Din nou în Ithaca: Oase solare, de Mike McCormack

acest timp al viselor haotic și circular

Dangătul clopotului care umple aerul, care adună și resfiră lumea în pulsații când ample și vibrante, când abia șoptite, întinzându-se peste câmpii și dealuri, coborând dintr-o altă lume pentru a aduce la un loc generațiile de vii și de morți și a le lega cu un nod mai puternic decât cel al sângelui sau al durerii în piept care a luat bărbații cu burți și iuți la mânie […] înainte de a împlini 60 de ani. Clopotul, clopotul.

În lumina cenușie a unei bucătării, ore goale în așteptarea unei prezențe și o stânjeneală mistuitoare. Senzația că există niște praguri de trecut / lucruri de pus la punct / treburi de verificat. Pentru care ceasurile, nu cele din bucătărie, nu cele măsurate de dangătul clopotului, ci cele ale inimii au venit și s-au dus într-o clipă. Ca viața. Ca luna octombrie. Ca războaiele, și conflictele, și acordurile de pace, și prăbușirile bancare, și momentele de răgaz sau cele de derută, ca toate clipele de liniște sau de dezamăgire sau de spaimă sau de tandrețe, ca toate acele mici întâmplări care formează o viață.

Un extraordinar poem e acest roman al lui Mike McCormack. Un poem în care lirismul se împletește cu realitatea de zi cu zi, a unui om și a unei țări, într-o succesiune de imagini, de chipuri, de gânduri, de senzații doar aparent aleatorii, urcând și coborând pe o buclă a temporalității subiective. O discontinuitate în care se acumulează, când dens și reflexiv, când nostalgic, o discontinuitate în care se pierd momente pentru a se reface liniile care au țesut un destin, cu nodurile și preaplinurile lui. Într-o singură frază, cu volute mai strânse sau mai largi, tăiate abrupt sau desfășurându-se în respirări ample, cu reveniri și reîntregiri, cu subordonări și secvențe în coordonare, răspunzându-și peste timp, cu explicații și digresiuni, revărsându-se precum un nor de ceață printre crăpăturile a ceea ce a însemnat o viață de om: bărbat, fiu, soț, inginer. Fără punct, într-o logică pe care așteptarea și înregistrarea stranietății abia insinuate a prezenței sale într-un spațiu familiar și totuși străin, ca într-o fotografie doar ușor mișcată, conferă gândurilor mișcarea de flux/reflux pe care critica a așezat-o în descendența joyciano-becketiană.

