Istoria asta uitată, ignorată, strâmbată va reveni peste noi, fiindcă nu vrem să o ținem minte.
Oase strălucitoare (roman apărut de câteva zile la editura Polirom) se compune din straturi de realități și de întâmplări care au venit peste pământul Basarabiei, care au zguduit viața atâtor generații, au deformat o identitate și au dislocat ceva în aproape fiecare familie. Straturi ce recompun o istorie dureroasă. Uneori, abominabilă. Oase strălucitoare nu cere și nu face dreptate. Nu clamează, nu judecă. Doar scoate la suprafață și numește fapte. Reconstruind ceea ce prea mult a fost trecut sub tăcere. Sau deformat, ciuntit, reinterpretat.
Volumul lui Moni Stănilă nu e atât despre o mamă și o fiică, despre întâlnirea unei adolescente cu o femeie în vârstă ce duce cu ea aproape un secol de istorie, despre maturizare și înțelegerea lumii. Laura, Iana, Maria sunt personaje în spatele cărora poți vedea oameni în carne și oase, dar ele sunt mai ales cele prin care povestea și istoria își fac drum până la noi. Prima cerându-se spusă, a doua, după ce a fost trăită, fiind transformată în mărturie a nenumăratelor vieți pierdute, mutilate, zdrobite, unele uitate. Dar mai ales în recuperare a unor evenimente prea mult timp îngropate. De frică. Sau din cauza unei prea adânci suferințe. Sau din rușine.
Cum e să ștergi existența cuiva? Cum e să-ți dispară soțul, tatăl, prietenul? Memoria, ca un praf de care vrei să te speli vara. Dai drumul la apă și se duce. Dar nu ca la o baie sănătoasă, ci un duș care mai lasă urme, lasă amintirea, mirosul a ceea ce a dispărut. Te speli și peste o oră, senzația că praful e iar acolo, s-a întors, ori, mai degrabă, n-a plecat niciodată.
Oase strălucitoare e o carte despre o bucată de pământ, despre istoria lui, despre oameni și timpuri, despre memorie. Despre iadul care, acum un secol și ceva în urmă, s-a răsfirat și a înflorit aici. Despre deportări, foamete, execuții, stâlcirea limbii, negarea identității. Despre oazele de demnitate. Despre morți, despre epidemii, despre restriști, despre minți întunecate de durere, despre așteptare, despre datorii. Despre cum au fost trăite toate acestea și despre cum au fost jucate ele la masa intereselor meschine ale câtorva oameni. Despre cum pot fi îngropate fâșii de adevăr, bucăți întregi de istorie. Cum pot fi uitate sau răstălmăcite. Despre un cimitir în care se află rămășițele unor soldați de diferite naționalități ce au luptat în Primul Război Mondial și a câtorva soldați români morți în Al Doilea. În fața cărora s-a închinat un rege tânăr. Care nu știa atunci, în 1942, că peste foarte puțin timp va fi nevoit să abdice. Și care nu avea habar ce se va întâmpla nici cu oamenii locului, nici cu mormintele și cu morții onorați atunci la Chișinău. Un cimitir în care s-a intrat cu buldozerele.
Era anul 1944 și oasele soldaților au strălucit albe – o acuzație mută, neputincioasă în fața noii stăpâniri rusești, o profanare a adevărului înainte ca acesta să fie rescris, o palmă pentru toate mamele ai căror fii erau îngropați aici. Fără ca asta să fie suficient. Ceea ce a început atunci a fost terminat în 1959. Când și ultimele cruci au fost culcate la pământ. Pentru ca apoi să se poată întinde uitarea. Sau nepăsarea celor mai mulți. Odată cu buruienile, cimentul și gunoaiele. Un cimitir care așteaptă și astăzi ca oasele strălucitoare de atunci să își regăsească liniștea. Să le fie redată demnitatea. Și prin demnitatea lor recuperată, toți cei care trăiesc astăzi într-o țară unde memoria și uitarea sunt la fel de dureroase să știe cine sunt. Cum a fost. Ce s-a întâmplat.
