Orbirea este un roman consistent, surprinzător și solicitant despre obsesie, natura omului și ciocnirea acestuia cu realitatea (instinctele, dorința de parvenire, brutalitatea), despre tarele vizibie și cele mai puțin vizibile, despre eșec și nebunie.
Firul epic prezintă povestea profesorului Peter Kien, un sinolog de renume și un mare bibliofil. Cu o mare precizie și multă măiestrie, Canetti reușește să contureze în tușe puternice caracterul lui Kien și relația sa alienată cu lumea.
Protagonistul se retrage într-un microunivers ce are ca fundament obsesia pentru cărți și în care își întreține imaginea superiorității, refuzând deopotrivă lumea și viața. Pătrunzând în acest univers, te simți inconfortabil în imediata sa prezență, incomodat de mizantropia lui Kien, omul-carte, ce își construieste o cetate din vasta sa bibliotecă, în care se refugiază și în care își consumă fără ezitare fiecare experiență. Personajul este un fanatic: biblioteca este o biserică, litera, Dumnezeu, iar el este Cel Ales; nu ezită să pună cartea mai presus de orice, inclusiv de umanitate. Pentru el, omul modern nu mai este pregătit să înțeleagă adevărul, esența, frumosul și deci, nu poate gusta cu adevărat din fructul propriei creații. Singura excepție este, în viziunea lui, chiar el, Peter.
Toate relațiile dintre personaje sunt construite pe baza obsesiilor acestora. Kien dezvoltă interes pentru cei ce, aparent, pot admira cartea (precum copilul care citește în loc să meargă la școală). Astfel, se căsătorește cu Therese, servitoarea sa, ce îi aranja și curăța mereu cărțile cu grijă, confundând minuțiozitatea și blazarea acesteia cu delicatețea și profunzimea unei ființe spiritualizate.
Therese se dovedește a fi o brută ce aspiră doar la banii savantului, fiind interesată de valoarea cărților sale și, împreună cu portarul Pfaff (altă brută), îl alungă pe Kien din propria casă în brațele deschise ale lumii. Therese şi portarul, pentru a câştiga nişte bani, amanetează o parte dintre cărţi la Muntele de Pietate, crimă supremă în ochii acestuia și gest care nu face altceva decât să-i accentueze obsesia.
Singura soluție pentru Kien, ajuns în pragul dezumanizării, rămâne transpunerea bibliotecii în creierul său, stocarea miilor de cărți prin memorare, cu ajutorul cocoșatului Fischerle, un hoț ce trăiește iluzia de a fi un renumit campion la șah.
Până să fie salvat de fratele său, psihiatru, este afectat de o și mai accentuată dereglare, aproape înghițit de obsesia sa, trăind experiențe limită în contact cu realitatea pe care refuză să o accepte și care îi repugnă (este furat, bătut, înjosit la tribunal, face muncă temporară ca portar).
Finalul, din punctul meu de vedere, este cel mai interesant si mai antrenant, prezentând personajul după revenirea în casă, printre cărțile din biblioteca sa. Doar că nimic nu mai este la fel în apartamentul savantului: fiecare cotlon și fiecare volum poartă urmele prezenței celor doi monștri, Pfaff și Therese. Lui Peter îi trec prin fața ochilor imagini coșmarești: Theresianum-ul, Fischerle, poliția și, culmea demenței, e convins că Georges, fratele salvator, vrea să pună mâna pe biblioteca sa. Într-un ultim gest de apărare a lumii sale, dă foc bibliotecii dragi și arde odată cu prea iubitele sale cărți: „Când o ajung flăcările, râde atât de răsunător, cum n-a mai râs niciodată în viaţa lui”. Astfel, pseudo-Alesul devine un pseudo-martir, un „erou al cărților” de care omul nu mai este demn.
Ceea ce face din Orbirea lui Canetti unul dintre marile „jurnale ale gândirii” este tocmai hiperbola prin care este alegorizat omul, o ființă deopotrivă a idealului și a obsesiei, controlată de propriile trăiri, instincte sau slăbiciuni, orbită de temeri și neputință, pentru care, în viziunea lui Canetti, căderea e inevitabilă și salvarea imposibilă.
Grafică de Ioniță Benea
