Oameni pe gheață. Despre metafora-patină

Poezia este, în genere, prilejul trimiterilor, al destinațiilor variate și al conexiunilor greu de anticipat. Frumusețea versurilor Mădălinei Grosu rezidă în surpriza cu care aceste legături fine ajung să ne surprindă, nu doar emoțional, cât și psihic, într-un soi de refresh al conștiinței.

 Dintre toate marile arte, actul scriptic și arhitectura par să conflueze mereu. În fiecare parcurs găsim spațiul, temelia, orientarea. În fiecare tip de construcție întâlnim un stil. Acesta din urmă îmbracă șablonul comunului și devine definitoriu pentru acel arhitect, pentru acel scriitor. Chiar și în această incidență a materialității, cele două concepte raționează la fel. Astfel, clădirea și scriitura sunt rezultatele unor modelări și remodelări care operează cu aceleași instrumente, doar că realitățile lor devin particulare, impunându-se imperios, invaziv și tulburător. Întrebarea logică, în acest punct, privește identitatea factorului care asigură originalitatea asamblărilor. Surprinzător, viziunea se conformează și ea unui acoperiș, unei uși, unei drame sau evazivității. Limbajul rămâne aluatul cel mai întrebuințat de orice stil care se vrea recognoscibil. Ticurile, adică mecanismele, ele rămân aceleași. Pentru orice limbaj, pentru fiecare ciment.

Apărut la editura Vinea, în anul 2015, Oameni pe gheață, volumul de debut al Mădălinei Grosu, membră de frunte a Cenaclului literar „Săgetătorul” (în prezent Clubul de Poezie Alecart), studentă (ca și mine) la Medicină în Iași, ne răspunde la această întrebare, asigurându-ne că patina face pentru interior ceea ce metafora face pentru suflet. Ne confruntăm cu un decor special, manșonat din detaliile  întâmplărilor, din suspansul propriilor trăiri, înrudite, prin uman, cu cele ale cititorilor sau ale altor poeți. Altfel spus, bucuria și tristețea sunt aceleași, comunicând cu sensul intim al propriilor noastre bucurii și tristeți. Cu fiecare poezie a sa, intrăm însă într-o altă cameră, în care n-am mai pășit niciodată. În nicio altă carte.

Există, la Mădălina Grosu, o densitate a culorii, o expulzare a evenimențialului și nu o explorare a acestuia, cum poate, ne-am fi obișnuit. Un rafinament arhitectural, un design al simțurilor, care vine tocmai din metafora sa particulară.

Întâlnim o asociere de cuvinte care irizează, plecând din toate câmpurile și sondând, în cele din urmă, o viziune unitară: ,,un fluture gri mă trezește dimineața cu cappuccino/ la pat/ îmi mângâie părul îmi sărută dințișorii” (când fac să planeze aceste imagini).  Analogiile la care face recurs metafora sunt spontane, autentice și segmentare unui cadru în care pătrundem cu multă ușurință: ,,bătaia din ușă e/ o inimă la care urlă câinii/ de milă de dor de picioare tăiate/chiar acum” (nopți în față). Poeta noastră nu ține să-și încifreze „personajele”. Din contră, realitatea devine un antecedent al noilor trăiri, ca într-o mărturisire deslușită, care nu se obstinează de la nici un reper valid și ajunge, implicit, un spor al autenticității: ,, când țupa trântește pe tavă fotografii/ totul devine un poem bun” (discurs pentru pălărieri). Un element chiar neașteptat al poeziei postmoderne este păstrarea unei rezonanțe între titlu și text, aspect pe care poezia Mădălinei Grosu îl reușește prin insinuarea atmosferei încă de  la început, fără a disocia niciun cadru: ,,plăcerea/ soluție de curățat podele/ așezăm fericirea pe masa/ din bucătăria de vară se taie/ mama mestecă în ciorba de legume” (mase trapezice).

