Ei au schimbat tot ceea ce noi n-am fost în stare și n-am știut să ne apărăm decât numindu-i blegi. De partea lor sunt Dumnezeu, prietenii lor și internetul.
Pluristratificat, problematizant, spunând și construind contrapunctic o „poveste”, tatonând și luând în răspăr multe dintre temele extrem de actuale, descosându-le – uneori subtil, alteori direct -, oglindind convenții sociale și modul în care au fost ele reflectate literar, diferențele generaționale în perceperea canonului despre rolul femeii, Vladimir e un debut extraordinar. Nu doar prin temă (de fapt, multiplele teme abordate), prin vocea care se scrutează cu luciditate, analizându-se și analizând, ci și prin felul în care e pus în scenă „jocul” cu și de-a viața, respectiv, jocul cu și de-a literatura, exasperanta (ridicola, totodată) distanță dintre proiecție și realitate – în multiple registre ce acoperă spațiul larg dintre grav și derizoriu.
Viață, proiecție, literatură. Între sine și constructul despre feminitate
Optând pentru un moto din Electra lui Sofocle (Nebună-s // – știu bine – dar chiar nebunită, // Lăsați-mi a-mi plânge – vai mie – durerea!), Julia May Jonas creează o primă oglindă în care se va reflecta chipul, sufletul și faptele celei ale cărei voce și „poveste” se vor face auzite în continuare: Electra, femeia orbită de dorința răzbunării, mistuită de ură, fixată în monomanie; Electra, cu suferința ei mereu alimentată de resentimentele față de Clitemnestra, fiica deposedată de tată, tânăra îndârjită, prinsă în mrejele unei nebunii deopotrivă terifiante și pustiitoare. Paratextul deschide posibilitatea de a întrevedea întreaga suită de proiecții subsumate acestei imagini asupra femeii, dar e o „oglindă” ce captează doar o reflexie – parțială, imperfectă și, din anumite perspective, chiar răsturnată a personajului lui Jonas. Rămâne „nebunia” care, într-adevăr, ia pentru un timp în stăpânire personajul (manifestată ca dorință, ca pasiune aproape autodistructivă, obsesivă pentru Vladimir Vladinski, autor de romane experimentale și lector la catedra de literatură a măruntei noastre universități, abia sosit în departamentul de literatură unde ea este o profesoară cu vechime, admirată de studenți, dar cu un soț implicat într-un scandal sexual ce are ca punct de plecare „abuzul” în relația cu foste studente – o realitate veche, ce îi pune însă sub semnul întrebării statutul și posibilitatea de a mai preda, făcând-o să reevalueze natura relației de cuplu, regulile căsniciei lor și consecințele acestora). Rămâne, de asemenea, ideea răzbunării – aici, față de soț, față de o societate care refuză femeilor din generația ei posibilitatea de a fi cu adevărat libere, de a alege, de a încălca niște tabuuri (adică tot ceea ce este revendicat și permis tinerelor cărora le predă, dar și celor din generația propriei fiice).
„Prologul” romanului reprezintă o nouă „oglindă” în care se decantează o altă imagine standardizată asupra relațiilor dintre femei și bărbați, a raporturilor de putere dintre sexe. În el este proiectat chipul unei femei ce-și mărturisește atracția, pe care o resimte încă de la o vârstă fragedă, față de bărbații mai în vârstă. E o fascinație care presupune o asimilare a ceea ce preferă și sunt aceștia (Muzica jazz, folk, blues, virtuozitatea la chitară. Cronicile lungi, bine documentate. Existențialiștii și scriitorii viguroși. Depravarea și criminalii violenți și amuzanți. Rock-n-rollul sentimental. Răutatea.), dar mai ales o admirație fără rest față de dezlănțuirea de voință, față de nevoia lor de a-și satisface orice dorință. Față de hedonismul pe care și-l permit acești bărbați ce nu cunosc sau nu-și pot închipui o lume care să nu fie supusă total și definitiv unei porniri de a vrea și de a căpăta. O imagine canonică a raporturilor de putere ce implică atracția unei tinere încă inocente față de o figură percepută patern și viril, respectiv, a nevoii de confirmare a bărbatului aflat cu puțin înainte de momentul declinului vitalității sale, a nevoii lui de a fi admirat și de a cuceri o femeie mult mai tânără (și, eventual, frumoasă sau „văzută” ca frumoasă). E o concepție care a dominat o lungă perioadă și care a culminat cu scandalul Clinton-Monica Lewinsky – evocat de personajul lui Jonas la un moment dat și privit prin prisma mentalității de atunci, respectiv, a schimbărilor aduse de ultimii ani în relațiile dintre bărbați și femei. Ulterior, cititorul va descoperi că aceste rânduri nu sunt altceva decât un fragment, o încercare literară ce îi aparține personajului. Care se va afla într-o situație deopotrivă similară și diferită: e atrasă de cineva mai tânăr (Vladimir are patruzeci de ani, ea, cincizeci și opt – diferență resimțită ca uriașă; Vladimir e seducător, viril, pozând, dar aparent pudibond, plăcându-i flirtul, însă refuzând mult timp gândul că ar putea să-și înșele soția, față de care simte responsabilitate și vinovăție după episodul suicidal al acesteia, ea, conștientă de semnele timpului asupra propriului corp și încercând să le înlăture; Vladimir e la început de drum, încă nu e titular, în timp ce ea are o carieră și o reputație academică solide), dar (!) ea este femeie. Și oricât de „modernă” în gândire (mariajul deschis, fiica de a cărei bisexualitate e încântată), rămâne prizoniera unui fel de a fi și a proiecției despre tiparele feminine ale timpului în care a crescut și în care și-a trăit tinerețea.
