A înțeles că frumusețea care nu se sfârșea nu era frumusețe.
Un roman de o extraordinară densitate, conturând liniile ce formează destinul unui om, cu întreaga plinătate a interiorității lui și a întretăierilor acesteia cu ceilalți, în mijlocul unei lumi care, fără a se sustrage întru totul timpului și istoriei, pare a-și avea propria substanță. Un roman în fibra căruia realismul se deschide către un suflu mitic, în care mișcarea epică lasă locul dimensiunii poematice, în care viața e trăită în simplitate, cu o sălbăticie și o forță primordiale, simțită și acceptată în întâmplările ei omenești cu o cutremurătoare înțelepciune a firescului. Un roman ce se transformă, fără ostentație, într-o meditație asupra vieții cu tot ce este al ei: iubirea și dorința, frica și suferința, singurătatea, prietenia, tăcerea de unul singur și tăcerea alături de ceilalți, bunătatea și indiferența, boala, moartea, micile pierderi și marile rătăciri, revenirile și acceptările, plăcerile cărnii și tânguirile inimii. În cadențe ample sau în imagini ca de frescă, în reveniri contrapunctice, lumea creată de Cristian Fulaș își definește nu doar propriul ritm și propriile legi de existență, ci devine atotcuprinzătoare și autosuficientă în aceeași măsură, situată într-un timp recognoscibil și sustrăgându-i-se, într-un spațiu pe cât de real pe atât de fabulos, cu nebunii de la azil și ceilalți nebuni, cei liberi, cu granițe fragile între viața lor și viața celorlalți, între povara lor și povara celorlalți, între liniștea lor și liniștea celorlalți. Un timp și o lume monolitice, în care o suferință cheamă o alta și o tăcere se revarsă către o altă tăcere, un destin spre un altul, o dispută spre o camaraderie și apoi o prietenie, o dragoste spre o viață sau mai multe morți. În care prezentul alunecă spre trecut și acesta se deschide spre alte momente și destine, le aduce la un loc, le ciocnește și le reordonează, recuperează și lasă fisuri care vor fi parțial acoperite, spune în măsura în care ceea ce e trăit poate fi spus – într-o broderie narativă în care firele se multiplică și se întretaie, revenind mereu și mereu la punctul de plecare: viața lui Ioșca, cel mai liber, poate, dintre toți oamenii, după ce a fost cel mai singur dintre oameni, devenit ca o piatră, ca un stejar bătrân, ca pârâul. Ioșca, bunătatea și cumințenia pământului răstignite de întâmplarea de a fi om.
A privit totul cu o dragoste nețărmurită, cu dragostea omului rănit care nu are decât câteva lucruri de care poate să se agațe.
Întâmplările vieții unui om, Molnar Iozsef, Ioșca pentru toți, purtând din tată în fiu același nume și dându-l mai departe, se circumscriu unei istorii din care el alege să se retragă, unui timp rău, în care privirea tânărului încă pe jumătate copil înțelege că în războiul celor ajunși pe front să cucerească sau să apere țări care nu erau ale lor oamenii nu sunt altceva decât vite duse la abator, în care există lagăre în care poți sta zece ani fără a ști că afară exista o lume în care era pace. Un timp de care se salvează prin hotărârea de a pleca din marele oraș și a trăi alături de niște oameni care construiau o cale ferată pe o vale uitată de lume. Fiindcă i se părea lui că tocmai omenia se pierdea în ceea ce se întâmpla de la o vreme, iar frumusețea sălbatică a văii dintre munți îl cheamă, promițându-i o altă viață. La care ajunge însă purtând în suflet, ca pe o icoană, chipul Ilonei, femeia care i s-a dăruit într-o noapte în iarba curții căminului de nefamiliști și care, după un timp, va răsări în pragul casei lui, părăsind viața pe care o cunoscuse, făcând uitat acel Nu care îl împiedica să mai cunoască orice bucurie a vieții, femeia care și-l făcuse deja omul ei și care a coborât în valea acoperită de nămeți într-o iarnă cu firescul oricărei minuni pogorâte în lumea asta atât de strâmbă. „Păcătoasa” Magdalena, alegându-și ea însăși pentru botezul din vale de peste ani acest nume pentru a celebra, aproape fără a ști, calea unei iubiri și a unei tăceri de pe altă lume parcă, dar rămasă mereu, pentru Ioșca și toți ceilalți, Ilona. Cu trupul ei nepotolit, ars de dorința parcă nepământeană, transformată apoi în spaimă de moarte și în durere a despărțirii de celălalt și de viață, odată ce boala ia în stăpânire chiar partea aceea a trupului ei de femeie care îi aducea plăcerea, femeia care alături de Ioșca a adus printre oamenii locului pentru prima dată o viață (copilul lor era copilul văii, al paradisului în care ajunseseră pe drumul sorții și pe care nu aveau să-l mai părăsească niciodată) și o moarte (Ilona era prima moartă a locului, cu ea începea o lume a tristeții).