Istoria strâmbată de copita comunistă care a trecut ca o turmă de mistreți, călcând totul în picioare, răscolind pământul și împuțind locul.
Oase strălucitoare e și un roman despre alegeri. Să pleci: Fiindcă aici mereu se vor reîntoarce rușii sub o formă sau alta. Și întotdeauna vor fi familii rupte și distruse de Siberii sau prăpădite de Prut. Să rămâi: Voi sta aici mărturie pentru secolele care vin, pentru că bărbații nu scapă, așa îmi spunea: când ceva se întâmplă, bărbații nu scapă. Să pleci, să rămâi. Să pleci cum nu a putut pleca tânărul ce a devenit soțul Mariei și asta l-a făcut să dispară într-o zi de acasă, iar ea și fiul, atunci de doar zece ani, nu au mai știut niciodată nimic despre el. Dispărut. În Siberia. Ca acuzat politic, fost secretar și apropiat al vechiului primar al Chișinăului, ca român, într-un lagăr de muncă forțată. De unde șansa de a se întoarce era aproape zero. Sau ucis și aruncat undeva – într-o fântână, pe un câmp, într-o râpă. Sau reușind să treacă înot Prutul și să-și facă o nouă viață în Republica Populară Română. Așteptat o viață. De o femeie căreia nu i-a rămas nimic de la el decât un fiu, mii de întrebări și un nasture. Păstrat lângă fotografia fratelui mort în război, singura mărturie că el chiar a existat. Un nasture pe care-l va mângâia și în rezerva spitalului unde, bolnavă de Covid, la nouăzeci de ani, își va găsi sfârșitul. Tot ce a fost salvat dintr-un om. Dintr-un soț. Dintr-un tată. Fiindcă orice altceva ar fi însemnat un cap de acuzare și i-ar fi trimis și pe ai lui, pe cei pentru care el a tăcut, în Siberia.
Să alegi între iubirea față de soț și datoria față de familie. Între iubirea pentru un soț și iubirea pentru copilul tău. Să alegi și să trăiești ani întregi așteptându-i întoarcerea. Fără a te frânge. Cu spatele mereu drept și mâinile în poală. Așa cum ai fost învățată. Cu părul atent prins în coc, buzele date cu ruj și degetele pline de inele și la șaptezeci de ani. Nu din cochetărie. Din demnitate. Singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni niciodată. Sau să pleci cum a făcut Iana după ce fiica a devenit majoră și frica, și obsesia, și depresia au mai slăbit. Să pleci în Italia sau oriunde în altă parte. Pentru că aici toate merg rău, așa a fost, așa va fi. Să pleci din țara în care în anii `90 nu se dădeau salarii cu lunile. Din țara în care în 2014 a avut loc furtul miliardului. Din țara în care în 2016 s-au întors pro-rușii la guvernare. Din țara în care viața seamănă cu un film prost. O țineau toți cu discursuri: limba, neamul, valorile – dar banii, traiul, lupta cu corupția nu le regăseai în programele lor de guvernare. Din țara care a înțeles pe 24 februarie 2022 că, dacă va cădea Ucraina, va urma Republica Moldova. Să pleci așa cum a îndemnat-o Maria pe Laura să facă. Măcar în România. Deși a iubit-o, Laura nu a ascultat-o. Chiar dacă s-a gândit că ar putea să o facă. De frică. Atunci, în primele zile când pământul Chișinăului absorbea suflul bombardamentelor din Ucraina.
