infuzată de clișee specifice, ceea ce face ca tocmai trăsăturile considerate peiorative (primitivism, fatalism) să fie conotate pozitiv, constituind adevărate atracții pentru ochiul străin.

Călătorul străin e atras, întotdeauna, nu numai de explorarea locurilor, ci și de surprinderea identității oamenilor; în acest proces, tradițiile populare, care generează un cod de manifestare specific, reprezintă o cale regală de înțelegere și de acces către mentalitatea poporului „local”. În jurnalul de călătorie al lui Ethel Greening Pantazzi, România în lumini și umbre (editura Humanitas, 2015), despre care va fi vorba în cele ce urmează, tradițiile folclorice sunt o asemenea „cheie” de înțelegere a lumii pe care autoarea o descoperă. Atitudinea lui Ethel Greening Pantazzi față de această dimensiune a „sufletului românesc” are atât complexități atractive pentru cititor, cât și ambiguități nu mai puțin interesante: fie că încearcă să le adopte sau se distanțează de ele, fie că le privește cu indulgență sau le critică, acestea funcționează mereu ca un cifru, prin care accesează mentalitatea colectivă a românilor.

Prin definiție, proza de călătorie reprezintă locul de întâlnire dintre două culturi, implicând și confruntarea dintre seturi diferite de valori, ce corespund unor mentalități diferite. Carmen Dorminte, în studiul Travel writings as means of intercultural translation, subliniază procesul prin care călătorul preia rolul traducătorului: transpune semnificația în orizontul său cultural, o reinterpretează în funcție de valorile sale, facilitând, așadar, un transfer identitar. Cu alte cuvinte, călătorul își negociază, pe parcursul călătoriei, statutul: prin raportare la alteritate, se realizează, în același timp, o prezentare a sinelui, prin diferențele surprinse față de cultura țintă.

 Ethel Pantazzi e foarte interesată de cunoașterea și înțelegerea folclorului românesc, aceasta fiind una din strategiile sale de a-și apropia cultura română.

Volumul România în lumini și umbre prezintă procesul redefinirii subiectului antrant într-o experiență de (auto)cunoaștere: Ethel e o tânără canadiancă sosită în România, în urma căsătoriei cu un român, ofițer de marină. Căsătoria presupune schimbarea statului canadiencei și îi impune acesteia un traseu particular, în cadrul societății românești: soție a unui ofițer, ea frecventează medii în care el funcționează, adoptă reguli de conduită specifice condiției sale etc. Titlul caracterizează experiența lui Ethel de „naturalizare” în România: ea traversează atât o etapă luminoasă (marcată de primul contact cu o țară necunoscută, redând integrarea treptată în societate, prezentarea specificității acestei țări prin credințe, obiceiuri, și, implicit, prezentarea locuitorilor ei, pe parcursul călătoriei în diferite zone ale României, de la spațiul rural la cel urban), precum și o etapă întunecată, marcată de intrarea României în Primul Război Mondial, ce antrenează o criză, atât la nivel individual, cât și la nivelul comunității. Din poziția autoarei, românii pe care încearcă să-i descrie reprezintă, de fapt, străini cu moduri de viață diferite de al său, ceea ce presupune însă o privire din exterior, deoarece canadianca se distanțează, funcționând ca outsider în raport cu societatea românească.

Prin raportare la prima etapă menționată (experiența luminoasă), se conturează profilul unei Românii desprinse mai mult dintr-un cadru rural, colorată de tradițiile populare ce constituie o sursă de atracție pentru autoare, mereu descoperindu-i elemente inedite, comparabile cu spațiul de proveniență. Ethel Pantazzi e foarte interesată de cunoașterea și înțelegerea folclorului românesc, aceasta fiind una din strategiile sale de a-și apropia cultura română. Elementele locale sunt comparate, mereu, cu altele, din cultura de origine a autoarei, ceea ce are drept efect familiarizarea cu necunoscutul. Spre exemplu, poemele despre haiduci sau legendele istorice despre Ștefan cel Mare, repovestite de către femei la șezătoare, sunt asemănate cu legendele despre Robin Hood, din tradiția engleză.

 România se configurează ca o „lume a iubirii și a dorului”, o Românie atemporală.

