O zi ca oricare alta

E miezul zilei. Apăs pe butonul cheii până aud un beep. Las mașina să se încingă sub soarele texan și o iau spre clădirea principală a liceului. În aerul torid, nimic nu mișcă. Nici nu mai are ce să se evapore. Fațada clădirii mă întâmpină în tăcere, eu fiind singura persoană care ajunge la ore așa târziu. Și asta pentru că eu sunt „profesoara din afară”, cu alte cuvinte, un fel de extraterestru care predă la liceu cursuri universitare. Nu mă mir ca am fost trimisă (temporar) la liceul de lângă granița cu Mexicul. Astfel de cursuri se vând ca pâinea caldă în SUA: elevii nu plătesc pentru niște cursuri care i-ar costa mult în timpul  facultății, iar universitățile primesc un cec grăsuliu din partea liceelor. Totul ar fi frumos și bine dacă n-ar căptuși orele de curs cu toți elevii pe care pot pune mâna, buni sau nu, de la clasele a XI-a și a XII-a, în loc să-i înscrie pe baza unui oarecare merit. În fine. Trec pe sub arcul de metal și pășesc în holul larg, întunecat și prin care se plimbă un fel de crivăț condiționat. Se pare că fluviul de elevi migrând de la o clasă la alta s-a disipat deja, dar câteva grupulețe leneșe încă-și mai fac drum spre următoarea oră. Nu poate să fie chiar așa de târziu.

La intrarea în clasă, elevii nu se dau duși în băncile lor. Se împing unii în alții și nu prea se sinchisesc să-mi facă loc spre catedră. Asta nu-i o crimă, atâta timp cât pot să-mi țin ora. Așa-s elevii americani: independenți. Nu am să fiu eu autoritatea care să le frângă aripile. Mă întreb dacă nu cumva am lăsat la universitate copiile xerox cu care am venit sa-i luminez.

În timp ce-mi așez materialele pe catedră, un bebeluș zboară peste bănci. Tot văd bebelușii ăștia de câteva săptămâni. Sunt pentru ora de responsabilitate socială și familială. Bebelușul aterizează undeva și nu țipă, nu e rănit. E din plastic. Cineva îl ia și îl învelește într-o păturică.

Elevii încă mai sosesc. Profesoara lor obișnuită de literatură, domnișoara Gondolyk, îmi face cu mâna din spatele clasei. Ea îi cunoaște de câțiva ani, pe când eu încă le mai încurc numele. O văd adunând eseuri în timp ce râde și dă din cap. Aud soneria, dar bâzâitul elevilor nu încetează. Ridic o mână și inițiez un cor de ș-ș-ituri care traversează clasa ca o rumoare. Băncile se umplu, iar dialogul colectiv se reduce la un murmur care dispare treptat. Domnișoara Gondolyk se îndreaptă spre ușă și îmi spune ceva în trecere. Încerc s-o ascult, dar trei elevi mă împresoară și-mi dau niște hârtii la semnat, pe când alții mă întreabă dacă le-am adus eseurile de data trecută. Am o vagă senzație că Domnișoara Gondolyk a spus ceva despre un elicopter care o așteaptă în parcare și nu-mi dau seama dacă am auzit greșit sau a făcut o glumă.

• Vedeți să-l prindeți pe ultimul, îmi mai spune înainte să iasă pe ușă.

Nu știu dacă se referă la elicoptere sau la elevi.

• Așa e, doamna profesoară, spune Karista, din prima bancă. Elevii trebuie s-o ia pe pod, iar profesorii care termină devreme iau elicopterul. Dar noi încă nu putem merge pe pod pentru că întâi trec cei de clasa a X-a, așa că astăzi puteți să faceți ora întreagă cu noi.
• Cum, alte ore nu se fac în întregime?

Probabil e una dintre regulile școlii pe care nu prea le înțeleg.

• Spuneți-ne, zice Christian, de ce băiatul din povestire vorbește așa stâlcit?

Lizeth îi dă un cot, iar el se stropșește:

• Ce vrei? Chiar n-am înțeles dialogurile. Lasă să ne spună.
• Așa e, dialogurile parcă erau într-o limbă străină, confirmă câteva voci.
• Azi nu ne puneți să scriem, că povestirea asta a fost grea! mă înștiințează alții.
• Nu-i adevărat, a fost ușoară, spune Valeria.

Ei pot oricând să-i cer să scrie un eseu. Uit de elicopter și mă uit la ceas să văd dacă e timp pentru un eseu scurt.

• Domnișoara profesoară, pot să merg la bibliotecă? Mi-am uitat geanta acolo, spune Anahi. N-am mai ajuns la cantină înainte să explodeze, așa că n-am apucat să mănânc ceva în pauză.
• Pot și eu să merg? întreabă Mariana. Și eu am mâncare în geantă.

Dau din umeri și scot copia mea xerox cu povestirea.

