Olimpiada Internațională de Lectură/ International Reading Contest (II)

Ziua a 2-a. Literatură & libertate

Facultatea de Litere din București găzduiește întâlnirea dintre participanți și profesorii universitari Liviu Papadima și Florentina Sâmihăian: o dezbatere pe tema libertății umane, privită în formele ei sociale de degradare & devalorizare. În fața noastră, doi oameni captivanți, fascinanți aș spune, care empatizează până și prin priviri, prin gesturi, cu elevii deja emoționați de postura în care se află. Aici e libertate. Singura regulă (care se manifestă, dat fiind contextul): să fim deschiși la dialog.

Cursul începe cu încercarea elevilor de a defini noțiunea de libertate prin prisma a trei personaje literare, Tom Sawyer, Ilie Moromete și Robinson Crusoe. Se ajunge la concluzia că cele trei individualități își au germenele libertății în rebeliune, insolitare, respectiv alienare. Elevii încearcă, în continuare, împreună cu profesorii însoțitori, definiții personale ale conceptului dezbătut. Iată ce iese:

 Libertatea este momentul de apogeu, în care gândul se împacă perfect cu sentimentul ei, iar omul rămâne cumva înapoia lor.

Libertatea este putința de a alege.

Pentru mine, libertatea înseamnă posibilitatea de a greși.

Libertatea este nevoia noastră de umanitate.

 Profesorul Papadima: Lexemul despre care se discută aici își găsește anevoios sinonime, însă abundă de antonime și de aici decurg două interpretări fundamentale ale ideii de libertate. Mai întâi, prin interacțiunea cu ceilalți, intervine autonomia ca absență și apoi, conform studiilor psihologice freudiene, în relația cu sinele, libertatea devine forța de a decide asumat și neinfluențat.

 În continuare, elevii primesc un fragment din volumul lui Dino Buzzati, Bătaia în ușă, și sunt rugați să-și împărtășească pe o foaie de hârtie gândurile referitoare la următoarele rânduri:

Toc toc cine-o fi? Bunicul cu daruri de Crăciun?

Toc toc cine-o fi? Giorgio? Dumnezeule, dacă mă prind ai mei?

Toc toc cine-o fi? El trebuie să fie, pariez. Trec anii si tot nu-i trece cheful de glume lui Giorgio al meu.

Toc toc cine-o fi? Tonino, care se întoarce la ora asta? Ah, ce ți-e și cu băieții ăștia!

Toc toc. Trebuie să fie vântul. Sau spiritele? Sau amintirile? Cine ar putea să mai vină la mine?

Toc toc toc.

Toc toc.

Toc.

 Elevii și profesorii s-au arătat plăcut surprinși de fragmentul dat spre interpretare și au regândit textul, critic și ambițios. După cum urmează:

Textul este despre omul și umanitatea lui, despre oameni și bătăile repetate în ușa existenței lor. Altfel așezat, textul este un poem. De fapt, și așezat astfel, este un poem.

Ușa închisă reprezintă un prag între libertate și claustrare: libertatea de a-ți imagina cine e dincolo de ușă și claustrarea/ izolarea în care poți fi amăgit de ceea ce se află dincolo de ușă.

 Propunătorii inițiază, apoi, într-o manieră ludică și oferind o nouă stratagemă pedagogică, prin abordarea inedită a hermeneuticii (parcurgerea strofă cu strofă, mai apoi vers cu vers, independent de restul poeziei), lectura a două poeme despre incertitudini, angoase și decizii care decurg din înțelegerea diferită a valorii libertății.