Interesul pentru folclor se explică și prin formarea intelectuală a autoarei, într-un canon de valori de filiație romantică (la finalul secolului al XIX-lea): odată cu romantismul, în întreaga Europă cultura arhaică este culeasă și monumentalizată, fiind investită cu o valoare etnică, identitară, oglindind imaginea unui grup și marcând, totodată, prin gesturi specifice, apartenența la acel grup și excluderea celor care nu împărtășesc același set de valori. Străinul, vizitator sau „descoperitor” al României, se sprijină, în procesul de integrare în cultura-țintă (cultura română), pe clișee ce provin din cultura lui de origine, alături de impresii modelate de întâlnirile cu românii și de felul în care aceștia se prezintă. În jurnalul lui Ethel Pantazzi, nu toate aspectele surprinse sunt rodul observației directe, unele sunt reconstituite după poveștile pe care le aude de la alții. O astfel de sursă menționată este profesorul K – ce o ajută să reconstituie o atmosferă la care el însuși se raportează subiectiv, prin narațiune. Evocarea serilor de șezătoare, în care se povestesc legendele vechi, conturează un mod de viață. Străinul își proiectează, pe baza acestor povești, o imagine aparte despre români, iar prezentarea culturii române se face cu ajutorul experienței imediate (în acest caz, mă refer la tradiții, ritualuri la care străinul ia parte), trecute prin filtrul stereotipurilor despre țara pe care o vizitează (autoarea pare să aibă la îndemână numeroase clișee, la care recurge atunci când nu poate explica ceea ce vede de fapt). În acest context, hora, ca manifestare particulară a țăranilor, determină descrieri bucolice, iar preferința pentru doine este explicată astfel: „prefer tonurile nostalgice și tânguitoare ale doinelor, ce surprind cu acuratețe trăirile acestui popor”. Pe baza acestor proiecții, România se configurează ca o „lume a iubirii și a dorului”, o Românie atemporală. Lucian Boia (în România, țară de frontieră a Europei) explică funcționarea acestui clișeu al străinilor care „descoperă” o țară necunoscută: ei investesc locurile cu funcții specifice, invocând gradul de proximitate, pentru a da, pe această cale, un sens accesibil, pentru a le face inteligibile. Astfel se explică atracția străinului pentru exotism și pitoresc, trăsături ce definesc „străinătatea” locurilor, descrise ca ținuturi de graniță, în care se manifestă „configurațiile curioase și comportamentele neliniștitoare” specifice romantismului.

 Vechile practici ritualice stabilesc o corespondență între evenimentele exterioare și viața omului, determinându-i cursul.

În timpul incursiunilor prin zonele rurale (în Subcarpați, la Câmpulung etc.), Ethel Pantazzi ia parte la numeroase evenimente din viața comunității, prilej pentru a consemna tradiții „exotice”, de a constata faptul că rațiunea trece pe plan secund, a-și alimenta proiecțiile cu privire la poporul român, sugerând tocmai o încremenire în timp, într-un moment primar, apropiat de o origine (neapărat) străveche. Este ilustrativă în acest sens relatarea unei tradiții populare din Muscel, conform căreia călcatul ursului are valoare taumaturgică. Vechile practici ritualice stabilesc o corespondență între evenimentele exterioare și viața omului, determinându-i cursul. La fel, obiceiurile legate de botez influențează viața copilului, precum este bănuțul de aur, pe care tatăl îl pune în prima baie a copilului „pentru a-i aduce noroc”. De asemenea, în ziua de Sfântul Gheorghe se iau decizii importante, precum închirierea caselor, plata scadențelor. Asemenea exemple, notate cu minuție de autoare, reconstituie o existență ghidată de simboluri și semne, în care imaginarul îndeplinește o dublă funcție (Vasile Dâncu, România magică. Mituri, credințe și fantasmele noastre): în timp ce se înscrie într-un timp fără timp (are valoare universală, corespunde unui registru mai degrabă magic, mitic în care se încadrează și interpretarea viselor, vrăjitoria, ilustrând o „conservare a memoriei”), are și un rol de a anticipa viitorul. În același tipar se înscriu și superstițiile (de ex., „de Anul Nou, dacă primul musafir e bălai, va merge bine în anul ce vine”) și confirmă o existență condusă de hazard.

Întreaga comunitate este coordonată de logică ce vine din afara sferei umanului, manifestare a unei transcendențe, a unui principiu universal. Legătura om-natură este un exemplu ilustrativ pentru o existență care înglobează ritualuri mistice (chemarea ploii), oficiate ca răspuns la dificultățile cu care oamenii se confruntă.

