Oamenii neînsemnați privesc spectacolul acesta cu capul ridicat. Se entuziasmează, se ceartă, se omoară între ei și se îmbrățișează. Nu-l bagă în seamă pe autorul aproape inexistent.
Un adevărat spectacol al sufletului omenesc, o panoramă a zbaterilor, a nimicniciei, a vulnerabilității și a căderilor lui, a intereselor meschine, a gesturilor de loialitate și de tandră comuniune, a ceea ce este salvator și a ceea ce este cenușiu, mizer, meschin în viața de zi cu zi reflectă povestirile Ludmilei Ulițkaia din acest volum. Viața în cele mai variate manifestări ale ei, mereu schimbătoare, aducând mici momente de revelație sau purtând oamenii prin întâmplări ce le limpezesc, lor sau celor apropiați, felul de a fi, eșecurile, alegerile. Un spectacol construit din cadre de sine stătătoare, dar menite să ofere o imagine largă, aproape atotcuprinzătoare, asupra societății rusești și, mai ales, asupra sufletului rusesc. El, sufletul rusesc, cu metehnele și înălțările lui, cu contradicțiile, cu freamătul și acuitatea de a plonja în sine și înspre celălalt, cu pojghița de sălbăticie și de înapoiere, cu nevoia de a se sustrage parcă lui însuși înecându-se în votcă, în brutalitate, în autosuficiență și în superioritate afișată față de toți cei care sunt neruși, cu neașteptate surpări interioare constituie miezul acestor povestiri. Așadar, o realitate interioară, fărâmițată în zeci de fragmente pentru a oglindi ceva din felul de a fi tipic rusesc. O realitate interioară prezentată realist, mereu în strânsă legătură cu viața de zi cu zi, cu existența cotidiană palpabilă (familială, socială, politică) în care sunt prinși acești oameni și care nu rămâne niciodată element de decor, ci e osmotic legată de reacțiile, de gândurile și de hotărârile lor. O realitate care scoate la suprafață – pe uriașa scenă a povestirilor Ludmilei Ulițkaia – aproape un secol de istorie, într-o geografie ce presupune un spațiu vast, cu ruși ce trăiesc sau călătoresc în toată lumea și care duc cu ei ceva din ceea ce le este specific.
Ca într-un vis ciudat, când ți se arată o imagine obișnuită, cunoscută de multă vreme, dar având modificări insesizabile, care te alarmează, îți insuflă neîncrederea în realitate și bănuiala că totul ar putea fi vis.
Trecând de la o povestire la alta, de la o viață la alta, cititorul are impresia că e spectatorul unei reprezentații care are în miezul ei chiar viața rusească urmărită pe cele mai diverse paliere, în medii și în epoci diferite, revărsându-se bogată de jur împrejurul lui, etalându-și fațetele, multiplicându-le, împletind liniile de forță și nuanțele, sondând mereu situații sau aducând la suprafață câteva clipe miraculoase sau zdrobitoare. Impresia de viață adevărată, cu banalitatea și momentele ei de frângere, de rătăcire, de singurătate, cu grosolănia, cu dezamăgirile ei inevitabile, într-o înaintare sinuoasă, dar continuă e excepțional recompusă de Ulițkaia prin intermediul distanțării fragile, uneori permeabile, alteori totale, pe care o instaurează vocea narativă. Ea este prelungirea unei priviri ce se poate contamina de tânjirea sau de nefericirea personajelor, le preia, pentru că le înțelege, ratarea, micimea, mizantropia, oboseala, e încărcată de compasiune, însă, în egală măsură, examinează fără parti-pris-uri tot ceea ce realitatea desfășoară în jur, nu ezită să numească, să sondeze dincolo de aparență, să obiectiveze și, uneori, să taxeze ironic ceea ce descoperă. Despre oameni, despre felul de a fi atât de rusesc pe care Ludmila Ulițkaia reușește să îl facă inteligibil, captându-i datele esențiale.