Să rămâi nelăsând frica să se cronicizeze. Așteptând să vezi ziua în care ucrainenii vor râde din nou. Și aștept ziua aia fără să plec din Moldova, fără să mă mut definitiv. Am făcut praf frica din primele zile, am rupt-o bucățele și am băut-o cu un pahar de apă, am aruncat-o pe jos și am strâns-o cu fărașul, am cărat-o la gunoi și am uitat de ea. Să rămâi. Însă nu ca doamna Maria, așteptându-ți soțul o viață, mergând în Cimitirul Eroilor de pe Bulevardul Decebal și ducând în brațe trandafiri roșii timpurii pentru cei îngropați acolo, pentru oasele lor răscolite, fără odihnă de atunci, acum uitate de toți. Să rămâi pentru ca din oasele tale strălucitoare istoria nu doar să se așeze, ci să prindă rădăcini și oamenii să nu mai fie la cheremul vremurilor și mereu în calea răului. Pentru a putea în sfârșit să se depună mărturie. Cum nu au putut-o face femeile din generația Mariei și nici atâtea alte generații de femei care nu au vorbit suficient de mult și de tare, care au preferat să-și ascundă suferința și să trăiască drept, lăsând astfel ca ceea ce a fost să se repete, ca răul să perpetueze și să pervertească. Să rămâi cu speranța că noi, femeile, de la o generație la alta, purtăm istoria adevărată, așa cum se petrece de mii de ani, în oasele noastre strălucitoare, dar care nu au forța, nu încă, să pocnească scurt sub soare și să facă rădăcini.
Îmi repet, ca să accept, că ea a știut să privească, a știut să iubească sălbăticia aia și nu trebuie să mă rănească sensibilitatea ei. Fiindcă, până la urmă, e o fată puternică.
Laura, mai întâi adolescenta târâtă la psiholog, suspectată de toate tulburările posibile, apoi tânăra care își găsește drumul apropiindu-se de doamna Maria – femeia pe care o întâlnește întâmplător, trecută prin războaie și prin foamete, prin comunism, dar mai ales femeia care a trăit într-un regat și care ar fi putut atinge un rege cu mâna, femeia care îi spune ceea ce inițial i se par fetei niște povești inventate, dar care se dovedesc carne din viața acesteia și a oamenilor din aceeași generație cu ea -, Laura, devenită o persoană care știe ce însemnă pierderea și care are propria înțelegere asupra vieții și a istoriei pare a fi cel mai lucid, cel mai echilibrat dintre personaje. În ea nu supurează rănile istoriei, căci ea ajunge să le simtă mediat, prin doamna Maria. În ea nu există nici fricile mamei, nici alegerile acesteia din anii de tranziție, ani de sărăcie și dezorientare. Laura nu a fost spintecată de istorie ca Maria și nici nu simte spaima Ianei de suferință – o frică pe care unii o duc cu ei fără a fi conștienți mult timp de prezența ei. Și care se declanșează, asemenea unei boli genetice, ca amprentă a unei istorii pe care nu o cunoști, dar din care te-ai hrănit. Și se revarsă asupra celui mai drag. Luând forma unei depresii postnatale. Întinzându-se apoi peste ani. Contorsionând relația cu propria fiică. Pe care Iana nu o poate vedea decât deșirată, lungă, străină, înspăimântătoare. Ajungând astfel să pună între ele straturi de minciuni. Ridicole, dureroase. Doar aparent protectoare. Adevărate fugi. Contorsionând relația cu bărbatul care îi este tată fiicei ei. Relația cu ea însăși, cu lumea. Ajungând să plece în Italia pentru a se putea elibera. Nu de dragoste, de vinovăție. Până la urmă, realizez că nu am învățat niciunul dintre noi să ne iubim fata slabă și deșirată. Nu așa cum ar fi trebuit, nu asumat, nu lucid. Doar obsesie, control, frică. Nereușind niciodată până la capăt să fie mamă.