Mergeam așa/ Când deodată, în fața mea,/ s-au desfăcut două drumuri:/ Unul la dreapta,/ Și altul la stânga,/ După toate regulile simetriei. (…) Și iată în fața mea iar se cască/ Două ceruri:/ Unul în dreapta. Altul la stânga. (Marin Sorescu, Simetrie)

Umbrei mele i-e frică/ De umbrele păsărilor/ Mai mult decât/ Mi-e frică mie de păsări. (…) Și eu să nu știu de când/ Înaintez fără umbră,/ Cântând. (Ana Blandiana, Umbrei mele i-e frică)

 După minunatul (în toată libertatea lui) joc poetic, elevii și profesorii se îndreaptă către sala de lectură și către biblioteca Facultății de Litere, spațiu fundamental livresc, somptuos și primitor, îndemnând la meditație și introspecție. Parcă mai emoționați de gravitatea locului, participanții îl părăsesc tăcuți și pornesc la pas, înapoi către Cămin, pe străzile veșnic animate ale Bucureștiului.

Către seară, la cină, simțim agitația nespusă a elevilor: sentimente amestecate, speranțe și așteptări. O, da. Mâine e proba scrisă. În camerele de cămin, pe dulapuri, pe paturi, studenții au lăsat, încurajator pentru cine?) stickere, unele ironice, altele amuzante & jucăușe. Le-am citit și noi, le-au citit și concurenții, imaginându-și ipoteze ale zilei de mâine.

Sesiunea e pe val, mai e puțin și ajung la mal.

Văd steluțe mii și mii, nu pe cer, ci pe hârtii.

Moxa învață toată noaptea!

 Încurajările își au locul și se întrepătrund încet, dar sigur, cu visele. Curioasă, somnoroasă, dar încă zâmbitoare sunt și eu, cu gândul la așteptata zi de mâine. Căminul acesta seamănă din ce în ce mai mult cu o poveste. E seară, blocurile & macaraua nu se mai văd. Poate că noaptea sunt libere.

                               Ioana Tătărușanu, Colegiul Național Iași, redactor Alecart

Ora 15:02. După ce traversez Calea Victoriei de cinci-șase ori, reușesc să ajung la destinația mult dorită, Muzeul Literaturii, cu ajutorul unui paznic amabil de la un hotel din zonă. Spre surpriza tuturor (sau nu chiar), am întârziat. Din fericire, ajung destul de devreme, încât să văd o parte din exponatele Muzeului renovat, înfrumusețat, dichisit. Camera lui Eminescu, camera povestitorilor, mansarda teatrului. O, da. Să fii în București, să ai Muzeul & să crezi că n-ai de unde învăța e o nerozie.

Ora X (deja încep să pierd noțiunea timpului). Suntem în fața Muzeului. Bate ușor vântul, e răcoare, în jur sunt copaci înalți. Câteva scaune în față, încă neocupate. Scaune multe în fața scaunelor neocupate. Ocupate & zburdalnice, ca și ocupanții lor. Nu suntem în piesa lui Ionescu.

Scaunele din față se ocupă și ele. În ordine, de la stânga la dreapta: Ioana Crăciunescu (actriță&scriitoare), George Mihăiță (actor, director al Teatrului de Comedie), Ioana Revnic (profesoară&scriitoare), Ioan Cristescu (director al Muzeului Literaturii Române), Ioan Es. Pop (scriitor), Ileana Sanda (profesoară, inspector de română ISMB).

Doamna profesoară Ileana Sanda (vocea inconfundabilă, tot așa și privirea deschisă) îi prezintă pe invitați („exponatele vii”) & le mulțumește că au acceptat să fie alături de participanții la Olimpiadă. E o atmosferă nesperat de destinsă. Parcă ne știm de o mie de ani. Parcă acum suntem dintr-o nuvelă de Eliade. Strada Mântuleasa nu-i totuși pe-aici…

Îi revine microfonul doamnei Ioana Revnic, șarmantă profesoară & scriitoare. Vorbitoarea are indiscutabil capacitatea rară de a capta atenția invitaților între ei & deopotrivă a publicului pentru invitați. Ca un magnet misterios. Cuceritoare, vorbitoarea le dă cuvântul invitaților, rând pe rând.

