Plonjând în preaplin, printre Obiecte umane, de Teodor Dună*

Inițial, citind doar titlul, te întrebi: obiectele, impersonale prin definiție, au calitatea (ori capacitatea) de a deveni umane sau oamenii, elementele care compun specia aceasta a noastră, ajung, în traiectoria descendentă a degradării lor, să fie aidoma unor obiecte? Fără doar și poate, cea de-a doua întrebare pretinde un răspuns care poate fi și care a fost exploatat în volumul lui Teodor Dună.

Haos, descompunere, dezintegrare, dezmembrare, revărsare, (mult) vid și obiecte umane. Un volum bine închegat, complet prin toate cele cinci segmente ale sale, care adaugă,  toate, rând pe rând, un plus de sens și valoare. Un volum plin de forță poetică și de lirism în stare brută, diferit de tot ce am mai citit până acum tocmai prin faptul că în interiorul său, cel puțin în prima jumătate, eu sau noi  par a fi noțiuni aproape cu desăvârșire absente. Un volum cu o evidentă înclinație către suprarealism, în care senzația unui cititor ce se apropie încă timid, dar fascinat, de poezie este aceea a unor obiecte umane aidoma unor capsule dure, identice și mult prea mici care se ciocnesc frenetic și agitat unele de altele într-un spațiu mult prea strâmt și cu o singură ieșire, care poate exista numai pe verticală: fluvii de oameni, blocuri uriașe de oameni./ unii mulțumiți și livizi, alții izbindu-se cu furie/ de singurul loc rămas gol. Se construiesc stâlpi și ziduri de oameni, nemulțumirile, învinșii și toată carnea umană și animalică alunecă pe trepte, pereții devin imagini și oamenii nu mai sunt oameni, ca totul să devină, în final, o pastă omogenă, perfect uniformă, prin care mișună morții neobosiți. În acest tablou lirico-prozaic, zugrăvit în ton apocaliptic și profetic, rămân totuși pregnante, atingerile, genunchii, degetele și spațiile dintre unghii.

Sunt câteva imagini ori metafore atotcuprinzătoare și generale care planează deasupra întregului volum, cum este cea a spațiului gol, cea a câinelui, a cărnii și a mâinilor.

Ceea ce am găsit potrivit a consemna, încă de la începutul lecturii, în notițele mele a fost tocmai această idee a unei revărsări continue de oameni, materie compactă, multă, uniformă și inertă: (…) și nu apucă bine să se termine un om/ că începe altul./ abia se ivește celălalt om că imediat/ e acoperit de altul,/ într-o revărsare continuă a cărnurilor./ și sunt atât de întrepătrunși că se văd doar câteva/ fâșii înnodate de piele. Versurile sunt selectate din poemul care deschide volumul, poem în care spațiile anterior goale sunt paharele, toboganele ruginite și sertarele cu linguri, spații cu un contur clar și dur și care sunt, inevitabil, fragmente din viața noastră de fiecare zi. Spațiile goale, care trebuie umplute artificial, forțat și până la refuz constituie o imagine recurentă în volum și toți pot în sfârșit umple tot ceea ce poate fi umplut. Revenind, ideea de risipire, sugerată de primul poem și invariabil inter-conectată aici cu uniformizarea brutală, monstruoasă și chiar grotescă (dacă nu ar părea, paradoxal, firească în acest univers imaginar și totuși perfect probabil) în anumite rânduri, este continuată și în al doilea poem, fapt sugerat atât de versuri, cât și de titlu, margini dispărute. De altfel, se remarcă atenția sporită pentru titluri care, la fel ca poemele înseși, par a se afla, semantic, unul în continuarea celuilalt până la o anumită și atent sincronizată schimbare de ritm.

Referințele la carnal și la material sunt omniprezente, mai ales în poemul tărâmul kauf, unde toate părțile corpului și toate elementele chipului se amestecă și se diluează în aceeași mare masă a cărnii ochii păreau mai adânci iar pleoapele – două/ buze care plescăie și mici dințișori de lapte/ străpungeau vesel gingiile irișilor. Tărâmul kauf este locul înspre care bătrânele, domnișoarele și bărbații se îndreaptă cu nerăbdare și speranță, locul în care întregul popor al oamenilor devine complet dezumanizat și sălbatic într-o permanentă și exagerată foame de prea plin. Lirismul și grotescul irup într-un mod tot mai puternic și mai grăbit, într-o ciclicitate amețitoare a acelorași imagini care se tot repetă ca, mai apoi, după ce maximul de intensitate este atins în penultimele două strofe, ultimele trei versuri să conchidă blând întreaga atmosferă, până nu demult, halucinantă cum să nu te bucuri/ cum ai putea vrea să se oprească vreodată/ singura noapte. Un alt poem cheie din acest volum rămâne sfârșitul lumii, asemănător ca structură cu tărâmul kauf, o poezie continuă și fără semne de punctuație, fără pauze, în care mesajul apocaliptic este anunțat la știri, în care (…) îmbrățișările erau mai strânse laptele mamelor/ mai dulce buzele amanților mai însetate/ doamnele mai tinere domnii mai înalți incurabilii/ mai nerăbdători.