lucrurile sunt ele înseși dar și ușor diferite de ele înseși

Toate semnele sunt de la început acolo, în bucătăria în care Marcus Conway așteaptă, în casa goală, asaltat de imaginea lumii pe care a cunoscut-o, de străzile, de diminețile, după-amiezile, de verile și iernile petrecute acolo, de paginile ziarului așteptând să fie deschise, de sandvișul de pe masă. Toate semnele care țin de absență, de semnificația datei de 2 noiembrie, de deplasarea subtilă despre care mi-am imaginat întotdeauna că ar fi sufletul meu, de senzația de prăbușire care, e adevărat, nu e niciodată departe de mintea unui inginer, de dezordinea și de dislocarea pe care le resimte în jur. Aducerea secvențelor disparate dintr-un departe spre un mai aproape nu are decât prea puțin de-a face cu fluxul conștiinței. E o încercare de a lega niște fire, de a regândi niște relații, niște legături, de a corela momentele trăite pentru a recupera o parte a mașinăriei care a fost viața acestui bărbat în interiorul propriei familii, al comunității din Mayo, al spațiului pe care l-a umplut și al evenimentelor pe care le-a generat și care l-au influențat. Dar fisurând mereu sensul, scăpând întregului ordonat care ar fi trebuit să fie lumea, să-i fie viața: pare-se că toate detaliile care mă alcătuiesc s-au adunat într-un punct unde nu vor să se dezvăluie cu claritate, ci se așază într-o serie amețitoare de îndoieli, o rețea instabilă de întrebări care până acum au blocat orice perspective. Ca un alt Ulise, Marcus se reîntoarce în bucătăria casei și de aici străbate drumul, printre meandrele unei memorii ce scoate la iveală momente mici, dar semnificative, spre ceea ce a fost propria viață. E o recuperare sincopată, plină de „capcane”, cu gesturi deloc eroice și totuși încărcate de vitejia unui bărbat care a iubit, a crescut doi copii, s-a înstrăinat și a revenit, a muncit, mai pe scurt, a trăit. Ca un alt Ulise, Marcus se reîntoarce dintr-un tărâm al umbrelor, într-o călătorie stranie la capătul căreia așteaptă becketian, dar pe el nimeni nu-l așteaptă în afară de o senzație nemaipomenită de singurătate față de familia mea – Mairead, Darragh și Agnes – absența lor mă străbate precum cenușa, în acest 2 noiembrie (ce ciudată e ziua asta), singura șansă care i s-a dat, ziua în care hotarul dintre lumea asta și lumea cealaltă e atât de neclar încât ne putem pomeni cu ușurință stând umăr în umăr cu morții.  Ziua în care acest nou Ulise, inginer și fiu credincios, bărbat, soț și tată, acest Ulise răpus de o durere cumplită în piept vineri, 21 martie, călătorește, stând în propria bucătărie, în lumina cenușie a zilei de toamnă, pe firul propriei vieți, din Ithaca în Ithaca, în jurul unui ax, în jurul unor noduri, în jurul unor momente ce au constituit acele / rituri, ritmuri și ritualuri / zilnice care susțin lumea ca niște oase solare.

ca și cum ceva pentru care cândva existase o speranță întemeiată se dovedise un eșec

Un proces asemănător celui prin care tatăl lui cu degete agile desfăcea în bucăți ceva, grape, pluguri, prășitori, orice, pentru a afla în ce anume își pusese nădejdea. Acest altar al dezmembrării ce se întindea în fața copilului de atunci se înalță acum sub privirea bărbatului care stă singur în propria bucătărie, desfășurând în fața sa o hartă a celor trăite, a celor întâmplate, a celor dorite, a realităților îmbrățișate, a străzilor cutreierate. Un proces care recheamă senzația trăită atunci, neliniștea care urmează intuiției că universul e șubred, alcătuit din componente luate la întâmplare și asamblate în beznă. Un proces ce lasă la vedere oasele luminoase ale unei creaturi masive care e viața trăită și istoria cunoscută, ținute laolaltă de conștiința unui om. În fapt, de amintirea lui. Momente legate unul de altul ca oasele solare ale turbinei dezafectate, deopotrivă periculoase și inutile, purtate pe strada principală într-o zi demult. Și tristețea că e o greșeală să crezi că asemenea lucruri se duc vreodată undeva, pentru că natura lor e nemișcarea, e neclintirea. Orice încercare de sustragere nu e altceva decât un vis al său pus deoparte sau eșuat sau avortat. Și dacă imaginea turbinelor eoliene e cea care evocă sfârșitul lui Cristos, crucificat, cu hoți în stânga și în dreapta, iar rotirea brațelor lor e o rugă înseamnă că ea se poate suprapune peste ceea ce e viața unui om: o răstignire între ceea ce-i este familiar și lucrurile care se petrec lângă el, mai departe sau mai aproape, o alunecare lentă, un presentiment și o rugăciune. Pentru că, asemenea acestor oase solare, și oasele noastre ajung în locul nevăzut al uitării, printre acele lucruri de pe lume care sunt / ulei ars / într-un fel sau altul.

