Am așteptat cu destul scepticism premiera începutului de an a Teatrului Național din Iași. A existat ceva vâlvă în jurul acestui spectacol și premisele nu păreau tocmai favorabile. Aveam încă (prea proaspătă în memorie) senzația provocată de o altă reprezentație care își avea punctul de plecare în universul lui Caragiale – cel puțin așa afirma regizorul, deși în cârca lui Caragiale se poate pune orice: lipsind inteligența rămâne mitocănismul și șarja grosieră. Acum era însă vorba chiar de Scrisoarea dramaturgului, „contemporanul nostru” (un alt poncif!), pentru a șasea oară montată de Mircea Cornișteanu, când abia răsuflam ușurați după relativa acalmie a primelor săptămâni postelectorale. Scepticismul îmi era accentuat tocmai de această lipsă de distanțare în timp față de o realitate trăită intens și atât de caragialiană; speram însă ca glisările dinspre scenariile media spre textul dramaturgului să fie minimale, iar această a șasea apropiere a regizorului să vină dintr-o reală obsesie, să propună soluții noi, să nu fie doar manifestarea unei neputințe, a unei obișnuințe, a apelului la eterna „soluție” Caragiale „contemporanul nostru”.
Categoric, spectacolul regizat de Mircea Cornișteanu nu e nici pe de parte excepțional. Dar nu e nicio reprezentație plictisitoare – cel puțin în prima parte, căci după pauză acțiunea trenează, tușele se îngroașă, fisurile devin mai evidente, impresia de amestec facil e tot mai puternică. Lipsește orice soluție în spiritul ironiei și absurdului specifice lui Caragiale și spectatorul trăiește din ce în ce mai accentuat senzația că lumea pe care a părăsit-o închizând televizorul îl bântuie în continuare, personajele de pe scenă nefiind altceva decât „alte măști” puse să ilustreze aceeași realitate. Ceea ce inițial nu deranja a devenit obositor prin facilitatea decodării și recurență. Deci, regizoral, totul e fad și asezonat cu „recuperarea” unui imediat ușor recognoscibil. Ce salvează spectacolul e jocul actorilor care încă o dată sunt puși în situația de a da pe scenă nu doar măsura talentului lor, ci de a juca având conștiința că jocul lor poate salva (chiar dacă parțial) o lume. În acest caz nu textul lui Caragiale, nu spectacolul regizat de Mircea Cornișteanu, ci chiar lumea lor, a artei în care încă mai cred. Zaharia lui Petru Ciubotaru e chiar Zaharia lui Caragiale, actorul a simțit până la os personajul, l-a trăit și l-a purtat în lume cu o forță extraordinară. Toți cei din jurul lui se mișcă și trăiesc cu acuitate, Teodor Corban (Farfuridi) și Constantin Pușcașu (Brânzovenescu), Doru Aftanasiu (Pristanda) și Călin Chirilă (Cetățeanul turmentat). Și Ionuț Cornilă face un rol bun cu Nae Cațavencu. Rămân însă două roluri problematice și care fisurează și mai mult impresia de ansamblu: Tipătescu lui Cosmin Maxim e inegal și incongruent, cu zvâcniri și apoi pierderi de identitate, gândit oarecum schizofrenic ca persoană și personaj, fără forța și ambiguitatea alunecoasă care să asigure echilibrul absolut necesar în tandemul cu Trahanache. Și Zoe (Irina Răduțu Codreanu), pendulând între isterie și patetism, nu arată puterea pe care personajul lui Caragiale o are de a folosi patetismul și seducția feminină ca arme de supraviețuire. O coană Joițică șarjată grosier sau disperată nu e altceva decât o copie de televiziune.
Și dacă ceea ce afirmă cei care cunosc mai bine sforile ce țin în picioare eșafodajul instituțional al Teatrului Național din Iași, că acest spectacol e un copy-paste după o montare anterioară a lui Mircea Cornișteanu la Craiova (nu am văzut spectacolul în cauză, deci nu am cum să mă pronunț) e adevărat, nu rămâne nici măcar impresia de decență, ci doar o pată/palmă adusă celor care încă mai cred că lucrurile se pot face bine și decent în artă (ca și în viață), chiar dacă nu întotdeauna cu strălucire.
Poate nu în ultimul rând, ar trebui remarcat numărul mare de tineri aflați în sală la premiera de joi, semn clar nu doar că e nevoie de Caragiale (și de dramaturgie clasică în general), ci și că teatrul nu poate eluda rolul formativ pe care îl are. Publicul tânăr se formează și se educă, el merită o alternativă la sordidul de care e asaltat la fiecare pas.
