Starea pe care mi-a produs-o romanul lui Mihai Radu se aseamănă într-o anumită măsură cu aceea pe care am trăit-o vizionând filmul lui Corneliu Porumboiu, Polițist-adjectiv (minimalist, s-au grăbit să spună unii, cu cadre filmate în timp real, punând la încercare răbdarea celor care așteptau suspans, intrigă, „evoluție”). Romanul lui Mihai Radu nu e deloc minimalist, e mai curând un roman de stare, care livrează cititorului un minim evenimențial constituit din întâmplări (atâtea câte sunt) banale, recognoscibile. Acțiunii i se substituie percepția asupra realității (caleidoscopierea relației personajului cu obiectele, oamenii din jurul său, cu situațiile și circumstanțele în care devine captiv). Nu analiză psihologică, ci o însumare de date livrate într-o cronologie relativă, în asocieri libere de idei și secvențe.
Nu e un roman confortabil pentru că pretinde o permanentă stare de alertă; cadrele sunt rupte, fărâmițate, personajele relativ numeroase, succint individualizate, dar amorfe. Lumea în care se mișcă Sebastian e foarte aproape de realitate. Personajul e prins între consecințele faptelor comise sau pe cale să le comită și ceilalți; mai mult, naratorul își împarte „demersul narativ” între Sebastian și acești ceilalți (Grațiela și povestea ei de viață – cu o altă tonalitate și alte ramificații narative, Mircea – tatăl lui Sebastian). Viața lui este, de fapt, pusă între paranteze, el ajungând să trăiască prin obsedanta înregistrare a existențelor celorlalți – toate marcate de același eșec ca propria existență măruntă.
Există un nivel prim al textului: realitatea (bucureșteană, sordidă, dar nu numai: e realitatea existenței oricărui funcționar la primărie, cu o slujbă incertă, burlac, care-și împarte existența între băutură, amici mai mult sau mai puțin ocazionali, partide de sex și micii manii personale, un personaj ușor mizantrop, a cărui viață ia o întorsătură neașteptată). Există apoi o realitate care e filtrată printr-un halou kafkian, un absurd care se insinuează brusc, după „cazul Damian” și mărturisirea lui Sebastian: „Am probleme cu legea”, o paranoia ușor halucinantă îi tulbură liniaritatea vieții, purtându-l prin jugla administrativ-legislativă a birourilor judecătorești. În sfârșit, un al treilea palier, cel mai interesant al romanului, e cel pe care îl proiectează motto-ul din Salinger ( din Seymour, o prezentare, în care povestitorul e când Seymour, când Buddy Glass, într-un joc ambiguu, al provocării, dar și al sfâșierii interioare). Revenind: Cine este, de fapt, Sebastian? E persoană și personaj, o instanță dublă; Sebastian scrie și o parte din corpusul romanului constituie materia acestei cărți, fragmente din însemnările disparate ale celuilalt Sebastian. E însă, narativ vorbind, cu puține excepții, imposibil să decelăm între persoană și personaj, între viața unuia și viața celuilalt. Mihai Radu exersează o scriitură care evident se înscrie în direcțiile cu care proza postmodernistă ne-a obișnuit. Nu puține sunt, de asemenea, trimiterile livrești: Gombrovicz (devinit numele de cod al escapadelor amoroase alături de Grațiela), Farah Pallavi, Dumas, Virginia Woolf (și mania de a copia paragrafe întregi a lui Sebastian, prilej de a insera un fragment de poetică narativă în corpusul textului: „… tocmai combinația dintre mecanică și viață era cea care-l atrăgea. (…) De fapt, s-a gândit, cartea nu se deosebea foarte mult de scenele din realitate, poate de aici și confuzia în care se găsea. Citind, avea aceeași senzație de confuzie și neînțelegere ca atunci când asista la discuțiile oamenilor maturi din jur. Viața, într-adevăr, avea în plus mai multă culoare, mai multe sunete, mai mult aer, dar cartea avea ceva ce nu întâlnise niciunde: așteptarea, iminența, inevitabilul prelungit dincolo de limitele răbdării.” Demontarea realității și recrearea acesteia în cheie cenușiu-ironică e chiar maniera pe care o adoptă Mihai Radu în Sebastian…, o carte bine scrisă și un personaj în care s-ar putea să vă regăsiți într-o măsură mai mare decât credeți. O carte despre identitatea definită ca decupare a alterității.
