Argument
Românii care locuiesc între Nistru și Prut – un petic de pământ pentru ruși, jumătate din inima Moldovei pentru români – au trecut prin crude și nemiloase vremuri și prin nedreptăți istorice care nici până în astăzi nu au fost complet reparate. Oamenii de aici au simțit de mai multe ori durerea despărțirii de frații lor, dar și bucuria revederii deopotrivă, luptând perpetuu împotriva forțelor care aveau putere decizională și care, de cele mai multe ori, nu au luat în considerare dorințele și aspirațiile lor. Astfel, Basarabia a fost ruptă de la trupul patriei-mamă în 1812 și supusă celui mai amplu proces de rusificare, a fost prima provincie românească care s-a unit cu Vechiul Regat în 1918, dar și cea care, împreună cu Bucovina de Nord, a cunoscut iar despărțirea în 1940. În ciuda tuturor întorsăturilor pe care le-au impus vremurile, aici vibrează încă o autentică viață românească, aici spiritul românesc e implantat adânc în conștiința oamenilor și tot aici românii nu vor fi niciodată mulțumiți până când nu vor trăi alături de frații lor de peste Prut. Astăzi, pentru că venind din Basarabia la studii în Iași, trebuie să trec o graniță, s-a născut în mine dorința puternică de a demonstra adevărul istoric: pe cele două maluri ale Prutului trăiește o populație care simte și gândește la fel, o populație unită sufletește, care mai are nevoie doar de un imbold pentru a realiza marele vis de a trăi împreună, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o în zilele noastre.
Vin din Basarabia și sunt un participant activ la viața societății de acolo, ceea ce îmi conferă un avantaj, însă nu unul care mi-ar ușurat munca, ci dimpotrivă. Sărbătorirea Centenarului reprezintă, pentru mine, un prilej de a dezbate aspecte controversate, de a combate sau de a susține anumite idei, deși unii ar găsi mai de dorit complacerea în entuziasmul general și în fascinația pe care o oferă celebrarea celor 100 de ani și să mă rezum la elogierea unor personalități. Am ales să mă îndrept spre segmente mai puțin luminoase și să conturez felul în care au acționat forțele oculte rusești împotriva unirii. Ceea ce m-a determinat să merg pe acest drum a fost reticența unor oameni din Basarabia față de unire, după o scurtă cercetare ajungând la concluzia că aceste rezerve (sau chiar refuzuri vehemente) au apărut din cauza unui sistem propagandistic foarte bine pus la punct de către ruși, propagandă ce a început în 1917 și nu s-a încheiat niciodată. Am descoperit mai mult decât atât: informațiile propagate s-au pietrificat în mituri, rămânând vii și răspândindu-se până astăzi; din acest motiv, concepțiile greșite trebuie dezbătute și combătute pentru a fi așezate sub semnul adevărului istoric. Concepțiile eronate născute acum un secol se perpetuează și astăzi, de aceea, am ales să analizez materialele brute, neprelucrate – presa – și pe baza observațiilor realizate, să-mi formulez propriile concluzii.
Ipoteze precum dezvoltarea istorică distinctă a popoarelor de pe cele două maluri ale Prutului, diferențele etno-lingvistice, agresiunea românilor față de basarabeni, așa-zisele scopuri ascunse ale celor dintâi, precum și lipsa de autoritate și reprezentativitate a Sfatului Țării au fost doar câteva dintre ideile care s-au perindat în ziarele rusești ale vremii și în scrierile istoriografice de stânga. De cealaltă parte, ziarele românești din Vechiul Regat și din Basarabia reflectau o adevărată înflăcărare unionistă, desprinsă din sânul societății pe care o reprezentau. Aceste două viziuni se regăsesc confruntându-se și astăzi în Basarabia, într-o luptă inegală, în care mijloacele financiare de care dispun românii sunt inferioare celor venite de la Moscova.
Activitatea Sfatului Țării – legitimă sau abuzivă?
În anul 1917, obiectivele propagandei rusești de orientare bolșevică erau să distrugă în conștiința basarabenilor speranța libertății, să-i facă pe aceștia să se creadă incapabili de autodeterminare și de autoconducere, să construiască fictiv dușmani externi și interni și să lase o singură luminiță la capătul tunelului: revoluția bolșevică și Republica Federativă Democratică Rusească (în fapt, inexistentă). În realizarea acestor scopuri, primordială a fost distrugerea oricăror instituții basarabene sau inițiative de preluare a puterii și de reformare, motiv pentru care Sfatul Țării a devenit principala țintă a zecilor de articole și publicații rusești ale vremii.
