Cînd am citit prima oară poezii de Nimigean, la sugestia inspirată a lui Emil Munteanu, m-au trecut (și m-au rămas) toate apele. Toate apele rîse-plînse ale poeziei. Mai degrabă recitindu-l mult, decît citindu-l, ca să parafrazez o cunoscută afirmație de-a lui Borges, m-am trezit și eu o pasăre a singurătății, plutind în derivă, odată cu istoria pe apă ce se transformă în istorie, în mijlocul unui Ocean Nimigéan. Cerneala simpatică a acestuia mi-a reactivat, ca prăjiturica lui Proust, dendritele îndepărtate ale poeziei. Înotînd în sîngele său la fel de albastru m-au traversat tot felul de biocurenți literari: (…apa oraculară a delirului controlat a lui Rimbaud, apa pustie a bălților și a canalelor cotidiene a lui Eliot, apa fulgerată de țipar a lui Montale, apa ca urnă a șlefuirii sinelui a lui Ungaretti, apa neagră a Veneției interioare a lui Bachmann, ploile negre ale lui Trakl, apa rezidual-thanatică a lui Benn, apa orfică a cimitirului marin a lui Valéry, Sena lui Apollinaire ca apă a fatalității timpului, apa despărțitoare ca tînăr metal transparent a lui Stănescu, apa ca somn a lui Vinicius, apa ca greutate a cernelii pe hîrtie a lui Bucur, apa ca ninsoare providențială a lui Hrehor, apa de gură a lui Acosmei…)
Scriitorii, după cum se știe, sunt 90% cerneala altora și nimeni nu scapă vreodată de ceea cea Eco numea angoasa influențelor. (Nici nu trebuie). Mai înainte de compulsia textuală, de groforeea talentată, uneori suspect de ingenuă la unii poeți bio de astăzi, scriitorul-cititor (-Hypocrite lecteur,-mon semblable,-mon frère!) trebuie să își ia în serios rolul de accelerator de particule al culturii sau, cel puțin, ca să folosesc expresia lui Culianu, de tehnician al imaginarului cultural. Această condiție (destul de sine qua non, aș zice) nu insinuează că doar halucinațiile livrescului, savant grefate in vitro sau in vivo în amnioza poematică, ar garanta cumva valoarea literară. Nici pomeneală. Ba dimpotrivă, paraziții intertextualității erudite pot bruia emisia gestului literar osificîndu-l într-o scolastică aseptică de proceduri estetice. Însă, aici e paradoxalul clenci: nu poți fi evazionist, nici cu sîngele, nici cu cerneala. Asta ar insinua că zona de confort a artiștilor/scriitorilor autentici e de fapt un topos al incomodității identitare, iar aceștia nu ies niciodată șifonați (sau, mai bine zis, mototoliți) din arena culturomahiei, mai ales cînd reușesc să sacrifice ritualic, sub tăișul sabiei de lemn, balaurul cu o mie de rafturi al erudiției. Altfel formulat, nu poți să nu-ți riști fondul (cît și fundul), netransformîndu-te într-un franckenstein scriptural ce trebuie să aștepte (în scris) arcul voltaic al învierii pe lumea cealaltă a textului.
nu-ți garantează nimeni nimic – un titlu scris cu antimaterie, un a fi sau a nu fi (prin) literatură, un statement onto-poetic aproape socratic (Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic), aproape dantesc (Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate), aproape montalian (Să nu ne ceri formula care-ți deschide-o lume).
Și tocmai prin această intransigentă atitudine post/meta/trans/literară, a unei plurale rupturi în continuitate, asumată oarecum ca ironie apofatică, oarecum ca encratism hermeneutic, dar parcă altoită autoparodic și cu ontologia evanescentă a gîndirii slabe a lui Vattimo sau cu moartea artei a lui Danto, retrospectiva poeticilor antinomic-complementare nimigeaniene coabitează în wasteland-ul experimentului său literar, de la Scrieri alese și pînă la Nicolina Blues, ca vecinii (era să scriu mutanții) într-un bloc de cartier și, tocmai prin această alteritate, devine o garanție reală a faptului că, nimeni-ul și nimic-ul sunt consubstanțiale acelui tot pe care îl vînează subliminal, orice operă autentică.
(Sur)prins ca un păianjen interdimensional în ițele sinaptice ale propriei culturalități transgresive, așteptîndu-ne chicotind sub o mască de om, într-un cal troian din cărți rescrise cu propriul sînge, actantul polifonic nimigeanian ascunde cu un histrionism molipsitor (doar pentru a ne ademeni), o hiperconștiință auctorială-totuși reticentă, un magister ludi-totuși serios, pentru care mărgelele de sticlă ale cunoașterii sunt mai degrabă mătăniile de serviciu ale unui toma necredinciosul al poeziei, culturii, existenței, decît bijuterii de salon literar sau, mai grav, medalii pe pieptul vreunui vates colecționar de recunoaștere.
Domnul Nimigean este un post-Ovidius inovator în plină metamorfoză digitală, al cărui exil în trup este pe țărmul holografic al proprie-i ontologii poetice (poiēin euxinus), un excepțional hacker liric, programator șef în Cyberbios, ce are la degetul său mic liniile de cod ce fractalizează softul universal al culturii ca pe un sistem sangvin al poeziei dintotdeauna.