În inima lui se strecurase certitudinea că nimic nu se schimbase totuși, că lumea nu se schimba niciodată și, dacă totuși se întâmpla să apară vreo schimbare, aceea era trecătoare și lipsită de importanță.
Un loc care are legile lui, legat de cele ale orașului și ale lumii mai largi care cunosc transformările aduse de anii `50, de schimbările de regim, de Crăciunul însângerat de mai târziu, de vechile metehne care îmbracă doar o altă haină, dar care nu pare cu adevărat atins de toată această trecere care nu e altceva decât forma pe care o ia viața celor ce se lasă purtați de ea, de dorința de putere, de avere, de ritmul trepidant al pierderii de sine. Un loc fără nume și fără vârstă, parcă în afara timpului, în care totul pare a se întâmpla altfel: Pentru că pe vale timpul trecea greu, infinit de greu, dintotdeauna […] Era timpul celor singuri, celor izolați, celor care nu vorbesc și care, în felul ăsta, percep lucrurile altfel, într-o tăcere numai de ei înțeleasă. Era timpul lucrurilor care se repetă întotdeauna, care prin asta sunt toate la fel și fac din lume un labirint de oglinzi în interiorul căruia, oriîncotro te-ai întoarce, vezi același lucru. Aici barăcile muncitorilor care îl întâmpină pe Ioșca în primul an când ajunge nu dispar de tot, chiar dacă, în mod ciudat, calea ferată ce ar fi trebuit construită în câteva luni ajunge a nu fi dată niciodată în funcțiune, îngropată în cele din urmă pentru a nu strica priveliștea din curtea unei vile ridicate pe deal; aici se înalță peste noapte o clădire misterioasă ce va deveni adăpost pentru toți fericiții lumii, pentru nebunii cu ochi goi care au văzut sau au căutat altceva decât ceea ce le oferea realitatea, aici există un schit în care preotul adună icoane din alte timpuri și odoare de preț, aici se măsoară totul nu în cuvinte, ci în tăcere. În liniște și în tăcere. Prețuite după ce viața a săpat răni adânci în sufletele acestor oameni care au ales fuga și adăpostul într-o lume căreia au preferat să-i scrie ei legile. O tăcere cu consistența mierii, o tăcere roditoare, mângâietoare, rotunjită în sine, profund blajină sau suferitoare. Într-o viață fără interogații, fără muchii, doar plinătate care nu poate însă împiedica suferința. Într-o viață trăită simplu, cu spaimele și nefericirile ei, cu durerile și bucuriile ei, cu disputele dintre preot și doctorul de nebuni, cu încercările maistrului Vasile de a uita păcatul tinereții și a proteja niște oameni care au devenit, parcă, toți, copiii lui. O trinitate a umanului însingurat și profund deschis către celălalt, fratele, sora, omul care s-a întâmplat să treacă pentru un timp sau pentru o viață prin valea păstorită de ei, devenită a lor. O trinitate masculină și sufletul de animal hăituit al Ilenei, femeia Mamă a Văii care s-a iubit cu un lup și care apoi a coborât din nou printre oameni, purtând încă în ea arsura unei altfel de vieți. O trinitate a cărei menire se rotunjește în a veghea viața lui Ioșca, a femeii și a copilului lor. Vale a plângerii? A morții? A tăcerii? A tuturor acestor lucruri care se opun transformării, risipirii, în care se trăiește urmărind lucrurile și trăindu-le mereu ca și cum doar acelea ar fi existat, ca și cum lumea cealaltă, de dincolo de barieră, despre care auzea de multe ori vorbindu-se, n-ar fi fost decât o poveste, un basm, o născocire a oamenilor care povesteau despre ea.