Pentru această insolitare, scriitoarea apelează la Jenia, personajul care apare în multe dintre povestirile volumului explicit (sau care pare a se ascunde în spatele vocii ce relatează), uneori martoră, alteori prinsă în canavaua altor vieți, dezvăluind câte ceva și despre a sa – un alter-ego ficțional, înăuntrul și ușor în afara sufletului rusesc, purtând însă amprenta biografică recognoscibilă a autoarei înseși: Ce gândesc oamenii în Rusia? Cu totul altceva decât mine. Și, de altfel, eu nu sunt câtuși de puțin un personaj relevant și nu pot să reprezint pe nimeni în afară de mine personal, fiindcă după cultură sunt rusoaică, după sânge, evreică, iar după religie, creștină – „Arabul meu iubit”. Aceasta e o mărturisire ce pune în abis nu doar o tehnică, ci și amestecul de etnii, de perspective, de valori, de culori, de obiceiuri, suprapunerile și tensiunile aduse de istoria care a amestecat la un loc conglomerate etnice în marea matcă a sufletului rusesc sau a împrăștiat indivizi, familii pe toate continentele. Într-un fel de „Cuvânt înainte” sau „Prefață” (nesemnată), tehnica adoptată e cu acuratețe expusă: Datorită ei, Jeniei, solia aleasă să-l reprezinte, autorul încearcă să evite vederile personale de care-i e lehamite, să uite părerile și prejudecățile tocite de atâta întrebuințare, lăsând fărâma pomenită să existe independent. Rămâne să stea la mijloc, între cel care observă și cel observat. A încetat să fie interesat de el însuși. În esență, e de sine stătător în câmpul observației, nu se amestecă, nu se înflăcărează, nu se lasă antrenat, e dezinteresat. Ce joacă încântătoare descoperi când ești atât de departe de tine însuți! În realitate, Jenia nu e atât de departe, ci e proiecția perfectă care reflectă viețile, gesturile și alegerile celorlalți, dobândind o mare libertate de mișcare, dar mai ales de a observa toată galeria de personaje și de fapte de viață printre care se plimbă – uneori ca o umbră, alteori mai consistent, mai palpabil. Ceea ce câștigă e o privire care funcționează ca ochiul unui aparat fotografic, cu un zoom ce-și reglează permanent distanța, apropiind sau îndepărtându-se, dar care percepe asemenea ochiului uman, adăugând imaginii o constantă notă de emoție.
La suprafață totul era ca înainte. În suflet – supărare, gust amar, vinovăție.
Prima povestire, „Drumul măgarului”, e semnificativă pentru refuzul de a judeca, pentru răscolirea interioară pe care o provoacă decupajul de viață, pentru amestecul de înțelegere și de stranie detașare specific întregului volum. Totul se întâmplă într-o seară, sub un cer sudic, într-o comunitate până de curând izolată, unde, într-o căsuță ce păstrează semnele unui alt fel de a rostui timpul, se adună câțiva oameni între care legăturile sunt fragile, dar suficient de puternice ca singurătatea și întâmplările vieții să-i facă să le păstreze. O căsuță în care mai mult se șoptește și se tace, în care notele pianului și vocea unei fetițe prevestesc miracolul Crăciunului. Care e încă departe, dar care face posibilă minunea primului cuvânt pe care un băiețel cu membre oloage îl rostește, vegheat de privirea blajină a unui miel cu blană albă purtat în brațe de un păstor ce fusese călugăr și nu mai are voie să slujească fiindcă devenise pravoslavnic, printre membrii unei familii extinse, în mișcările unduitoare ale corpului unei cântărețe de culoare, cu o stea căzând din înalturi. Privirea-martor a acestor momente rare de comuniune înregistrează miracolul pentru ca apoi, imediat, să-l sfarme, readucând la suprafață adevărul dureros al vieții de zi cu zi: De fapt, nu se întâmplase nicio minune […] Boala asta nu se vindecă. Copilul era condamnat. Nici mielul cu piciorul rupt nu a supraviețuit, a murit a doua zi, antibioticul nu l-a ajutat. Ceea ce contează însă e clipa suspendată între posibilitate și cruzimea cotidiană. Clipa perfectă a împărtășirii dintr-un moment de grație care va rămâne printre toate celelalte clipe impregnate de zvonul obișnuinței, al efortului de a găsi un răspuns, de a face suportabilă viața. Dacă n-a fost o minune, a fost totuși ceva în seara aceea de toamnă. Ce să se fi întâmplat?
La polul opus se află povestirea „Moscova-Podrezkovo. 1920” (o replică la „Moscova-Petușki”) în care, la fel ca în poemul în proză al lui Venedikt Erofeev, o călătorie cu trenul e pretextul radiografierii celeilalte jumătăți a sufletului rusesc. Impresia de grotesc, de uriașă scenă pe care se joacă o comedie bufă cu accente tragice, în care notele absurde coexistă cu maxima seriozitate a crezului perorat de către unul dintre sufletele rusești anesteziate de alcool, o alăturare de Fellini și Salvador Dalí, e vizibilă încă din gară (Simțul realității m-a părăsit… Parcă nimerisem pe scena unui teatru grandios, la o mare reprezentație, unde toți actorii sunt bine machiați, costumați, își joacă rolurile învățate, și numai eu sunt aici din întâmplare – mărturisește alter-ego-ul ficțional al scriitoarei) și se accentuează atunci când frumusețea peisajului se lovește de mizeria propriu-zisă a vagonului de tren, înregistrând tirada bărbatului de vreo patruzeci de ani, destul de beat (Da, am băut nițel. Pentru Rusia.) care se lansează într-o lungă pledoarie contra tuturor nerușilor ce sunt niște nenorociți și care trebuie mai întâi speriați și apoi exterminați: Așa, deci! Ne adunăm forțele – și-i hăcuim pe toți! Ah, ce-o să ne mai distrăm! La sfârșitul călătoriei, în timp ce personajul își urmează drumul pe jos, privirea surprinde „replica” bărbatului din tren răsfrântă, multiplicată, într-o alta: imaginea a doi băieți de vreo zece ani ce par a juca laolaltă cărți. Apropiindu-mă, am văzut că-și împart un teanc gros de bani în două și că unul dintre ei strânge între genunchi o sticlă pe jumătate goală din același Salhino… . Gândul rece, lucid țâșnește imediat la suprafață și dă contur unui viitor pe care istoria Rusei l-a făcut ușor de întrezărit, iar spectacolul derizoriu și grotesc la care a fost martoră îl confirmă: Ei nu-și vor așeza aripile zdrențuite sub un gard dărăpănat, nu vor vărsa o lacrimă resemnată de neputință și căință, ci, beți de sânge, vor lua un topor sau un tanc. Și care Petușki, acadele lipicioase pe bețe de brad, turtă dulce cu miere alunecoasă… Un cocoș (petușki înseamnă în rusă „cocoșei”) rău, de fier și foc, vor chema asupra bieților de noi acești oameni buni cu o sticlă de Salhino.