Poezia este, în genere, prilejul trimiterilor, al destinațiilor variate și al conexiunilor greu de anticipat. Frumusețea rezidă în surpriza cu care aceste legături fine ajung să ne surprindă, nu doar emoțional, cât și psihic, într-un soi de refresh al conștiinței: ,,entropia este produsul dintre un vector și un scalar/ (…)/ dioptriile/ direct proporționale/ un număr de pași în trecut” (o jumătate peste femeie) sau ,,mă privești altfel cu doar doi ochi/ cauți numărul perfect din șirul lui Fibonacci” (bucățile din bolul cu apă). De altfel, figurarea este, la Mădălina Grosu, o perfecțiune a semioticii, a reprezentărilor, izbucnită din instantaneu, neîncărcată de artificiul expunerii pretențioase: ,,nu va fi nici cer nici pământ/ fără miezul sărat al minunii” (miracle of morning). Unele poezii urmăresc o tramă, narativizând firul trăirii, din simpla nevoie a acesteia din urmă de a se întrema în acest fel: ,,din când în când treceau în neștire autobuze/ toate cu mii de copii defecți/ nu și-au terminat/ nici mâncarea nici viața/ când s-a inventat scrisul” (când s-a inventat scrisul). Spiritul unei ars poetica persistă mereu ca o conștientizare a apartenenței oricărui context creat la efervescența premeditată de creator: ,,în căruțe verzi stau poeții/ separați de o lume și o funie veche” (poezie pe telefon). Nu întotdeauna situațiile sunt asimilate. Ele se vor imanente reflexului și nu gesticulației, confiate, cu repeziciune și cu talent, în vers, pentru a nu-și pierde fulgurația cu care se instaurează, inclusiv, în viețile noastre: ,,aici nu se mai moare/ se stă la rând/ pentru o gură de țărână/ e frig în intersecția din centru/ în dreapta mea un bărbos zâmbește” (13 fără un sfert marți 2012).

Se remarcă în volumul Mădălinei un sincronism între jocul imaginilor, al asocierilor și versificația ce reușește să confere cititorului deliciul unei intonații care însoțește însăși vocea poetică: ,,le fac pe toate coifuri/ sub ele căpcăunul se joacă de-a nunta/ flutură plete de căpcăun/ desenează contururile/ unei mâini uriașe citește despre fratele meu geamăn/ apoi/ mai iau un sfert din cana cu ceai” (catching of happiness).

Sensibilitatea nu e o miză tematică. O întâlnim, în acest volum, ca pe o resursă ce tinde să exacerbeze la momentul oportun, realizând o curbă a emoțiilor: ,,mituiești poeți/ pe biletul de tren nu s-a șters te iubesc/ e frică de apă/ de când am murit o dată pe fundul mării/ a doua oară mor pe trasee mai scurte/ decât două luni de iubit” (de pe 1 pe 10). Pe alocuri, adresabilitatea mesajului și implicarea noastră în calitate de cititori nu se rezumă la folosirea persoanei a II-a, ci mai ales, la substanța instantanee a experiențelor descrise. Trăirile sunt atât de vectoriale, atât de amplasate și de direcționate, încât aproape că ne putem ,,feri” din calea lor: ,,nu știi să privești de-aproape/ ai o frică prea mare/ ești prea confuz/ uneori un păianjen mare ți se urcă pe ureche” (te privesc de-aproape). Întâlnim, în această poezie, un flux de pornire, o angoasă care nu caută să se tempereze prin sarcasme epuizate sau prin subtilități grațioase, ci se asumă, atribuindu-i discursului un caracter nonșalant și puternic: ,,se înjură de dumnezeu/ de țigani/ de țărani/ de țigări/ de 3 ori ț/ de 3 ori dispari pe întuneric” (mi-e frig primăvara).

Metafora Mădălinei Grosu ,,forjează” resursa interioară, denudând esența primitivă a oricărei trăiri, fără exponenți pretențioși, fără aglomerare. Este o poezie care se oferă sobru, dar transmite în tumult. Construcție cu articulațiile postmoderne obișnuite, dar cu flerul personal, recognoscibil. Circumstanța, viziunea, redarea se îmbină într-o formulă aparte, ghidate de traseul emoției și reușind o finalizare amplă, generoasă în sortimente de imagini, sub stigmatul Metaforei-Suverane. Cinetică a spațiilor și a oamenilor, contopire cu decorul, flash-back recursiv, de natură filmică, a detaliilor. Aceste victorii vizuale reprezintă produsul unei firi psihologice, analitice, dar, mai ales, metaforice. În arhitectură, patina conferă statut și durabilitate clădirii, personalitate decorului. În poezia Mădălinei Grosu, metafora alunecă pe coarda  fiecărui gând. Oamenii pe gheață. Metafora-Patină.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!