Cea de a treia „oglindă” ce le completează pe celelalte două surprinde ipostaza în care se află personajul la începutul romanului: ea privește trupul adormit al lui Vladimir cu o adorație ce nu exclude satisfacția sadică a oricărui agresor. Bărbatul e legat de un scaun masiv, iar ea așteaptă să se trezească fără a avea nicio idee despre ce se va întâmpla după. A adormit pe scaun, iar părul de pe brațul lui stâng (cel pe care nu l-am legat) strălucește în soarele sfârșitului de după-amiază. Privindu-i părul de pe braț aprins de soare, un suspin îmi străbate șira spinării. Îmi trec degetele prin moliciunea lui inelată, cu delicatețea unei insecte mărunte, prevenitoare. Cititorul plonjează direct în ceea ce ar putea fi un thriller sau un roman urmărind consecințele unei obsesii, disecarea raportului ambiguu dintre agresor și victimă – Colecționarul, Lolita sunt, probabil, primele titluri pe care le recuperează. Numai că agresorul nu e bărbat, ci femeie. Iar vocea e detașat ironică, lucidă, analizând ceea ce simte. Iar cea care simte, agresorul (deocamdată) mai degrabă și-a indus obsesia – care e față de un bărbat mai tânăr, un coleg aflat într-o poziție inferioară academic, cu o soție față de care are sentimente ambigue, aflat într-un moment de echilibru precar. Relația de putere e net în favoarea ei. La prima vedere, fiindcă în această relație de putere intervine faptul că ea e o femeie trecută mult de tinerețe și, la fel de important, că el e scriitor. Un scriitor care, spre deosebire de ea, autoare a două volume promițătoare, dar nu suficient de curajoase, a publicat o carte bună. Fascinația e, așadar, nu atât față de o virilitate la care nu mai are acces, cât mai ales față de imaginea pe care mintea ei o proiectează. Mai important, față de puterea lui ce se manifestă în scris. De fapt, fără să știe, chiar această forță e dorită, căutată, ca un izvor al tinereții veșnice din care să se hrănească – fiindcă, sub imboldul pasiunii, ajunge pentru un timp din nou să scrie; de data aceasta plenar, adevărat, fără inhibiții, simțind pulsiunile sexuale reverberând în ceea ce creează.
Între oglinda mea și oglinzile celorlalți, un nou pat al lui Procust
Această femeie e cea care „ocupă” întreg spațiul romanului Juliei May Jonas. De fapt, nu atât ea, cât conștiința ei e cea care analizează, numește, se distanțează de sine, punându-se sub lupă și luând pulsul a ceea ce simte. Ea își înțelege pasiunea, orbirea și ridicolul, analizând relația cu soțul, cu Vladimir, cu studenții și colegii de departament, cu propria fiică, noile raporturi de putere care se scriu și se rescriu cu o viteză uluitoare, devenind tot mai coercitive cu cât mai multă libertate par a promite, dar și diferențele generaționale, schimbările în perceperea sexualității, constrângerile și formele de incluziune sau excludere, vechile și noile vulnerabilități legate de gen, implicațiile limbajului folosit în relațiile cu sexul opus sau cu propriii studenți. Categoric, Vladimir, e o oglindă în care se reflectă mult din realitatea actuală a mediului în care sunt plasate personajele – cel academic american (dar nu numai). Ceea ce dă consistență romanului este însă chiar vocea pe care o auzim. Personajul Juliei May Jonas e pe cât de „privilegiat” pe atât de vulnerabil (până la ridicol uneori) – exact condiția fiecăruia când vine vorba de mereu imperfecta suprapunere dintre imaginea pe care o avem despre noi și imaginea celorlalți despre cine suntem, dintre proiecțiile generate de dorințele, așteptările, frustrările personale și realitatea în care (ajungem să) trăim, dintre efortul depus și micile victorii cu gust amar.