• Să discutăm mai întâi ideea de culoare locală în povestirea lui Toni Morrison, încep dregându-mi vocea. Povestirea are loc în Manhattan, dar personajele sunt din… Stați puțin, despre ce explozie vorbiți? Ce e cu cantina?

• Cantina nu mai există, îmi explică Valeria, arătând în direcția generală în care fusese cantina. Până acum s-au dus trei clădiri, așa că dacă ați parcat în parcarea din sud…

• Nu, am parcat lângă bibliotecă.
• A, probabil mașina e încă acolo.

Explicațiile nu-mi par suficiente.

• Cum adică? Și ce-i cu cele trei clădiri?
• Au anunțat azi dimineață, spune Karista, enunțând clar și cu răbdare. De-asta au pus podul în partea din nord, să poată pleca elevii acasă. Mai încolo or să distrugă și clădirea asta.

• Le demolează? Și ce-i în locul lor, moloz? N-am văzut nimic de genul ăsta.
• Nu, nu, răspunde Karista. Acum au o tehnologie mai avansată. Au un fel de aspirator uriaș și totul e absorbit imediat, așa că nu rămâne nimic pe pământ. Doar o groapă mare. Vedeți să nu dați în ea cu mașina.

• Da, îmi confirmă Manuel. Mai bine traversați tot pe podul nostru. Nu există un pod doar pentru profesori.

• Bine, bine, zic, gândindu-mă că poate totul are logică, dar nu pricep eu. Haideți, trebuie să discutăm povestirea.
• Știu care-i înțelesul povestirii, spune Josh.
• Da? Explică, te rog.
• Este despre discriminarea rasială. Pot să merg la baie?
• Du-te, spun, încruntându-mă.

Steve, starul lor de baseball, îmi spune că Josh nu se mai întoarce.

• De ce, adică?
• Trebuie să treacă podul ca să meargă la baie, spune Steve. E departe.
• Vom vedea, îi răspund. Care din personajele povestirii sunt ținta discriminării? Și ne referim doar la discriminare rasială sau observăm și alt gen de discriminare?

Tocmai atunci se deschide ușa și o doamnă între două vârste intră în clasă, fluturând o hârtie.

• Yasmin trebuie să meargă acasă, îmi spune.
• Care din ele? Aguilar sau Gutierrez? întreb resemnată.
• Amândouă.

Ce pot face? Le las pe cele doua Yasmin să plece. M-am obișnuit cu elevi pe care îi cheamă părinții acasă din cauza unei urgențe oarecare.

• A, uitasem, spune doamna când tocmai credeam că plecase. Rosie și Priscilla trebuie să plece și ele. Ele fac parte din echipa vânătorilor de fantome.

Doamna pleacă în sfârșit, iar Rosie și Priscilla se îndreaptă lipsite de chef spre ușă.

• La revedere, doamna profesoară.
• La revedere, doamna profesoară.

Ochii îmi umblă de la un elev la altul.

• Fantome? spun cu enervare în glas.
• Da, da, doamna profesoară, spune Christian ridicând brațele spre tavan – probabil așa crede el că arată o fantomă. Când dispar clădirile, fantomele devin o problemă pentru școală. De-asta avem o echipă.
• Data trecută au fost douăzeci și cinci, spune Manuel. Le-am numărat eu personal!
• Deci, ca să ne întoarcem la povestire. Ajutați-mă să trec pe tablă personajele în funcție de clasa socială de care aparțin. Spuneți-mi câte coloane să creez și pe cine să pun mai întâi.
• Băiatul care vorbește haios e personajul principal, spune Steve cu un zâmbet larg.
• Steve n-a citit povestirea, mă informează Valeria.

În tavan se aude o voce distorsionată radiofonic. Nici tehnologia asta n-o avem la universitate.

• Denise și Maury să se prezinte la administrație. Trebuie să semneze formularele de abducție. Nu ia decât cinci minute.

Clasa întreagă murmură un “Uuuuu” prelungit și-i întreb de ce se leagă de Denise și Maury.

• Cei din administrație vor să știe dacă au fost răpiți împreună, fiindcă ieri mai multe cupluri au fost răpite de o navă spațială.
• Ei, asta-i. Ce navă? întreb, deși îmi dau seama că de fapt nu-mi pasă de explicație.

Maury se înroșește și se îndreaptă repede spre ușă.

• Nu-i adevărat, doamna profesoară, îmi spune. Nu ne-a luat nicio navă. Ceilalți mă tachinează pentru că eu am fost cel care a raportat nava deasupra casei mele.
• Întrebați-o pe Shawncy, îmi spun câteva glasuri. Ea a vorbit cu ei în numele clasei.
• Cu cine? Cu extratereștrii?
• A fost selecționată să țină un discurs despre clasa noastră.

Shawncy zâmbește cu modestie.

• De fapt, pe Guillermo l-au luat, spune Christian râzând.

Pe Guillermo chiar nu l-am mai văzut demult. În timp ce Denise și Maury ies pe ușă, capul lui Karista se detașează de umeri și o ia repede după ei. Josh, care abia acum se întoarce de la baie, culege capul de pe jos și îl aruncă lui Maury.