Cu alte cuvinte, tradițiile, chiar dacă aparțin unui fond ancestral, se manifestă în concordanță cu nevoile individuale și punctul lor de pornire este realitatea imediată cu care dialoghează. Mai mult, aceste practici sunt legate de viața comunității pe care o structurează, de aceea în afara comunității valoarea lor se pierde: dacă pentru Ethel Pantazzi – străină – anumite daruri, oferite ei de localnici pentru proprietățile magice (pâine cu sare, busuioc, agheasmă: „simboluri magice ale fericirii”) funcționează doar ca suvenir, demonstrând scepticismul cu privire la funcția lor, pentru români aceste elemente nu au o valoare performativă, ci existențială. Lucian Boia subliniază în Pentru o istorie a imaginarului, discutând o cheie mitică a perspectivei, faptul că tradițiile, practicile apar nu doar pentru a structura comunitatea, funcționând în acest sens ca „principiu de ordine”, ci ele formează un anumit comportament. Reacția femeii pe care Ethel Pantazzi o vizitează este sugestivă în acest sens, în momentul în care apar paparudele: „Gazda mea a sărit numaidecât; m-a lăsat fără o vorbă”, iar, după ce procedează conform tradiției: aruncă apă pe fetele aflate în rolul paparudei (țigănci), „s-a întors radioasă, râzând și vorbind plină de veselie despre speranțele și planurile pe care le făcea”. În registrul mitic gestul are sens, de aceea femeia consideră că acțiunile sale conduc spre o finalitate: ceea ce crede se va întâmpla. Ethel Pantazzi își manifestă surprinderea, pe măsură ce asociază gesturile femeii cu ținuta sa: purta o „elegantă rochie pariziană”, ceea ce implică faptul că practicile străvechi sunt adânc înrădăcinate în mentalitatea românilor, chiar dacă la nivelul modului de viață aceștia par să se fi modernizat.

 românii au un temperament asemănător cu cel al italienilor pe care i-am cunoscut și, deși mințile lor posedă logica și claritatea caracteristice raselor latine, au aceeași înclinație spre misticism și fatalism ce poate fi întâlnită la ruși sau la turci. De multe ori lasă lucrurile să se întâmple de la sine pentru că așa este scris”.

Pornind de la cazuri particulare, pe care le observă și le notează cu aviditate, cu precizie, Ethel Pantazzi emite o judecată de valoare, iar opinia sa despre români se articulează prin generalizare. Mentalitatea românilor nu se configurează niciodată ca fapt singular, ci este evidențiată prin raportare la alte culturi. Pe baza contrastului, respectiv a similitudinii, se conturează identitatea românilor, dezvăluind proiecțiile culturale ale străinei, deoarece ea aduce în discuție stereotipii identitare aflate în bagajul său cultural, spre a determina mentalitatea românilor: „românii au un temperament asemănător cu cel al italienilor pe care  i-am cunoscut și, deși mințile lor posedă logica și claritatea caracteristice raselor latine, au aceeași înclinație spre misticism și fatalism ce poate fi întâlnită la ruși sau la turci. De multe ori lasă lucrurile să se întâmple de la sine pentru că așa este scris”. Afirmația sintetizează felul în care aceasta receptează în special tradițiile populare, dar și superstițiile pe care le întâlnește și pe care, ulterior, le critică.

Pentru Ethel Pantazzi, călătoarea care își dorește să înțeleagă țara soțului ei, România este una anacronică, neobișnuită, deopotrivă fascinantă și înfricoșătoare. În același timp însă, interesul străinei pentru o cultură diferită reprezintă, pe lângă o sursă de fascinație, și o modalitate de a se redescoperi pe sine – de a se reconstrui, efectiv, ca identitate socială, dacă ne gândim că ea era, în timpul acelor ani de descoperire a României, „noua soție” a unui ofițer român, venită în țara lui, gata să se lase adoptată de aceasta. Trecute prin filtrul său cultural, tradițiile locale, practicile folclorice sunt privite cu scepticism și conturează o imagine a românilor ca popor fatalist, primitiv (în sens romantic – dar cu o nuanță de critică raționalistă, a occidentalei formate într-un alt mediu intelectual…). De asemenea, înscrisă în cadrul general al romantismului, experiența canadiencei este infuzată de clișee specifice, ceea ce face ca tocmai trăsăturile considerate peiorative (primitivism, fatalism) să fie conotate pozitiv, constituind adevărate atracții pentru ochiul străin.

 

(*Ioana ONESCU este masterandă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Studii Literare Românești.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!