Referitor la formarea Sfatului Țării, publicațiile rusești susțin că a fost neîntemeiată și total abuzivă față de populația basarabeană: „Контрар воинцеи класеи мунчитоаре, а цэрэнимии трудитоаре, контрар доринцеи мажоритэции популациеи дин цинут, фэрэ ка попорул сэ фи вотат а фост формат арбитрар аша-зисул орган супрем цинутал Сфатул Цэрии” (Contrar voinței clasei muncitoare, a țărănimii truditoare, contrar dorinței majorității populației din ținut, fără ca poporul să fi votat, a fost format arbitrar așa-zisul organ suprem Sfatul Țării) [1]. Constituirea acestuia nu a fost însă deloc arbitrară, ideea unui organ de conducere propriu fiind susținută de populația de la est de Prut, care a preluat-o de la revoluționarii bolșevici. Desfășurarea evenimentelor din Rusia și ideile care se propagau la momentul respectiv, în special ideea de autodeterminare, au sădit în sufletele tuturor popoarelor speranța libertății naționale și a conducerii proprii. Așadar, nu doar românii din Basarabia visau la autonomie, libertate lingvistică, administrativă, școală și armată, aceste teze fiind adoptate pe tot teritoriul Rusiei Sovietice și nefiind nicidecum înfăptuiri ale unor oameni politici locali sau propagandiști[2]. Ideea unei instituții cu deplină autoritate circula în diverse cercuri de politicieni, intelectuali și chiar simpli cetățeni și a început să se contureze sub presiunea venită din Ucraina. Atunci când Rada Ucraineană a considerat Basarabia ca parte a Ucrainei, oamenii politici dintre Nistru și Prut au purces pentru prima oară la înfăptuirea dorințelor lor și ale populației ce o reprezentau și apărau. Despre aceste acțiuni abuzive ale Adunării Naționale Ucrainene, acolo unde revoluția bolșevică câștigase mult teren, nu menționează niciun istoric rus, evitând cu bună știință acest motiv fundamental care a determinat întemeierea Sfatului Țării în noiembrie 1917.
De asemenea, și componența Sfatului Țării a fost criticată; conform surselor bolșevice, organul era unul burghezo-moșieresc, în care membrii proveneau doar din anumite categorii sociale și nu erau aleși prin vot național, nu erau așadar reprezentativi pentru toată populația: „Kомиссия без каково-либо народного голосование укомплектовала основной состав Сфатул Цэрии из представителей буржнуазии, помещиков и их прислужников” (Comisia [special organizată pentru selecția membrilor], fără niciun vot popular, a ales membrii principali ai Sfatului Țării din reprezentanții burgheziei, proprietarilor și a servitorilor lor) [3]. Ceea ce contrazice aceste afirmații sunt rezoluțiile Congresului militar moldovenesc din toată Rusia, de la 25 octombrie 1917, când s-a hotărât, pe lângă autonomia politică a Basarabiei, componența și modul de selectare a membrilor în Sfatul Țării. Astfel, unii membri erau aleși fie direct de masele populare din rândurile intelectualilor și gospodarilor care deja aveau un renume în societate, fie de către o organizație de masă care, iarăși, reprezintă interesele unui anumit segment al populației[4].
Mai mult decât atât, conform listelor membrilor prezenți, încă de la primele ședințe, Sfatul Țării prezenta o diversitate în primul rând socială și, în al doilea rând, din punct de vedere al reprezentativității pe națiuni. Firesc a fost ca națiunea română să fie majoritară în această instituție, aceasta fiind urmată de un număr proporțional de reprezentanți ai minorităților în funcție de ponderea acestora în societate. După majorarea numărului deputaților de la 120 la 150, diversitatea era și mai mare: 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, 1 armean, 1 polonez și 1 grec[5]. În aceste condiții, nimeni nu era favorizat, iar, pentru rușii bolșevici, această idee devenea din ce în ce mai greu de acceptat, odată cu cea a pierderii luptei revoluționare în fața democrației basarabene. Astfel, crește propaganda, aceasta devenind agresivă, dublată de anarhia soldaților de pe frontul românesc ce trebuiau să se întoarcă în Rusia bolșevică prin Basarabia.
Acțiunile armatei române din Basarabia reflectate în presă
În aceeași serie a deciziilor Sfatului Țării contestate se înscrie și strigătul de ajutor al acestuia către frații de peste Prut în vederea salvării basarabenilor de anarhia soldaților ruși ultra-bolșevizați. În acest sens, organul legislativ basarabean a fost acuzat de trădare prin folosirea diplomației secrete[6].