Ultima povestire, „Vagonul comun” aduce la un loc amestecul de grosolănie, aburi de alcool, isterie voioasă și bunăvoință care brusc se poate transforma în agresivitate, apoi coexistența dintre acest dat și celălalt, al sufletului ce caută și întrevede lumina, al celui ce se adapă de la izvorul artei și al gândului adânc, al alegerii unei binecuvântate simplități în care smerenia se alătură înțelegerii ultragiate, chiar dacă uneori neproblematizante a vieții.
Câte soiuri de oameni mai are și tătucul-țar, cum zice Leskov…
Către toate aceste soiuri de oameni se îndreaptă deopotrivă privirea curios-înțelegătoare a Ludmilei Ulițkaia, aducându-i împreună, dându-le dreptul să respire, să trăiască, să se istovească, să sufere și să înfrunte cu mult curaj sau doar cu resemnare ceea ce vremurile și istoria le-au rezervat, să se frângă sub puterea țarului nostru (care pe unii îi trimite în război, pe alții în lagăr, altora le interzice să publice și-i bagă astfel în mormânt, câtorva le lasă doar amintirea gloriei de demult sau o blană prețioasă odinioară – vestigiu ciudat al măririi trecătoare), să facă binele sau să aleagă răul, să se despartă, să sufere, să sângereze, să își arate limba ascuțită, superioritatea în fața tuturor celorlalți – gruzini, georgieni, ceceni, tătari, uzbeci. Pentru că Acesta-i poporul meu. Așa cum e… Și peste poporul acesta nu se poate trece, din el se ridică voci care încearcă să-l facă inteligibil, să-l arate celorlalți în lumina unui adevăr crud, dar de o covârșitoare frumusețe pe alocuri. Căci sufletul rusesc prins în nenumăratele povestiri ale acestui volum, în întâmplările care se întind pe durata unui secol, cu umbrele unei istorii opresive sau cenușii dărâmând destine sau doar diminuându-le vitalitatea, cu gesturi de bunătate neașteptată sau cu spaime pe care viața le confirmă e asemenea peisajului de o terifiantă frumusețe și de o nepământeană strălucire în acele momente magice pe care uneori ai posibilitatea să le trăiești: Și-atunci s-a întâmplat. Ca o explozie. Totul s-a însuflețit brusc – în spatele nostru pinii s-au aprins ca niște lumânări cu flăcări galbene. Răsărea soarele. Totul strălucea într-o lumină sărbătorească, scânteia, și s-a ivit o asemenea frumusețe, cum numai în copilărie sau în vis există.
Nu mi-am dat seama de la început. Acum știu: toată viața am alergat și-am sărit prea mult. Și acum mi s-a spus: mai stai și gândește-te…
Cu o excepțională capacitate de a surprinde adâncimile nebănuite ale sufletului slav, Ludmila Ulițkaia adună în povestirile acestui volum fragmente de existență a căror strălucire vine din chiar pulsul autentic al cotidianului, din ceea ce se trăiește și se speră, din ceea ce covârșește și transfigurează. Din ritmul egal al zilelor – în ciuda cursului plin de meandre al vieții, din ciocnirea dintre oazele de tandrețe, gingășie, lumină interioară și gesturile pline de mizantropie, de egoism, de răutate, din suișuri și coborâșuri. Extraordinar spectacol narativ, cu oameni vii și lumea lor de zi cu zi, cu viețile lor mărunte, dar atât de complicate, ușor ciobite, mereu puse la încercare. Un spectacol în tonuri când cenușii, când colorate, alcătuit din cadre care, puse unul lângă celălalt, reflectă ca un vitraliu o realitate. Cea mai pură realitate rusească. În minunata traducere a Gabrielei Russso și a Luanei Schidu.
[De-a lungul timpului volumele Ludmilei Ulițkaia au fost foarte apreciate în redacția Alecart. Vezi AICI cronicile volumelor analizate de alecartieni și interviul pe care ni l-a acordat în exclusivitate.]
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