Bucătăria e inundată de gânduri ca niște păsări electrice, mereu în zbor, tremurături albastre. Momentul slăbiciunii lui Mairead în fața liniei care despărțea viața lor în doi de cea în trei, expoziția de absolvire a lui Agnes și sângele ei expus pe pereți, o acuzație mută, o reevaluare a mea ca bărbat și ca tată, Darragh și aventurile lui australiene după atâtea proiecte începute și abandonate, cu barba și părul de sălbatic amintind de disperarea bunicului din ultimele luni de viață, copilul de altădată ascunzându-se de forța surorii în spatele unui personaj comic care râdea înfundat și lua totul în zeflemea, tracasările de la serviciu, oamenii pe care îi știe de o viață plecând în fiecare dintre cele cinci zile ale săptămânii la muncă, minutele în care Mairead rămânea cu copiii în pat, diminețile întunecate de iarnă luminate de senzația minunată dată de importanța rolului de tată și soț treaz, vocea de la radio vestind că moartea s-a ivit în comitat, psalmodiind toate numele care nu mai sunt altceva decât umbre, cei doi ani de seminar și momentul înțelegerii că evlavia unui copil nu s-a transformat în credință, clipa dobândirii conștiinței politice și ziua în care a votat pentru prima dată, cele nouă săptămâni de după a dracului construcție de drumuri din Praga, apoi, după 18 luni, nașterea lui Darragh, boala lui Mairead și veghea asupra trupului istovit după criza contaminării apei și lupta cu virusul pentru care nu s-a găsit niciun vinovat. Toate obiceiurile și ritualurile ce mi-au alcătuit căsnicia și viața de familie într-un răgaz de câteva ceasuri situat între câteva bătăi – în fapt tăceri – de inimă. Tată, soț, cetățean și fire care adună în exact aceeași măsură în care destramă, care scot la iveală eșecuri minore și eșecul – sau simplitatea – unei vieți, clipele de derută și de oboseală, zâmbetele, acumulările măsurate nu în ani, ci în scame de viață, în întâlniri, în decizii ale copiilor, în acceptări, în ore în doi, în schimbări de lumină și de stări sufletești, în epuizări mărunte, în strângeri de inimă. Ce ciudată e ziua asta / are ceva care […] îmi dă impresia că […] n-a mai rămas nimic care să nu fie palid sau ofilit sub un soare prea puternic pentru perioada asta din an. Gândindu-se la sau fiind gândit de, senzația că toate din jur s-au așezat în locuri și tipare necunoscute mie.

mereu plin de speranță că ne vom găsi unul pe altul în bezna asta care ne este drum și călăuză

Un elogiu neobișnuit al vieții, al mărunțișurilor ei, al clipelor și chipurilor care rămân și pentru care merită să te întorci, chiar dacă, la sfârșitul călătoriei, nu e nimic altceva decât un spațiu gol pentru tine, și nu o Penelopă, și nu un palat, și nu un ținut – fie ele și îmbătrânite sau în ruină. Un amplu poem al amintirilor, al înălțărilor și prăbușirilor omenești. O bijuterie atât ca stil, cât și ca propunere de realitate, un roman care nu e nici doar experiment îndrăzneț, nici numai o suită de stări, pe cât de halucinant, pe atât de realist, un construct deopotrivă dumnezeiesc și ingineresc, metafizic și echilibrat. O carte vie, de care te desprinzi greu și ale cărei pagini te urmăresc cu aceeași forță cu care personajul lui Mike McCormack înfruntă timpul așteptând și scoțând la iveală arcanele propriei vieți, oasele solare ale unui schelet în jurul căruia s-au format organele și pielea propriei vieți. Oase solare cărora sensibilitatea și acuitatea de percepție ce reverberează și în proza, nu doar în traducerile Veronicăi D. Niculescu le-au dat deplină strălucire.

Breviar la manualul de utilizare (A se parcurge doar în caz de maximă necesitate)

ascultând clopotul când stau aici

lumea dată cu / toată istoria sa pentru a mă sprijini de ea când

e goală casa asta

o să stau acolo până când o să vină cineva să îmi vorbească

prăbușirea nu e niciodată departe de mintea unui inginer

omul și mașinăria / așa cum erau ele

lumea mai largă de departe

oasele luminoase ale unei creaturi masive

în locul nevăzut al uitării, printre acele lucruri de pe lume care sunt / ulei ars / într-un fel sau altul

toate astea sunt clare doar retrospectiv

capul plecat și continuă să mergi / continuă să / continuă să futu-i

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!