Începe Ioana Crăciunescu. Nici aici nu uită/ uităm: a jucat-o în film pe Ana lui Rebreanu. Citește poezie din volumul “Mon General” (Tracus Arte, 2017). Mai întâi de jos, apoi din picioare. Citește 3  poeme: în felul ei expresiv unic. Pasiune & devotament & spirit comic, spulberând vreo urmă de monotonie.

Continuă Ioan Es. Pop, poetul. Citirea/ recitarea aceea legată, în stilul său caracteristic, antitetic: încărcat de patos, modest, dar conștient de propria valoare și de interesul stârnit ascultătorilor. Ascultându-l, experimentez un straniu&plăcut fenomen de depersonalizare. Nu sunt speriată. Cum aș putea fi când acest amalgam de stări pune delicat stăpânire pe ființa mea?

Urmează George Mihăiță, actorul. Interpretul memorabil al lui Vuică din Reconstituirea. Se declară, de la început, un devotat “fan” al adolescenților. A fost, se știe, inițiatorul primei reviste pentru liceeni, „Salut Generația Pro”. Se întreabă care-i mobilul acestei adolescențe „întârziate”. Și răspunde. Poate e din cauza rebeliunii inocente ce începe să-și facă simțită prezența prin gimnaziu sau poate e de vină fragilitatea ascunsă, umbrită de o aparentă maturitate a liceenilor. Cine știe? Vom concluziona noi altă dată. Nu scrie poezie, dar ne recită cu mare talent câte un admirabil poem de Sorescu, Nichita & Minulescu. Nu se dezice de calitatea recunoscută de actor comic și ne recită apoi un potpuriu haios de versuri.

“Dacă ești drept, ești liber.”. Cu acest citat al lui Kogălniceanu își începe discursul Ioan Cristescu, stârnind astfel controverse în rândul publicului. Ulterior, referitor la acest incipit intrigant, Ioana Revnic le propune invitaților o provocare: “Cu doar câteva ore înainte, participanții la Olimpiadă au răspuns la întrebarea Ce este libertatea? Care este răspunsul vostru?”

Ioan Es. Pop spune, cu nonșalanță, că libertatea este un termen abtract și se poate defini doar cu ajutorul a ceva care i se opune. Vorbise și universitarul Liviu Papadima despre această curiozitate a termenului cu pricina. Ioana Crăciunescu oferă, inițial, un răspuns sentențios la această întrebare: „libertatea se câștigă, nu se cumpără”. Apoi detaliază: Suntem încorsetați de societatea în care trăim. Libertatea nu e ceva doar al tău, e ceva al tuturor, iar dacă ceilalți sunt încorsetați, tu ești ca într-o pușcărie.” George Mihăiță consideră că, pentru a fi liber, trebuie să te înțelegi pe tine însuți. Ideea este completată de Ioan Cristescu, care afirmă: “Dacă te uiți în oglindă și știi cine ești, atunci ești liber”.

Două frunze cad indiferente. Cerul este senin: e poate calmul de dinaintea furtunii. Mâine va fi proba scrisă. Tic-tac, tic-tac. Ioan Es. Pop continuă să citească: „când nefericiții se întâlnesc, fac revoluții și apoi li se ia totul.” Oare nefericiții știu că sunt nefericiți atunci când se uită în oglindă? Dacă n-ar ști, atunci n-ar mai face revoluții. Dacă ar ști, ar fi liberi să-și găsească bucuria. Invitații aleg libertatea de a ne părăsi în toată bucuria & neliniștea noastră.

Urmează dezbaterea cu o moțiune provocatoare: libertatea este cea mai de preț valoare a artistului. Momentul este moderat de doamna profesoară Marilena Lascăr, asistată de doamnele profesoare Mădălina Ftomenco & Ioana Revnic, precum și de, ceva mai retras, domnul profesor Gheorghe Cîrstian (proful de la 10, cum i se zice). Elevii nu par deloc plictisiți, le e bine între ceilalți: fie colegi, fie profesori. Ceea ce nu-i deloc puțin. Cineva exprimă o opinie/ judecată proprie – pro sau contra -, aruncă apoi o minge de hârtie, persoana atinsă exprimă, la rândul ei, o judecată contrară, indiferent de propria judecată inițială. Și tot astfel. Joc deschis & liber, dar și conflict de păreri. O fată & un băiat par să se ia la întrecere. Aproape că dezbaterea devine, la propriu, terenul personal de manifestare a libertății de gândire & a libertății de exprimare. Agorá, cum ne-a zis profesoara noastră de latină.

