Câteodată literatura are nevoie de o pauză, așa că se îmbracă în trening și se pune pe alergat. Pe cele trei silabe ale lui „Ajutor”, prin apartamente minimaliste, printre țigări fără filtru, prin sudoarea unor oameni ce cosesc fânul, printre căni cu ceai cu ghimbir ce îți arde gâtlejul, prin glonțul ce sparge tâmple și stinge o lumânare cu picuri de sânge, prin vulgaritate, prin boli crunte, moarte și printre flori nemuritoare de plastic.
Pe locuri, fiți gata, start!
O astfel de literatură îmbrăcată sport pornește în sprinturi din condeiul mânuit cu dibăcie al lui Robert Șerban în cartea sa, Oameni în trening. Volumul acesta de proză scurtă și foarte scurtă nu face decât să confirme că „esențele tari se află în sticluțe mici” și să atragă atenția asupra dificultății de a capta un aspect definitoriu, o tușă, o trăsătură de caracter din câteva elemente aparent anodine.
Ritmul celor 46 de povestiri este unul accelerat, perfect dozat, astfel încât scriitorul reușește să îți țină mintea captivă în spațiile stranii, dar surprinzător de verosimile, schițate și să te facă să îți pese de secțiunile transversale ale destinelor personajelor ce gonesc prin ele. Impresionant e faptul că Robert Șerban reușește să condenseze toate acestea într-un număr mic de pagini, izbutind să le desăvârșească, să le aducă la „linia de sosire” în răsturnări de situație imprevizibile și încheieri fulminante. Proza lui nu gâfâie, nu obosește, e permanent într-un sprint alert, trepidant.
Sprint și cursă cu obstacole
În privința lumilor explorate de scriitor, mărturisesc că le-am simțit uneori inconfortabil de reale. Modul prin care Robert Șerban își conturează cadrele este unul anti-estetic, alegere care are avantajul de a fi anti-clișeu și care, în mod ironic, conferă lumilor descrise vitalitate, îndepărtând bariera dintre cititor și text. E o realitate în care se regăsesc și frumusețea și bucuria, dar, cel mai adesea, acestea au un gust dulce-amărui ori sunt infuzate de-a dreptul cu tristețe, cu scene grotești, comportamente mitocănești sau, pur și simplu, de un peisaj cenușiu, rece ca un mort (uneori la propriu).
Șarmul acestor povestiri se trage, însă, din umorul în care sunt îmbibate: sec, macabru, ajungând uneori chiar să flirteze cu absurdul. Unele dintre acestea pot fi comparate cu niște bancuri lungi și inteligente: încep prin a descrie în detaliu aspecte din viața cotidiană, dându-ți o falsă senzație de normalitate, doar pentru a-ți izbi în față, sublim, poanta tragicomică. Câteva dintre preferatele mele sunt Alunecarea, Ghinionul dracului, O altă lucrare de artă și Gaura din ciorap și pofta de gol.
Săritură în gol
Din păcate, așa cum zice și E. B. White, „explicarea unei glume e asemenea disecării unei broaște. O înțelegi mai bine, dar moare broasca în timpul procedurii.” Astfel, nevrând a-l priva pe cititor de surprinderea și amuzamentul provocate de puzzle-urile literare ale lui Robert Șerban, îl voi lăsa să se convingă singur de capacitatea scriitorului de a recupera ironia savuroasă pe care ochiul atent o descoperă în chiar miezul unor întâmplări și gesturi cotidiene: „A mers repede și a ajuns transpirat în cimitir. S-a uitat atent, atât cât a putut să vadă: mormântul lui taică-său părea neumblat. Și-a făcut o cruce, a pus lanterna jos, a scos țărușul și ciocanul din sac, s-a lăsat ciuci și a căutat atent locul unde ar trebui să fie inima mortului. Când l-a găsit, a fixat țărușul, l-a strâns bine în pumn, a ridicat ciocanul din sac, a zis “Doamne-ajută!” și a lovit. A mai dat o dată și încă o dată și încă o dată. Fierul a intrat tot. Cam jumătate de metru.
A vrut să se ridice în picioare. N-a putut. A mai încercat. Nimic. Strigoiul îl prinsese de manta și nu-i mai dădea drumul. A urlat îngrozit, s-a smucit ca să scape, dar ta-su îl ținea strâns și chiar îl trăgea spre el, în pământ. A mai urlat o dată.
L-au găsit mort a doua zi, pe la 9 dimineața. Avea părul complet alb.
— De la frică, a spus polițistul.
Cum de frică și făcuse stopul cardiac. Îi bubuise inima.
— Ghinionul dracului, a murmurat unchiu-su, să nu vezi că ai trecut țărușul prin pulpana mantalei și să te sperii de moarte.”
Dubla față a medaliei
Fiecare bucată din acest volum are doza ei de cruzime și de tandrețe. Adevărul de viață se joacă tocmai pe această linie subțire și e apanajul unui extraordinar virtuoz să dozeze efectele astfel încât tensiunea să pulseze constant, iar revelația sau poanta să strălucească exact odată cu ultima frază a textului.
Deloc candide și doar aparent facile, povestirile lui Robert Șerban cer cititorului inteligență și umor, „antrenament” literar și capacitatea de a ține pasul și de a privi cu la fel de multă atenție și disponibilitate în jur ca autorul lor. Altfel, ai toate șansele să le ratezi efervescența, să te îmbraci în trening, dar să rămâi, blazat, în fața televizorului crezând că ai văzut lumea.
[AICI puteți consulta programul detaliat al Întâlnirilor ALECART la FILIT unde Robert Șerban va fi prezent, duminică, ora 12.]
*Mihnea Ionescu, debutant în Alecart, este elev în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași.
