Când amintirile se transformă în uitare: Ofsaid, de Moni Stănilă & Hiroshima, mon amour, regia: Alain Resnais

Iubesc pădurea pentru că fiecare copac își știe locul lui / și sunt microbistă pentru că în lupta pentru cupă nu curge sânge.

Orice pentru liniște, pentru frumusețe, pentru / supernovele curților noastre: câinii grași și bătrâni / care știu că trebuie să muște / doar atunci când cineva le calcă pământul.

Când poezia te transformă dintr-un om obișnuit ce trece cu nepăsare pe lângă terenuri întinse de fotbal într-un spectator al căderilor altor jucători, simți că devii microbist. Când îți pune o armură peste inimă și o face să tremure în fața realității înconjurătoare, simți că te sperii văzând culori și devii un complice al războaielor interminabile din viață. Când începe ca un joc și se transformă în rugăciune, simți cu adevărat amintirile crude și îți dorești pentru prima dată să uiți. Acesta este jocul poeziilor lui Moni Stănilă din volumul Ofsaid, un joc deghizat într-o enciclopedie a fotbalului ce se transformă într-o mărturie emoționantă a sufletelor care atârnă de lucrurile ce le fac fericite, a trupurilor ce stau nemișcate în fața galeriilor așteptând sărutul vieții (Când ai galeria în spate și taci e ca și cum stai nemișcat ca cineva să te sărute) și a întâmplărilor dureroase care ne fac mai puternici, mai revoltați și mai speriați.

Volumul lui Moni Stănilă urmărește istoria unui suflet ce își amintește fiecare sentiment pe care l-a simțit vreodată și l-a păstrat cu grijă pe paleta infinită a emoțiilor pentru a se putea apăra de realitatea în continuă schimbare, de dezamăgirile înfrângerilor echipelor preferate de fotbal, de dorul de copilărie și aromele acesteia de brad, de grădinile dimineții cu toate florile lor și de nedreptatea războiului pe care nimeni nu a acceptat să-l poarte. Astfel, fotbalul, sportul sub care Moni Stănilă ascunde un întreg tratat al unei inimi ce bate până la cer și înapoi, devine un stil de viață, un manual cu pași care trebuie urmați pentru a-ți dezlega labirintul de trăiri interioare, acesta acționând ca o lovitură în miezul sufletului tău de microbist. De altfel, întreg volumul Ofsaid se transformă într-un spațiu al adevărurilor ce dau naștere unor lumi putând fi văzute doar de cei care poartă în sufletul lor flori de rodii, de cei care practică un triplu salt în fața mărunțișurilor vieții, de cei care sunt uimiți de proza lui Dostoievski și de careul lui Manuel Neuer, de cei care prin frumusețea existenței devin microbiști.

Bradul natural e capsula care mă transportă / în zilele copilăriei. 90% fericire.

Marea e o jucărie, un breloc cu diamante pentru cheia de la inima mea. Sunet + imagine + sarea fină din haine (nisip în papuci).

Du-mă la mare pentru 95%.

Du-mă acasă pentru 100 la 100. Sau la următoarea finală a Germaniei.

În poeziile lui Moni Stănilă, amintirea este o poartă către fericirea măsurată în procentele de emoție ale imaginilor copilăriei. În aceste amintiri, fotbalul este ancora ce leagă vârsta naivității, cea a copilului care privește verighetele de pe degetele oamenilor și refuză perspectiva îmbătrânirii în doi, și vârsta maturității, cea a femeii care înfruntă tot ce a speriat-o când a fost copil și care se teme acum de realitatea lumii, retrăind mereu frânturi de bucurie prin povești senzaționale despre fotbal. De-a lungul volumului, copilăria se face simțită prin diferite arome care devin, astfel, imnul poeților și al microbiștilor, imn ce recuperează amintirile de odinioară și care subsumează toate sentimentele unui jucător al vieții. Copilul din sufletul unui microbist rămâne mereu acolo, capabil să vadă în spatele cortinelor pe care le ridică mereu cu ajutorul definițiilor, al căutărilor și al întrebărilor menite să ofere sens mișcărilor pregândite de pe un teren străin de fotbal.

După 2000 de ani, / creștinii încă nu au înțeles că pentru / credință poți doar să mori, nu să / omori.

Ceea ce impresionează în volumul lui Moni Stănilă, scoțând pansamentul amintirilor care nu se vindecă niciodată, sunt rugăciunile de salvare ce pot fi rostite numai de cei ce privesc și cunosc cu certitudinea unui suflet speriat adevărul lumii. Citind poemele, ne dăm seama că din momentul în care ne-am născut și am ales să privim către liniile strâmbe ale marii mașinării de fapte și de povești în care noi suntem personaje, jucăm în viață după niște reguli pline de nedreptate, pe propriul teren pe care îl privim fiind atacat în fiecare zi de ireversibila schimbare a unei întregi noi generații. Volumul pune în lumină tragedia războiului din Ucraina, scoțând la suprafață, prin cuvinte înfiorate de sinceritate, durerea celor care au trăit să vadă frumosul preschimbându-se în imagini apocaliptice ale unei lumi care își pierde căldura de odinioară (Liniștea nu va învălui pământul ca atunci / când erau doar ape clocotitoare, poate la sfârșit / ultima îmbrățișare ne va cuprinde / albă pe toți, ne va rostogoli peste / câmpuri bogate, ne va sălta peste ceruri deschise până când, în urmă, / plânsetul lui Muscel va fi singurul / cântec de tristețe.). Astfel, din disperarea născută din frică a autoarei, din dor și din nevoie de uitare se aud strigăte către dreptate, strigăte către părinții care nu le arată copiilor diferența dintre bine și rău, strigăte către lumile apuse ale bunicilor în care acum simți nevoia să te refugiezi și strigăte către vremurile în care te vei întreba ce-ar fi fost dacă.