Așa cum Mariei nu i-a fost dat să fie până la capăt soție. Laura însă nu este nici una, nici alta. În ea istoria se scrie diferit. Fără iluzii. Cu hotărârea de a-și păstra luciditatea. Privind în față absurditatea, acceptând lipsa de sens (nu e niciun sens și nimic nu poate justifica acest instinct criminal, pe scară largă, pe care-l scoate la iveală un război […] nu e niciun sens în asta), sperând doar că din oasele strălucitoare ale atâtor generații de femei se va ivi puterea de a vorbi – singura în stare să se opună spaimelor și dezrădăcinărilor, singura pe care se poate clădi ceva ce ar putea semăna cu stabilitatea.
E ceva viclean în modul în care se mișcă istoria, o știu deja foarte bine.
Ceea ce inițial pare analiza unei relații disfuncționale și apoi o carte a maturizării, se dovedește o cronică a unui secol în care niște oameni au fost rupți de identitatea lor și subjugați, au trăit tragedii și au viețuit cum au putut. Niște oameni peste viețile cărora a trecut buldozerul istoriei – așa cum buldozerele rușilor au trecut peste mormintele soldaților români morți în Al Doilea Război Mondial și ale altor soldați, văduvindu-le de odihnă; așa cum aceleași buldozere au trecut peste locul în care umbra unui rege s-a răsfrânt la un moment dat peste pământul pentru care s-a murit și s-a suferit. Și odată cu asta, peste istoria românească a unui loc ce trebuia să-și uite istoria. Și care a avut nevoie de peste jumătate de secol pentru a încerca să caute urmele adevărului.
Urme pe care Moni Stănilă le recuperează prin mici momente – adevărate flash-uri ale unei memorii colective încă înfiorate de uitare, încă timidă în a scoate și a analiza ceea ce păstrează: cadavrele întinse în piața din Chișinău a celor morți de tifos, trupurile căzute pe străzi în timpul foametei, pâinea din papură, răciturile albe cu gust de carne de copil despre care niciun locuitor din sud nu ar fi recunoscut că a auzit în satul lui, familiile deportate, familiile despărțite, cei foarte puțini întorși mai târziu din Siberia, catedrala transformată în spațiu expozițional, clopotnița distrusă, copii umblând printre morminte și luând ceasurile și tabacherele soldaților morți, execuții, schimbarea limbii, mutilarea identității, tăcerea. Și persecuțiile, și Fântâna Albă, și frica, și obișnuința celor mai mulți, și gândul unionist de mai târziu, și tranziția, și sărăcia, și promisiunile electorale. Până în prezent. Până acum, când Ucraina încă rezistă, deși bombardamentele rusești sfâșie continuu trupul unei țări. Amintindu-ne că istoria e suma ororilor și a nebuniilor. A întâmplării de a te fi născut într-un loc, și nu în altul. Amintindu-ne de felul în care alegem să ne amintim.
Să cunoaștem ce s-a întâmplat. Să înțelegem. De asta scrie Moni Stănilă. O face pentru cei din Chișinău și pentru noi, cei de aici. O face punând-o pe Laura să exprime un gând ce ar trebui să răsune în mintea tuturor, pentru că e un adevăr și un avertisment: iar acum se răzbună pe noi toată nepriceperea asta, că am lăsat tinerii să îngrașe pământurile și ne-am apucat să slăvim mâncarea și tradițiile dacice și să facem jocuri cu dacii și romanii, dar nu înțelegem ce s-a petrecut la Oituz sau ce e cu Mausoleul de la Mărășești […] și m-am gândit atunci, dar mă gândesc și acum, la milioanele astea de tineri, ca Ion și Alexandru, care au luptat de-acolo până acolo, pentru o putere sau alta, și dintre care cei mai mulți nu s-au întors niciodată acasă, iar noi nu le știm nici numele, nici viața, dar mai ales nu le știm moartea, deși nu sunt mai mult de patru generații între noi.
Un apel la memorie, la ieșirea din tăcere e Oase strălucitoare, roman care se înscrie într-o tot mai vizibilă – și necesară – tendință de a scoate din tăcere istoria Moldovei de peste Prut.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