Se schimbă apoi exigențele. Moderatoarea îi roagă pe participanți să o aleagă, dintre ideile despre libertate exprimate, pe cea mai puternică. Dar și pe cea mai puțin puternică. Care opinie/ judecată e cea mai bună? Dar cea mai slabă? Păreri & păreri. Un fapt e sigur: opiniile superficiale, la comandă, sunt taxate. Sunt, dimpotrivă, elogiate, opiniile autentice, vii. Cea mai puternică idee despre libertate este aceasta: Libertatea este mereu un ideal și mereu plătește un tribut, în ideea iluzorie de a fi trăită.

Pe măsură ce manifestarea se apropie de încheiere, doamna inspectoare le oferă celor care s-au evidențiat cadoul din partea Muzeului Literaturii: legată frumos cu sfoară, foaia aniversară MNLR60 (1957-2017). În interior, minunate fotografii cu scriitori. Noi nu primim?! Până la urmă, toți cei prezenți primesc bucuroși ziarul cu fotografiile dinăuntru.

La final, domnul profesor Gheorghe Cîrstian o roagă pe moderatoarea dezbaterii să-i ofere pentru puțin timp microfonul. Domnul profesor are acum prilejul (& libertatea) de a le arăta celor prezenți un exemplar al revistei de atitudine culturală „Alecart”. Mai mult, le citește din revistă un poem care are în felul lui legătură cu Olimpiada: este un emoționant poem-dedicație, scris de Andreea Petrovici & adresat surorii ei, Daniela Petrovici, câștigătoarea de acum 2 ani a premiului I chiar la etapa internațională a Olimpiadei. Iată textul:

ți-am trimis un text despre satul ăla/ care a dispărut de tot în burta comunistă/ au mai rămas doi frați care nu-şi vorbesc/ şi amândoi se plâng de singurătate// mie îmi venea să iau controlorul în brațe şi să-i spun despre tine/ că avem avem aceeaşi privire/ că încă ne confundă lumea/ iar eu le mulțumesc de fiecare dată/ şi uite gestul ăsta când îmi dau părul după ureche tot al tău este/ da mie cât de silă să-mi fie mă de Bucureştiul vostru care înghite surori/ şi le scuipă înapoi cu cearcăne cu diplomă cu tot// stăteai ghemuită pe scaunul din bucătărie/ parcă se turna un film de Mungiu/ un cadru ceva la care sigur aş fi plâns/ mi-aş fi amintit de tine aşa frumoasă şi tristă/ cum te las şi te găsesc de fiecare dată// ți-am povestit cât de mult s-a bucurat bărbatul ăla/ care m-a confundat cu tine/ nici după ce şi-a dat seama cine sunt/ nu a încetat să mă privească/ mi-a spus Daniela toată seara şi eu îi răspundeam/ era atât de bine să ştiu că nu sunt singură în dorul ăsta/ Doamne cu cât drag se uita la tine// în spațiul ăla dintre şine şi peron se înghesuie durerile lumii/ nu toate dezmembrările trebuie să apară la ştiri/ uneori e despre cât durează cicatrizarea unei răni (Andreea Petrovici, RUTA SUCEAVA-DANIELA)

Libertatea este cea mai de preț valoare a artistului. Libertatea de a scrie frumos & viu. O pasăre cântă în copacul din stânga. O pasăre cântă în copacul din dreapta. Conflict de orgolii? Dimpotrivă. E libertatea de a te poziționa astfel față de celălalt, ca să(-l) vezi mai bine.

      Diana Roznovan, Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava, redactor Alecart

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!