Și tu stai la fereastră, invulnerabilă, ocrotită de prezența celor care au plecat, dar au rămas pentru totdeauna cu tine – și privești zăpada.
Lumea din romanul lui Narine Abgarian, lumea din Berd, lumea lui nani Tamar și a tuturor celor pe care i-a adunat în jurul ei învățând odată demult să iubească cinci copii care nu erau ai ei, lumea unor bărbați și femei ce duc cu sine întâmplări cumplite și s-au strâns printre povârnișurile aspre, învăluite de cețuri dese, îmblânzind pierderile, dar neuitând niciodată ce și cum a fost, dăinuind prin neistovita voință de a continua să facă ceea ce au știut mereu, e purtată în căușul unui suflet de copil, privită prin ochi încă inocenți, cernută apoi de o înțelegere tot mai adâncă și făcută vizibilă pentru a fi descifrată și înțeleasă. Amintindu-ne că oamenii și lumile lor trăiesc atâta timp cât există o poveste care să vorbească despre ei.
Și iarna aerul miroase în așa fel, că nu vrei să crești mare.
Fetița din romanul lui Narine Abgarian, fetița care refuză mult timp să fie altcineva decât Fetița – până când mama nu va mai plânge noaptea și își va lăsa din nou părul să crească, uitând de cosița tăiată, aruncată de copilă în apa rece a râului, până când mama va înțelege că Nina, Ninocika, surioara moartă al cărei nume îl poartă acum fetița nu e pierdută, ci doar așteaptă departe, într-o altfel de dăinuire -, te face să-i privești blând lumea. Să-i simți și să-i iubești statornicia. Soliditatea. Cumințenia. Ritmurile. Straturile din care e alcătuită. Adevărurile dureroase. În această lume s-a țesut o poveste despre dăinuire: despre istoria care năruie și oameni care știu ce înseamnă acasă. E o poveste despre un loc ce a fost șters de pe orice hartă și despre niște oameni care nu l-au uitat – indiferent câte zeci sau sute de ani au trecut – și s-au întors. Nu e o poveste despre istoria Berdului, ivit din nou pe poalele lumii, reînnodând vieți și destine, ci o poveste despre cum o fetiță privește lumea în care crește și pe cei care o înconjoară. Înțelegând că are în față o viață – un drum despre care nu știe unde o va duce, dar care o va lega mereu de ai ei. Tu ești la început de drum. În spatele tău se vor tot înmulți strămoșii dispăruți în neant. Peste umărul drept, cei din partea mamei. Peste cel stâng, din partea tatei. Ei sunt aripile tale, spune tata. Ei sunt puterea ta. Să-i ții mereu în spatele tău și nimeni, niciodată n-o să poată să-ți facă rău. Pentru că atâta timp cât îți amintești de aripi, ești invulnerabil. Pe acești oameni îi ține strâns lângă ea Fetița și poveștile lor se fac astfel auzite. Sunt povești care coboară departe în timp, aducând la un loc prezența liniștitoare a străbunicii Tamar, a bunicii Tata, a Verei – mama crescută în mirosul de chimen și de tumeric al Kirovabadului, acolo unde o apă despărțea comunitatea azeră de cea armeană, unite însă de dulceața piersicilor, a curmalelor, de gustul sîrdakului, de consistența moale a halvalei, a kazinakiului cu susan și de lumina translucidă a strugurilor până când moartea a intrat cu pași repezi în cartierul armenesc și un nou pogrom s-a abătut asupra armenilor -, prezența ocrotitoare a tatălui Petros, a lui usta Saro, cel născut tocmai în Erzurum, dar care nu vorbește niciodată despre copilăria lui, a lui Lusine, bunica lui Vitka, primul prieten al Fetiței, luat apoi de mama lui cuc și dus departe. Prezențele lor și ale altora se amestecă mereu cu umbrele celorlalți: bunicul Ovakim și stră-străbunicul Vasili, ajuns un bătrân singuratic și aproape nebun după ce a fost convins că și-a pierdut ambii feciori în pogromul din Baku, străbunicul Amayak sau Andro, tatăl tăcut și încrâncenat al Verei, cel care a stat 15 ani într-o colonie de muncă fiindcă i-a făcut dreptate tatălui său, bărbatul pe care l-a văzut executat de prietenii azeri când el nu avea decât șapte ani, Maria, soția sa învăluită în tăceri dense, și toți ceilalți care-i umplu viața: surorile bunicii, Sușik și Knarik, nenea Levan, măgarul lui usta Saro, Boțman, cățelul din ogradă. În Berdul unde fiecare bătrână e un templu binecuvântat, unde miroase a pâine proaspăt coaptă, a măghiran uscat, unde oamenii se strâng unul lângă celălalt purtându-și necazurile de la unul la altul ca să le facă suportabile se scrie această poveste pe care Narine Abgarian o spune așezând în centrul ei o fetiță și desfășurând, în cercuri concentrice, lumea. Lumea armenilor. Istoria izgonirilor, a pogromurilor și pe cea a întoarcerilor și a supraviețuirii, a continuității.