iar când cărucioarele sunt pline portbagajele pline/ încep să-și îndese în gură ca-ntr-o mașină de tocat/ carne de oaie și carne de porc/ își umplu buzunarele cu păstrăvi și crapi își toarnă/ orez sub pleoape își toarnă uleiul cel mai scump în carii

În lumea populată de obiectele umane, de oamenii fără nume, fără individualitate și fără viață, care ajung să fie elementele componente ale aceluiași corp, mișcările și atitudinile sunt perfect mecanizate. În poemul înfricări, constituit din mai multe părți, o voce colectivă, la persoana I plural, descrie noile procedee după care funcționează lumea, senzația fiind aceea a unor dirijori detașați care indică și impun reguli, ordine. Dincolo de autenticitatea vocii din fiecare poem, dar mai ales, din fiecare parte a volumului, toate reușind să se individualizeze într-o manieră formidabilă și deloc artificială, dar și să se completeze în aceeași măsură, am remarcat capacitatea autorului de a surprinde esența estetică, de a concentra forța lirică și de a atinge cele mai adânci segmente ale sensibilității (atât de reușit exploatate într-un spațiu, tocmai, atât de grizat, de tern și de trist ca acesta) prin versuri și fragmente de imagine de o puternică și copleșitoare simplitate: ne-am uitat înăuntru puseseră beculețe/ pictaseră pești/ ne-au zis mergeți fără grijă nu veți cădea/ noi nu știam ce poate însemna asta. Automatismele și rutina ating, deja, un cu totul alt nivel, durerea aproape că nu mai există, iar toate, inclusiv locurile din noi, pot fi reparate, remontate, netezite. În lumea lui Teodor Dună, părțile defecte din noi stau seara pe noptieră, în așteptarea cuiva bun care să le repare, oamenii privesc pereții albi ca într-o activitate recreativă, firească, iar evenimentele majore din viață nu sunt trăite, ci observate (au montat, au schimbat, au pus) în cea mai placidă indiferență.

Cum spuneam, fiecare dintre cele cinci părți ale volumului pare că ar avea propria viață, de aceea, nu întâlnim doar spațiile dure ale morților neobosiți, ci și spațiile amneziei ori, cum o numește autorul, viața de sub unghii. În acest sens, poemul care deschide cea de-a patra parte pare, ca stil și tonalitate, a se diferenția într-o manieră fundamentală de toate celelalte. Este, deși nu sunt necesare astfel de precizări ori categorisiri, alături de sfârșitul lumii, poemul meu preferat din volum și, din acest motiv, îmi permit să îl redau în totalitate aici:

să crezi într-o lume/ în care cele mai înalte ființe sunt degetele/ și să nu poți înainta decât prin mângâiere/ în acest estuar al mâinilor/ contururile lăsate de valuri pe nisip/ continuă prelungile linii ale fericirii/ din palmele noastre/ degetele sunt mai înalte decât casele pescarilor/ decât malurile de pământ galben/ într-o lume în care înaintezi prin mângâiere/ îți amintești: fericirea e doar o altă spaimă/ de care nu te mai temi – /apoi uiți

Volumul lui Teodor Dună este un volum al imaginilor, al stărilor și, deopotrivă, al ideilor, un volum care, prin versuri de forță, nu te poate lăsa în ipostaza de cititor inactiv; e un volum care adaugă cu fiecare poem și în fiecare parte o nouă semantică, un nou stil și o altă perspectivă de abordare și de înțelegere a acestei lumi atât de reale și de fabuloase totuși, în același timp.

 

* Teodor Dună a publicat volumele: trenul de treieşunu februarie, Editura Vinea (2002 – Premiul Național „Mihai Eminescu”, Opera Prima, Botoșani); catafazii, Editura Vinea (2005); de-a viul, Editura Cartea Românească (2010); Der lärm des fleisches (trad. de Georg Aescht), Edition Solitude, Germania (2012); obiecte umane, Editura Cartea Românească (2015 – Premiul Cartea de Poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori) și kirilă, Editura Tracus Arte (2017 – Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură). Grupaje din poemele sale au fost traduse în franceză, engleză, suedeză, spaniolă, bulgară, maghiară.

(Articolul complet va apărea  în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, 11-14 iulie 2019)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.