La o lună după olimpiadă, uitându-mă înapoi, abia acum cu o anumită detașare, constat că ceea ce a fost cu adevărat frumos în această experiență sunt toate momentele de dinaintea plecării la Sibiu, toate poveștile descoperite, toate fețele literaturii întâlnite și toate emoțiile trăite. Petru mine a fost prima participare la o fază națională a olimpiadei de română și nu știam la ce să mă aștept. M-am bucurat însă că, după ce am aflat că voi pleca la Sibiu (și chiar am fost norocoasă că orașul de unde vine Radu Vancu – pe care îl ascultasem cu vreo două luni înainte la o Întâlnire Alecart, unde a ales Denisa Grădinaru, fost redactor-șef Alecart, să urmeze Literele, unde e multă poezie a fost gazda acestei olimpiade), am participat la două întâlniri Alecart, la o seară de poezie și la cu atât mai multe ore de română (cele de la școală, și cele de după școală). Am urcat cu entuziasm treaptă cu treaptă către ceva ce deja mă fascina, literatura, și am cules cât mai multe povești pe care le-am împletit la final în amintiri și în frecvențe calde de dor și recunoștință.
Înainte de Sibiu
Pregătirea pentru olimpiadă nu a însemnat pentru mine teorie învățată pe de rost (deși am constatat cu surprindere că încă se mai practică) și nici subiecte date în anii anterior de lucrat fără număr, ci a constat în lectură și exercițiu. De altfel, nevoia de a exersa este și cea care m-a adus la prima etapă a olimpiadei, fără să fi crezut atunci că dorința de a scrie într-un context care să-mi ofere posibilitatea de a-mi valorifica lecturile și pasiunile ar putea deveni în mai puțin de o lună un exercițiu al modelării mai laborioase, un frumos exercițiu ce cuprindea ipoteza a cât mai multor călătorii prin cărți și finalitatea, deja întrezărită, a unor experiențe frumoase, diferite de cele de până atunci. Tot ce am citit, toate filmele pe care le-am văzut, tot ceea ce am gândit pe marginea lor au reprezentat pentru mine o confirmare a faptului că poți să descoperi și redescoperi lumea prin cărți. De aceea, îmi sunt atât de dragi cuvintele Anei Blandiana care traduc ceea ce simte fiecare împătimit de literatură: Fixarea în cuvinte e singura formă de perpetuare a frumuseților contemplate, singura formă de conservare a emoției trăite. De aceea, i-am dat dreptate lui Mircea Cărtărescu (de fapt, am tresărit bucuroasă recunoscând în mine cuvintele lui) când spunea că Abia când nu mai citești cărți, ci citești însăși lectura, îți dai seama că lectura ești tu însuși și că nu ai aflat nimic dintr-o carte care să nu fi fost în tine de la bun început. Pentru că alături de ei, de volumele de eseistică ale lui Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu mi-am petrecut un timp îndestulător, dublând cărțile de literatură cu gândul despre ele și despre acele lucruri cu adevărat importante. Am revenit asupra volumului de eseuri coordonat de Dan Mihăilescu, Cărțile care ne-au făcut oameni, pentru că niciun argument nu e mai convingător decât experiența propriu-zisă transpusă apoi în amintiri și povești despre întâlnirea celorlalți cu literatura. Acei alții care au ceva esențial de spus. Acei alții care sunt scriitorii. Despre însemnătatea cărților pe care le citim și care, fără a ne da seama, devin parte din noi, ajungând să clădească eșafodajul ființei noastre este acest volum. Pornind la drum cu istorisirile autorilor despre poveștile care au venit la timpul potrivit din viețile lor asemenea unor răspunsuri mult așteptate, am încercat să găsesc în fiecare operă pe care am studiat-o câte o amprentă care să-mi spună că devin din ce în ce mai mult om.
În această căutare de urme, în încercarea de a putea privi înapoi la harta sufletului meu ca la o hartă a marilor aventuri literare, am discutat despre așteptare, despre libertate, despre întâlnirea cu absurdul și relația cu alteritatea, despre formele iubirii, despre artă și nevoia devoratoare de frumusețe, despre orgoliu, prietenie, călătorii fantastice și experiențe de cunoaștere, despre limite și orbire, despre sacrificiu. Am înțeles încă o dată că literatura este cea care amplifică adevărurile lumii și îți dezvăluie că nu numai omul se reflectă în cărți și în povești, ci și că acestea se reflectă de multe ori în realitate. Pretextul acestor discuții au fost cărțile lui Kafka, Dostoievski, Cehov, Hesse, Bulgakov, Ioana Pârvulescu, Ștefania Mihalache, Radu Vancu și alții. Kafka mi-a așezat în față oglinda limpede a unei ființe evacuate din propria viață, prins în rutină, îndatoriri și vină, oglinda unei întregi societăți care se conformează și astfel se dezumanizează, uitând de esența propriului suflet. Am recitit Metamorfoza și apoi am plonjat altfel în poezia contemporană, fiind întru totul de acord cu ceea ce spunea Ion Vinea, cum că Poezia este un spațiu interior și intim, nemăsurabil a cărui cartografiere era tot așa de importantă pentru mine ca și a globului pământesc. Astfel, alături de Gregor Samsa l-am pus pe Ovidiu Nimigean cu poezia sa, banda I, și am simțit că tot acest joc de asocieri literare contura relieful întrebărilor pe care le-am purtat mereu nerostite în interiorul meu. Chiar dacă de multe ori nu avem nicio vină, ne descoperim sufocați de o bandă de neoprit care ne întemnițează în monotonia vieții și ne transformă într-un Gregor Samsa. Apoi, cu Dostoievski și Legenda marelui inchizitor am călătorit pe vremea Inchiziției și am pus sub semnul întrebării importanța libertății pe care o are omul, monologul Marelui Inchizitor despre incapacitatea omului de a profita de propriul liber arbitru provocându-mă să caut în orice roman definiția lui Liiceanu despre libertate: putința de a alege între mai multe posibilități ale mele. Cehov mi-a arătat în Într-o noapte de Crăciun o altă față a dragostei, cea născută din așteptarea că persoana alături de care ai trăit fără a simți altceva decât repulsie a murit și din dezamăgirea de a afla că prezentul nu îți poate oferi libertatea. Povestirile lui Cehov m-au impresionat prin extraordinara capacitate de a surprinde atât de multe trăiri, dar, mai ales, prin forța narațiunii, prin tehnică și tăietura perfectă.