• Dă-i capul înapoi lui Karista, spun de-a dreptul exasperată.
• I-l dădeam oricum, Doamna profesoară, spune Josh ofensat.

Capul lui Anne se învârte pe loc.

• Încetează, Anne!

De data asta chiar m-a făcut să strig la ea.

• Ce să încetez? spune ea cu inocență.

Din colțul ochiului observ cum bebelușul de plastic își schimbă locul.

• Ați văzut și voi? îi întreb. S-a mișcat singur bebelușul!
• Nu, doamna profesoară, mă asigură câțiva elevi. Cum să se miște?

Bebelușul trece de la unul la altul și ajunge la Sandra. Cei din jurul ei încep să râdă conspirativ. Ce-mi mai ascund de data asta? Nu mai apuc să întreb ce e cu bebelușul. Un hurduit puternic se aude chiar lângă clasa noastră. Nu vreau să par fricoasă, mai ales că nu-i văd pe elevi îngrijorându-se. Deodată, clădirea toată se clatină și se aude un bubuit. Cine știe ce activitate școlară se petrece pe undeva prin apropiere!

• S-a dus și clădirea cealaltă, spune Karista.
• Acum sigur s-a dus și mașina dumneavoastră, mă anunță Valeria.
• Cum mai plecați acum? Josh se arată îngrijorat pentru mine. De-acum au plecat și elicopterele.
• Pot să trec și eu peste pod? îi întreb.
• Da, da! strigă Christian, deși și capul lui a luat-o rostogol spre ușă, așa că nu-l mai aud prea bine.
• Potolește-te, Chrisitan. Nu ești copil!

Din spatele clasei, Kevin îmi strigă, abia auzit:

• Au anunțat azi dimineață că pot și profesorii să folosească podul, dar numai cei care predau a cincea și a șasea oră.
• Și cine-mi plătește mie mașina? zic eu, convinsă că acum trebuie să semnez ceva.
• Întrebați-o pe domnișoara Gondolyk, îmi sugerează ei.

Ușa se deschide și un stol de păsări negre se năpustește în clasă. Elevii îmi spun că nu putem face nimic până nu pleacă păsările. Și am atâtea să le spun despre Toni Morrison! Aștept răbdătoare până ce păsările dau ocolul clasei de trei ori, coordonate perfect, apoi ies pe ușă cu viteză. Valeria le face semn colegilor să tacă. Iau carioca neagră și încep să scriu pe tabla albă. Nu-i mai întreb pe ei. Am trecut singură pe tablă numele personajelor discriminate. N-am încotro, trebuie să trec direct la discuții. Întreb: Ce este discriminarea și în ce fel se formează prejudecățile care conduc la discriminare?

Soneria îmi răsună în urechi. Bebelușul zboară prin aer, iar elevii se ridică instantaneu din bănci.

• Discriminarea… încep, dar mă simt cu totul învinsă.
• Doamna profesoară, veniți cu noi, spune Josh.
• De fapt, Josh, tu n-ai adus eseul data trecută. Îl ai cu tine?

Josh iese pe ușă. Mă grăbesc să  pun totul în geantă și mă iau după șirul de elevi părăsind clasa. Spre surprinderea mea, holul nu mai există. Din ușa clasei pornește un pod suspendat bălăngănindu-se într-o parte și-n alta. Elevii îl traversează nepăsători. Nu mai văd în jur clădirile școlii, dar elevii nu par să bage de seamă. Dedesubtul podului se vede lava curgând pe fundul unui canion și mă întreb dacă pantofii mei rezistă la căldură. Traversez podul până pe malul opus al canionului și tușesc ușor din cauza fumului din jur. Deasupra noastră trec trei nave spațiale, în zbor dezorganizat, iar luminile lor transformă fumul într-un dans de culori.

• Josh, nu uita să aduci eseul! strig peste capetele elevilor și mă întreb cum a arătat mașina mea în ultimele momente de existență.

Sigur am lăsat ceva important în mașină, dar nu-mi dă acum prin cap ce. Probabil Domnișoara Gondolyk o să-mi explice tot ce e de explicat când o voi vedea data viitoare. Valeria și Laura îmi fac cu mâna și se grăbesc să- și ajungă alte câteva colege. E clar, la universitate avem alt sistem, cu totul alt sistem. În timp ce mă îndepărtez de grup, mă săgetează un gând fugar: am uitat să le dau copiile xerox.

Nota autorului: Întâmplările s-au petrecut aproximativ așa cum le-am povestit. În unele locuri, e posibil să fi exagerat puțin.

*Liana Vrăjitoru Andreasen a plecat în Statele Unite să-și continue studiile și s-a stabilit în Texas, unde predă literatură și eseistică la South Texas College. A publicat multe texte de proză scurtă în reviste precum Lumina, Fiction International, Calliope, The Willow Review, Mobius, Weave Magazine etc. Povestirea de față a fost publicată în CC&D Magazine și este preluată din numărul 16 al revistei „Alecart”.