Personajul lui Jonas e mereu între: între cutumele de gen ale generației anterioare, care i-au impus un anumit tip de interacțiune cu sexul opus și au determinat-o să opteze pentru un mariaj deschis (ceea ce, recunoaște, i-a oferit o anumită libertate și timp pentru sine) și noua viziune care neagă orice prejudecăți, dar vine la pachet cu privilegierea exclusivă a sinelui, ce nu întărește, ci, dimpotrivă, macină încrederea în propria persoană, cu un egoism feroce, adesea furibund, cu acțiuni în numele unor sloganuri, cu încălcarea flagrantă a intimității celuilalt – aspecte pe care le constată în relația cu propriile studente care se simt îndreptățite să-i judece și să-i taxeze alegerea de a rămâne alături de John după izbucnirea scandalului, ele însele considerându-se lezate și fiind gata să se dezică de ea. Între propria căsnicie (un parteneriat egal, o camaraderie fisurată de procesul căruia trebuie să-i facă față) și cea a lui Vladimir. Între admirația pentru Cynthia și gelozia resimțită, între atracția față de Vladimir și intuiția că nu bărbatul în sine o interesează (bărbat care nu ezită să se folosească de labilitatea psihică a soției pentru a obține un post la care altfel nu ar fi avut nicio șansă), ci scriitorul, forța gândului și a cuvântului său, caracterul viril, aproape sexual, al posedării cuvântului. Între realitatea propriului trup (niciodată iubit, de ale cărei imperfecțiuni a fost mereu conștientă) și ceea ce proiectează imaginația (literaturizat) despre natura apropierii de celălalt. Între ceea ce este realitatea, viața de zi cu zi a unei femei și analiza imaginarului despre femei în literatura americană (unul dintre cursurile pe care le predă). Între ceea ce presupune rigoarea academică, analiza critică și ce impune noua realitate academică în care poziția, opinia și sensibilitatea tuturor studenților trebuie nu doar înțelese și protejate, ci privilegiate. Între propria viziune despre familie și cea a lui Sid, a fiicei bisexuale care, la rândul ei, se confruntă cu propriile incertitudini. Acest între vizibil constant permite alăturarea unor perspective multiple, permanentul joc între înăuntru și în afară, între subiectivitate și privirea ironică, detașată, analiza asupra sexualității, analiza de gen, analiza raporturilor de putere și consecințele mișcărilor feministe, inclusiv Me Too, implicațiile a ceea ce e înțeles ca politically correct, dar cu precădere dispariția graniței dintre spațiul privat și cel public, ferocitatea relațiilor interumane în mediul profesional, cinismul și noile forme de abuz – mult mai subtile, mai dificil de contracarat.
Un Don Quijote al zilelor noastre
Vladimir e o oglindă deopotrivă fidelă și care deformează (depinde de unghiul din care privești), un roman serios, grav și o uriașă satiră, un construct ce mizează pe intertextualitate fără a lăsa în plan secund adevărul uman și social pe care îl prezintă. În lumea Juliei May Jonas, adevărații câștigători sunt cei care știu să-și exhibe traumele (reale sau nu), să facă din ele elementul propulsator către ceea ce își doresc, fără scrupule, autovictimizându-se cu o ferocitate instinctivă, punându-și măști succesive și obținând astfel ceea ce cred că li se cuvine. În final, cei doi soți par un fel de dinozauri obosiți de propriile lupte și alegeri, cu cicatrici vizibile și într-o comuniune la depărtare care înseamnă acceptarea senină a unui fel de a fi și de a înțelege viața pe cale de a dispărea definitiv, în timp ce Vladimir și Cynthia ating succesul dorit. Nimic nu e comod în romanul Juliei May Jonas, dar tocmai adevărul care răzbate din el e ceea ce îl recomandă. În egală măsură, Vladimir e un roman în care, prin vocea personajului, cititorul e avertizat asupra formei, a construcției și a tehnicilor narative. El permite multiple abordări, iar siguranța construcției, stăpânirea arhitecturii în contextul acestor paliere diverse e remarcabilă. Ca, de altfel, și traducerea Iuliei Gorzo.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Grafica de pe coperta articolului: Ioniță Benea