În primul rând, intervenția efectivelor românești nu s-a realizat din exclusiva inițiativă a Sfatului Țării, care era considerat de rusofili „нежизнеспособный” (neviabil). Solicitarea venea și din partea oficialităților civile și militare străine, interesate în menținerea ordinii și apărarea căilor de comunicație, dar, mai ales, din partea locuitorilor din teritoriul jefuit și atacat de trupele rusești aflate în retragere: „Fărâmăturile oștirii rusești, în numele revoluției și al libertăților ardeau curțile, prădau moșiile și chemau și marea mulțime țărănească dintre Nistru și Prut la aceste manifestații puternice”[7]. În ziarul „Mișcarea” sunt explicate pe larg motivele intervenției române în Basarabia: „Era cu atât mai necesar să răspundem acestei chemări (…) cu cât bande răzvrătite din armata rusă opreau trenurile pentru aprovizionări pentru armata română și rusă (…). În aceste condițiuni, era absolută nevoie să se asigure linia Chișinău-Ungheni și să restabilim ordinea în regiunea de unde trupele noastre se aprovizionează și în care populațiunea înspăimântată de omorurile și jafurile bandelor ruse răzvrătite reclamă ajutorul oștirilor române”[8]. Românii vin astfel, să „aducă rânduială și liniște în sate” și încă de la început se dezminte orice tentativă de ocupare a țării: „Vă declar sus și tare că Oastea română nu dorește altceva decât ca, prin rânduiala și liniștea ce aduce, să vă dea putința să vă statorniciți și să vă desăvârșiți autonomia și slobozeniile voastre, precum veți hotărî voi singuri”[9].
Mai mult decât atât, se insistă pe dorința militarilor de a trece Prutul și de a vorbi cu românul de acolo în aceeași limbă, pentru a le demonstra tuturor oamenilor că fac parte din același popor: „Pentru aceasta am luat noi armele, pentru a dobândi această libertate de a ne înțelege și a îngriji cu unii în comun de lipsurile noastre, pentru a ne înțelege mai aproape unii cu alții (…). Cu frații noștri de peste Prut, din moment ce am putut vedea mai de aproape, ne-am regăsit, cu alte cuvinte, am găsit că sufletul moldovanului trăiește în numeroasa populație basarabeană”[10].
De cealaltă parte, ziarul rusesc „Бессарабская жизнь” („Viața Basarabiei”) a adoptat o poziție fermă împotriva intrării armatei române în Basarabia, aflată sub anarhia soldaților ruși care se retrăgeau. Într-un articol scris de un comandant moldovean care se angajează să apere capitala de „ocupația românilor oligarhi” se menționează: „Я принимаю на себя эту тяжелую и ответственную задачу в тот момент когда румынская царствующая олигархия (…) хочет выложить свою хищную руку на молодую молдовскому республику” (Primesc această grea și responsabilă sarcină de a apăra Chișinăul în momentul în care conducerea română oligarhică vrea să își pună mâna răpitoare pe tânăra republică moldovenească)[11]. Peste doar două zile, Partidul Socialist din Basarabia își exprimă și ei profundul dezacord față de acțiunile românilor: „Представители соц. партии внесли резолюцию протеста против входа румынских войск, в котором указывали на опасность всех мероприятия, могущих привести фактической оккупация Бессарабию” (Reprezentanții Partidului Socialist au făcut o rezoluție de protest împotriva intrării trupelor românești, în care au arătat pericolul tuturor măsurilor ce ar putea duce la reala ocupare a Basarabiei)[12]. Același text sugera și faptul că există pericolul izbucnirii unui adevărat război civil, cu toate consecințele lui dezastruoase[13]. Mai mult decât atât, în publicațiile rusești se menționa chiar faptul că românii sunt agresivi față de basarabeni: „…сателе Поганешти, Сэрата-Резешь ши Воинеско сунт импресурате де трупе ромыне, каре траг ын локуиторь” (…satele Pogănesti, Sarata-Rezeși și Voinesko sunt împresurate de trupe române, care trag în locuitori)[14]. Aceste acuzații propagandistice pot fi, însă ușor dezmințite utilizând material din aceeași publicație periodică: „враждебный ж намерение против Бессарабии, румыны не имели” (românii nu aveau nici o intenție ostilă împotriva Basarabiei)[15]. De altfel, între românii de pe ambele maluri ale Prutului se legau relații strânse, bazate pe faptul că vorbeau aceeași limbă și se asemănau în diverse alte privințe: „Deodată sosiră acești români. La grăit grăiau ca și Moldovenii: se înțelegeau (…). Încet, încet se recunoșteau. Sângele apă nu se face! Vorba aceasta a strămoșilor o spuneau deseori și unii dintre ofițerii români. Aceștia se nemeriseră oameni cuminți și buni”[16].