Și pentru că în spațiul larg al tuturor acestor opere aveam nevoie și de un alt tip de discurs, înainte și pe parcursul olimpiadei, poezia a însemnat gura noastră de aer. Cu o săptămână înainte de plecare, am avut bucuria de a ne întâlni cu Andrada Strugaru, alături de care am scotocit prin poezia contemporană și nu numai, pregătindu-ne astfel pentru întâlnirea cu poeții noștri preferați: Radu Vancu, Claudiu Komartin, Dan Coman, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu. Am descoperit atunci în poezie un joc complex, multicolor, provocator, ca un album de fotografii cu amintiri care creează o poveste de fiecare dată când sunt privite, așa că ne-am adus aminte de copilărie prin versuri și ne-am umplut sufletele cu frumusețea simplă a poeziei pe care am luat-o cu noi la Sibiu.
Cînd eram mic și mă uitam la desene am plâns
și eu crezînd că tigrul l-a omorît pe ursul teribil
baloo, dar am plins și a doua și a treia oară
cind am văzut chiar dacă știam că nu,
că n-are nimic, că-si revine, era
cadrul ăla ploios și trist cu vulturi bătrîni și prostuți
și nu puteam să rezist, ăla era adevăratul sfîrșit pentru mine,
mowgli scăpat și jelește ursul mare și mort care se răcește, mi se părea de-atunci
prosteală pe față ursul înviat și puiul de om
care se-ntoarce în sat și se-apucă de viață.
Zilele de la Sibiu
Am plecat la Sibiu cu bucuria cuiva care pleacă în excursie cu clasa, iar după proba scrisă purtam în mine fericirea că subiectul mi-a oferit posibilitatea de a vorbi despre operele mele preferate: Epopeea lui Ghilgameș, Lupul de stepă și despre filmul Primăvară, vară, toamnă, iarnă și iar primăvară, amintind din fiecare rostul de a avea lângă tine un model care să coasă cu aventuri umanul din tine. Astfel, mi-am adus aminte de prietenia remarcabilă dintre Ghilgameș și Enkidu, prietenia care a venit asemenea unui act de legitimare a umanului în viața regelui Urukului, de relația dintre Harry Haller și Hermina care a cultivat în interiorul scriitorului toți lupii de stepă și, în final, de maestrul din filmul lui Kim Ki-duk ce a reprezentat pentru băiatul pe care l-a crescut un întreg vârf ce trebuie atins în viață.
A doua zi ne-am întâlnit cu poeții Dan Coman, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Radu Vancu și Svetlana Cârstean, ținând în mâini atât de multe cărți câte am putut, ca să plecăm cu un autograf, semnul unui dialog de poveste. Poeții ne-au vorbit despre volumele lor, despre fricile lor, despre libertatea de a scrie, despre muzica preferată și despre… rolul poetului. Chiar dacă la această ultimă întrebare nu s-a putut găsi un răspuns, acum, post olimpiadă, aș putea spune că rolul poetului la Sibiu a fost să ne lumineze vizita și să ne împingă spre a descoperi sau a rămâne în universul poeziei.
După olimpiadă
Am rămas, post olimpiadă, cu atâtea amintiri frumoase care mi-au pătruns în ființă, atâtea peisaje păstrate în poze și atâtea prietenii la care abia aștept să mă întorc. Dar, mai presus de toate, am rămas cu un drum și cu o bucurie, căci știu acum, mai bine decât oricând, că literatura are puterea de a propune cărări pline de frumusețe pe care aș alege de atâtea ori să merg când mă pierd prin viață. Traseul străbătut este doar o confirmare a faptului că și de această dată am călcat pe drumul cel bun, găsind, la final, o grămadă de cărți și de povești care m-au adus mai aproape de mine și de literatură.
[Citește AICI și impresiile despre volumele Ștefaniei Mihalache & Ruxandrei Burcescu, AICI – cronica volumului Lupul de stepă, AICI– gândurile pe marginea romanului Iorgu, de Adrian Jicu sau AICI – eseul despre poveste pornind de la romanele Din cer au căzut trei mere și Prevestirea]
*Adela-Maria Roșca, redactor Alecart & elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, a obținut Premiul al III-lea la faza națională a Olimpiadei de română (OLLR) și s-a calificat și la faza națională a Olimpiadei de Cultură și Spiritualitate la care, din motive personale, n-a mai putut participa.
Foto: Alina SAVA