Ca tine, știu ce înseamnă să uiți. Ca tine, am o memorie bună. Ca tine, am luptat cu toată ființa mea să nu uit. Ca tine, am uitat. Ca tine, mi-am dorit o amintire dincolo de mângâiere, o amintire cu umbre și pietre. Am luptat zi de zi cu toată ființa mea cu oroarea de a nu mai înțelege de ce să ne amintim. Ca tine, am uitat. (Hiroshima, mon amour – 1959)

Dacă în zilele de azi un microbist ar încerca să uite prezentul marcat de cruzime, în care războiul se naște din orgoliu și din ură, în filmul regizat de Alain Resnais, Hiroshima, mon amour, un microbist ar folosi uitarea ca pe un tratament al rănilor provocate de un război de mult terminat, de o suferință niciodată vindecată și de o dragoste insuficientă, care nu a fost simțită până la sfârșit. Alain Resnais își deschide spectacolul de imagini și de sentimente cu un omagiu vizual adus evenimentelor de la Hiroshima, evenimente pe care le consideră necesar a fi mereu reamintite, motiv pentru care sunt povestite de o voce feminină la începutul filmului, chiar dacă aceasta nu a trăit niciodată durerea distrugerii și a pierderii din orașul japonez. În orașul atacat de cei care încă nu au înțeles că pentru credință poți doar să mori, nu să omori, la 14 ani de la terminarea războiului, o actriță de origine franceză se îndrăgostește de un localnic care, din pură admirație, își dorește să cunoască totul despre femeie, înainte ca aceasta să plece înapoi în Franța (Înțeleg că acolo ai început să devii ceea ce ești azi). Pentru ea, a uita înseamnă a fi prins în ofsaid și a lăsa lumea să treacă deasupra ta în locul cerului, așa că din frica de a nu-și uita prima iubire, începe să-i povestească bărbatului despre soldatul german pe care l-a iubit la 18 ani, în orașul său natal, Nevers. Povestea devine pentru ea aceeași armă pe care o folosește Moni Stănilă în poeziile ei, un mod de a ține în viață amintirile cele mai dragi, cele care îți validează stropul de umanitate din adâncul minții predispuse la uitare.

Îmi voi aminti de tine ca simbol al iubirii uitate.

În intimitatea filmului lui Resnais este de remarcat dialogul dintre cele două personaje, schimbul aparent interminabil de replici pline de verosimilitate care reușesc să reînvie o dragoste de mult trăită, dar niciodată cu adevărat uitată. Cu toate acestea, durerea reușește să fie din nou simțită în momentul în care fata își dă seama de puterea amintirilor care, după ce nu au mai fost de mult rostite, ajung să tremure în adâncul unei inimi ce rememorează fiecare bătaie trecută, atunci când se întâlnesc din nou cu prezentul. Odată cu această durere, trupurile celor două personaje ale filmului se metamorfozează în imaginile bântuitoare și fantomatice care nu le vor părăsi niciodată mințile, în regretele ce le poartă pașii înapoi acasă și, în final, în orașele care le-au scris povestea și i-au făcut să fie ceea ce sunt acum, niște microbiști întristați de trecut, refugiindu-se în amintiri. (Aș vrea să mai văd Nevers încă o dată. Noapte după noapte, lună după lună, ți-am dat foc în timp ce trupul meu ardea în amintirea lui)

Poate că doare să ne amintim și poate că este greu să trăim într-un prezent pe care ne vom dori să îl uităm, dar ca (jocul) să fie adevărat trebuie să doară, așa că, rămânând microbiști, supraviețuim prin poezie și prin povești, prin lupta pentru amintiri, prin infinita posibilitate de a oferi o replică realității apăsătoare. Atât volumul de poezii al lui Moni Stănilă, cât și filmul lui Alain Resnais reprezintă documentele unor suflete care s-au lăsat înfrânte în fața vieții, dar care au continuat să lupte pentru a-și putea aduce aminte de adevărul trecutului. Două tratate ce dau un răspuns căutărilor făcute de om prin viață, oferind tuturor îndoielilor un diagnostic prin amintire și transformând, în final, inimile poetice în inimi de microbiști.

 

*Adela-Maria Roșca, redactor Alecart, este  elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași. Anul acesta, s-a calificat la faza națională a Olimpiadei de Cultură și Spiritualitate și a Olimpiadei de română (OLLR), unde a obținut Premiul al III-lea, și a fost invitată ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „poezia e la bistrița” (13-16 iulie).

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!