Astfel, dacă în toamna anului 1917 populația Chișinăului „nu putea ieși din casă de groaza bolșevicilor”[17], în martie, datorită acțiunilor trupelor românești, pericolul a fost pe deplin eliminat: „Armata pe care guvernul dv. a trimis-o pentru ordine, a făcut cu adevărat rânduială. Toți locuitorii din ținutul Basarabiei sunt feriți de jafurile bolșevicilor, comise de la revoluție încoace”[18]. Nici vorbă de război civil sau de ocupație, așa cum specula și propaga presa rusească.
Propaganda de atunci, ecourile de acum
Deși numeroase izvoare narative și documentare dezmint acuzațiile și ipotezele nefondate ale pro-rușilor, din păcate, o bună parte dintre ideile născute în prima jumătate a secolului al XX-lea au fost perpetuate de-a lungul secolului al XX-lea de către pseudo-istorici și oameni politici, creând până în zilele noastre polemici. Ideile au rămas aceleași. Au schimbat doar metodele. Locul ziarelor tipărite a fost luat de ziarele și platformele online, iar industria filmului a devenit foarte puternică și accesibilă maselor, având o influență covârșitoare.
Un exemplu concludent îl reprezintă filmul Podurile (realizat în 1973, în regia lui V. Pascaru), care surprinde, în cadre simple, viața grea a țăranului basarabean în anii de după 1918. Mai presus însă de evidențierea nefericirii și a descumpănirii oamenilor, stă găsirea și ponegrirea vinovaților, reprezentați exclusiv de autoritățile române. Total eronat e surprinsă scena intrării armatei sovietice în Basarabia în iunie 1940, în urma ultimatului adresat României de către U.R.S.S. În filmul lui V. Pascaru, armata este întâmpinată cu urale și strigăte de Спасибо! (Mulțumim!), pahare de vin, bucurie și foarte mult entuziasm: „Azi e sărbătoare mare! Pentru Moldova Slobodă! V-am așteptat… Tare v-am așteptat.”[19]. Această imagine a eliberării de către sovietici s-a păstrat și s-a propagat perpetuu până în ‘89, ea fiind doar un exemplu „clasic” al felului în care un aparat de propagandă bine organizat poate transforma o zi de doliu în zi de sărbătoare.
Spre deosebire de această idee, care a murit odată cu prăbușirea U.R.S.S., altele s-au născut după proclamarea independenței Republicii Moldova și continuă să fie și astăzi subiect de dispută. Filmul Unirea prin ocupație. Ecouri propagă idei aproape de sfera absurdului, prezintă informații nesusținute de nicio sursă viabilă și tratează vădit părtinitor evenimentele. Aici se susține că basarabenii au fost trimiși la munci silnice în alte provincii românești[20] și torturați prin metode „medievale”[21], lucru total inadmisibil și inacceptabil pentru mijlocul secolului al XX-lea. În aceeași serie a filmelor pseudo-documentare, menite să aducă „lumină” în anumite chestiuni, se înscrie și documentarul istoric Istoria Moldovei, realizat sub patronajul președintelui Republicii Moldova, Igor Dodon. Filmul are la bază teoria moldovenismului, teorie ce presupune totala distincție între moldoveni și români ca etnie și se bazează pe evoluția istorică a Moldovei Mari, Moldova în care a domnit Ștefan cel Mare. Această teorie, în primul rând, se constituie pe interese strict politice, ceea ce îi scade în mod automat din credibilitate. În al doilea rând, fondul ei științific este unul precar, căci contravine fățiș unei realități ce nu poate fi contestată – teoria îi exclude pe moldovenii din dreapta Prutului din rândurile românilor, considerându-i parte a Moldovei Mari, deci moldoveni. Într-un mod mai mult sau mai puțin pragmatic, sunt aduse în discuție aspecte asemănătoare cu cele analizate în prima a eseului: intrarea armatei române în Basarabia în 1918, legitimitatea Sfatului Țării, dar și evoluția Basarabiei în componența României Mari. Se afirmă, spre exemplu, că autoritățile române au ucis peste 30 000 de basarabeni[22] fără a se argumenta științific sau prezenta statistici elocvente.
Cine ne va fi alături?