Sunt lucruri care trebuie luate așa cum sunt. E mai simplu să te împaci cu ele.
Construcția polifonică, supraetajată, cu arabescuri când mai largi, când mai strânse leagă oameni și povești de viață, revine asupra lor, completează golurile, părând a se deschide spre altceva doar pentru a adânci și a căuta miezul a ceea ce contează. Broderia narativă urmează construcția măiestrită a unui tehnahundj, covorul tradițional armenesc – mare, greu, cu gheme de lână multicolore prinse la capăt. E covorul al cărui model nu-l poate descifra decât cel ce ghicește corect prima literă, cea care te duce în miezul ascuns printre culorile și figurile sale. Fetița îi arată tatălui covorul lucrat de bunica mică Knarik, sora bunicii Tata – un fond galben-solar, un miez întunecat cu un model roșu-ciocolatiu, franjuri delicați de mătase bej și pune degețelul pe micul urcior în spatele căruia se află litera secretă, acel alfa și omega ce permite apoi descifrarea textului ascuns în model, scris în armeana veche: Cuvânt către Dumnezeu, izvorât din adâncul inimii (un citat din „Cartea plângerii” a Sf. Grigorie din Narek, monah, poet și filosof din Renașterea armeană timpurie). Asta e, în fapt, ceea ce face Narine Abgarian în romanul său: înalță cuvinte izvorâte din adâncul inimii. Cuvinte pentru oamenii care vor fi mereu cu ea, oameni care, deși au plecat, rămân pentru totdeauna acolo unde se naște dorul și înțelepciunea. Zidind cuvânt pentru ei, zidește cuvânt și mărturie despre lumea lor și întru cel care i-a creat, Dumnezeu. Citatul ascuns de Knarik, descifrat de Petros Fetiței care tocmai descoperise că străbunica ei e o mașteră, nu sânge din sângele bunicii și alor ei, Fetiței ce se duce să se adăpostească acolo unde știe că nu există nicio altă Vardik care să-i știrbească din nou lumea – fugind nu pentru a trăda, ci pentru a proteja, pentru a se putea reîntoarce cu reînnoită iubire și încredere în brațele lui nani Tamar – e o punere în abis a sensului cărții. Izvorât din adâncul inimii, cuvântul se înalță către Dumnezeu, devine altar de jertfă și garanție a dăinuirii. În jurul lui se strâng poveștile familiei, se oglindesc destine, se țese întreaga lume a Berdului și a altor locuri îndepărtate.
Viața e acolo unde suntem iubiți. Viața e acolo unde suntem așteptați.
Romanul e, așadar, construit exact ca acel tehnahundj, împletind inocența și lumea văzută prin ochii Fetiței – mereu fragilă, mereu pe punctul de a lăsa să pătrundă adevărurile dureroase din viețile celorlalți, suferințe și traume de care ai ei încearcă să o țină departe – cu istoria grea a atâtor familii de armeni, oameni care au fost alungați, care și-au văzut părinții și vecinii deportați, uciși, oameni care, generație după generație, au cunoscut ura și violența, i-au pierdut pe cei dragi, au fost nevoiți să se ascundă, să lupte, au făcut față foametei, dar au mers înainte. Când peste casele lor s-a abătut ceva insuportabil de respingător și de greu. Mirosul morții, au luat cu ei, asemenea Mariei – când e scoasă de Vera, plecată fără știrea alor ei din Berd, din Kirovabadul în care armenii sunt măcelăriți – o jachetă tricotată, icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni și albumul cu fotografii de familie. Tot ce e nevoie pentru a pleca. Au lăsat în urmă morminte, case, vecini. Au făcut alte cimitire, alte cuptoare de pâine, au continuat să împletească din fire colorate șosete de lână, au cules recolta și s-au strâns unul lângă celălalt împărțind bunele și relele. Amintindu-și că toate viețuitoarele sunt ființele lui Dumnezeu. Alungând, ca nani Tamar, fricile Fetiței mergând cu ea să o descânte vrăjitoarea, ducându-se în fiecare duminică a începutului de lună, asemenea Verei, în cimitir să vorbească morților familiei soțului, căutând un semn în care dintre mormintele lor i-a fost îngropată întâia născută, având grijă de o livadă, căsătorindu-și copiii și nepoții, știind că astfel și-au făcut datoria și că acum moartea e o binecuvântare. Ducând cu ei nu doar amintirea fricilor („Turcești” înseamnă „interzise”, își trage el nasul […] Tati zice că ne-au făcut foarte mult rău. Au vrut să ne omoare pe toți, dar n-au reușit. Ne-au luat casele, pământurile. Ne-au luat tot. De-aia nu ne plac.), a dușmanilor (Când era mic a fost foarte bolnav, la un pas de moarte, răspunde bunica. Iar în popor e o credință: dacă vrei să păcălești moartea, dă-i copilului muribund numele dușmanului tău. De-asta ai lui au început să-i spună Kiazim. Și boala l-a lăsat. […] Deci, cine-i dușmanul nostru?, repetă fetița. Bunica Șușik își ferește privirea. Nimeni. Acum nimeni. Numele bunicului e turcesc.), ci și pe cei care nu au uitat că înainte de a fi redevenit în ochii unora armeni sau azeri sunt prietenii dintotdeauna, vecinii care și-au crescut copiii împreună, care au împărțit aceleași mâncăruri, cântece și necazuri. Așa cum face tânăra Ghiulnaz, azera care o salvează pe ghiaura Maria atunci când toți armenii devin pentru pogromiștii din Kirovabad, javre. Așa cum arată cuvintele bătrânului tată al lui Ghiulnaz, Djabbar, care îi spune Verei înainte ca aceasta să plece cu Maria din orașul devenit un infern: Fetițo, mi-e rușine să mă uit în ochii tăi. Așa cum au făcut și alte familii de azeri care au adăpostit copii armeni. Nu însă și taximetristul care e gata să le împuște pe cele două, mamă și fiică. Doar fiindcă a înțeles că nu sunt din Alabaili, că nu sunt rusoaice, ci armence. Înainte se aflau ani lungi, grei, cumpliți de război, dar Vera nu știa nimic despre asta. Ea, la fel ca toți ai ei, la fel ca Fetița, Nina-Ninocika, știe doar că oamenii sunt buni sau răi. Cum i-a lăsat Dumnezeu. Cum i-a făcut să devină viața.
Cu Dumnezeu nu te cerți. Dacă a hotărât, înseamnă că așa trebuie.
E în romanul lui Narine Abgarian (tradus, la fel ca toate cele anterioare ale scriitoarei din Armenia, absolut minunat, recuperând și poezia, și rana, și consistența lumii ei, de Luana Schidu) o permanentă lumină. Care vine din privirea mereu inocentă cu care e descoperită realitatea, din blândețea în care e învăluit totul, dintr-o înțelepciune ce suferă în tăcere și e răzbătătoare. În această curățenie grijulie care pare a învălui totul în Berd e însă o istorie de morți și de pierderi, de întâmplări cumplite. Trăite, suportate, făcute. Ale căror răni există. Chiar dacă transformate în mișcări liniștite, în oboseli și lacrimi ascunse, în gesturi mici. Romanul lui Narine Abgarian păstrează vie amintirea acelor oameni care rămân mereu cu ea. În ea. În adâncul inimii. Ascunși și făcuți vii de istoria trăită transformată în poveste.
Narine Abgarian a fost, împreună cu Manuel Vilas, invitata noastră la Întâlnirea Alecart de la FILIT- 2022, iar cărțile ei sunt foarte iubite în Alecart. Citește AICI, AICI, AICI, AICI cum au fost receptate în Alecart celelalte volume ale scriitoarei!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