În 1918, soldații, scriitorii, ziariștii și toți oamenii cu suflet românesc au luptat pentru unire. Dar astăzi, cine și cum o mai face? Astăzi, în ceas aniversar, a venit momentul să ne întrebăm dacă la 100 de ani de la îndeplinirea idealului național din 1918, pentru care a luptat o generație de aur a poporului român, s-a născut și va acționa o altă generație. Ne întrebăm, în primul rând, dacă noi suntem generația care trebuie să lupte pentru unire, făcând mult mai puține sacrificii decât generațiile precedente? Oare vom putea să ne reluăm dreptul de a trăi într-o mare și unificată familie românească fără a avea nevoie de pașaport pentru a ne vizita rudele?
Basarabia de astăzi, la fel ca cea din 1917-1918, este un generator de românism aflat într-o continuă efervescență. Acolo pulsează entuziasmul unor tineri ce își doresc cu adevărat sa treacă Prutul fără graniță. Tot ei sunt conștienți că nu poți pune frontiere sufletului, căci gândurile și emoțiile trec granițele fără pașaport. De aceea, astăzi, odată cu cele câteva mii de elevi și studenți care trec Prutul spre instituțiile de aici, vine și o energie aparte. Ei vin ca reprezentanți ai unor generații îndurerate și pline de dorul mamei. Ei vin de acasă, căutându-și și aici un „acasă”. Ei aleg să lupte pe două fronturi, având scopul final de le fuziona într-un tot întreg, unitar și stabil. De la acești tineri a început deja unirea. Cine le va fi alături?
Deci, dacă în 1918 unirea a început de la suflet, de la cuvânt și de la limbă, de ce nu am putea-o direcționa și astăzi în același sens? Luând toate acestea în considerare, astăzi vă îndemn să ne întoarcem privirea din mirajul trecutului spre vertijul prezentului și să răspundem chemărilor așa cum se cuvine. Vă rog doar să vedeți mâinile întinse și strigătele de dor. Vă rog să îi căutați și pe cei al căror orizont e umbrit de manipulare și propagandă și să le deschideți lor, dar mai ales lor, sufletele voastre, pentru a le demonstra că și de o parte și de alta a Prutului avem același suflet românesc și că Unirea nu se va face, ci Unirea o vom face.
*Fragment dintr-o lucrare care a obținut Premiul I la Concursul Național de Comunicări științifice, Arad, 2018. Lucrare plastică de Ioniță BENEA.
[1] I. Minț, Biruinţa Puterii Sovietice în Moldova, Chișinău, Editura Carte Moldovenească, 1979, p. 267.
[2] Ion Agrigoroaiei, Opinie publică în vremea Războiului de Întregire și a Marii Uniri, Iași, Editura Fundației AXIS, 2004, p. 137.
[3] Симион Яков Афтенюк, Действительность и измышления фальсификаторов, Chișinău, Editura Carte Moldovenească, 1984, p. 20.
[4] Vasile Harea, Vlad Bejan, Unirea Basarabiei cu Patria Mamă, Iași, Editura Fundația Axis, 1998, p. 199.
[5] Ion Agrigoroaiei, Unirea Basarabiei cu România în presa vremii. Un studiu de caz: ziarul „Mișcarea” (Iași 1918), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1999, p 38.
[6] Резолюция социалистических и исполнит. комитетов, în „Бессарабская жизнь”, 12 ianuarie 1918, anul XI, nr. 9, p. 1.
[7] Mihail Sadoveanu, Românii, în „Opinia”, 20 august 1919, anul XV, nr. 3702, p.1.
[8] Ion Agrigoroaiei, op. cit., pp. 151-152.
[9] Ibidem, pp. 153-154.
[10] Cu frații noștri, în „Opinia”, 26 noiembrie 1917, anul XIII, nr. 3212, p.1.
[11] Каменск И., Приказ войсками отряда защищающего город Кишинёв, în „Бессарабская жизнь”, 10 ianuarie 1918, anul XI, nr. 7, p. 1.
[12] Резолюция социалистических и исполнит. комитетов, în „Бессарабская жизнь”, 12 ianuarie 1918, anul XI, nr. 9, p. 1.
[13] Ibidem, p. 1.
[14] I. Minț, op. cit., p. 289.
[15] Пленные и раненые румыны, în „Бессарабская жизнь”, 10 ianuarie 1918, anul XI, nr. 7, p. 2.
[16] Mihail Sadoveanu, op. cit, p. 1.
[17] Serbările românești din Chișinău, în „Mișcarea”, 30 ianuarie 1918, anul X, nr. 23, p. 1.
[18] St. Vlădescu, Între România și Basarabia, în „Opinia”, 23 martie 1918, anul XIV, nr. 3305, p. 2.
[19] Ibidem, min 28.
[20] Unire prin ocupație. Ecouri, min. 6.
[21] Ibidem, min. 10-11.
[22] Istoria Moldovei, episodul 3, min. 29.