Eu sunt sigur că Dumnezeul ăsta al tău nu se amestecă în poveste și ne lasă pe toți ori să trăim în lume, ori să înnebunim.
Ca în Copiii de pe Volga, romanul lui Guzel Iahina, și aici există un tărâm în care istoria zdrobitoare nu pare a putea pătrunde: dincolo de barieră, pe lumea cealaltă adică, erau vremuri stranii. Vremuri care pun pentru un timp în pericol tihna tuturor. Ca atunci când oamenii învățaseră că erau toți comuniști și slujeau idealului Republicii, dar glumele se țineau lanț și acel cuvânt, tovarăș, era o glumă în sine, râdeau doar la auzul lui, când văruiesc casele și barăcile pentru vizita Marelui Conducător și se despart de icoanele de pe pereți purtate, sub atașul motocicletei preotului, sus în schit, protejate de învolburarea sutanei acestuia și așteptând ca zâmbetul de pe chipul Conducătorului și al soaței lui să se îndepărteze de ei pentru a-și putea relua traiul și a-și liniști sufletul cu horincă. Ca atunci când cei de pe lumea cealaltă își trimit mesagerii și mâna care ținea pistolul s-a ridicat în aer, a zăbovit acolo câteva secunde, apoi a coborât cu o viteză năprasnică și a lovit cu arma în ceafa bărbatului, făcând frigul să se învălătucească în jurul lui Ioșca și pe Vasile să-și caute vechii tovarăși pentru a găsi o soluție. Ca în Deșertul tătarilor există mereu presimțirea-posibilitate a unui pericol, însă aceasta nu se va concretiza niciodată vătămător și transformările vor rămâne în ordinea unui timp încă binevoitor, răbdător.
Ca și cum prezența lui Ioșca, felul lui de a fi mută ceva în oamenii locului și se întinde și asupra celor care ajung purtați de vremuri noi în vale: Între timp, dovezile binelui se acumulau pe vale și cele ale răului se înmulțeau pe lumea cealaltă, sporind ele împreună ca viața, fără ca vreun om să poată pricepe în ce fel se așezau lucrurile laolaltă și ce le făcea să meargă înainte sau înapoi. Pentru că Ioșca devine mai mult decât un om ca toți ceilalți, deși nu este nici el neatins de bucurii, de pierdere, de nebunie, de vertijul acela imposibil de prevăzut sau de acceptat care lovește pe oricine și care, după moartea Ilonei, îl face să se întrebe Unde-i Ioșca? și să traverseze purgatoriul înstrăinării de sine și de ceilalți, să cunoască bolgiile infernului. Până în momentul în care pierderea lui se întâlnește din nou cu pierderea altuia și din această întâlnire a două bunătăți ultragiate se naște o nouă acceptare a ceea ce viața i-a dat: Stai, că merg și eu spre casă. O casă care e chiar viața care i s-a dat și care se cere trăită. Cu smerenie, cu îngăduință, cu sfială și acceptare. Nu fără chin și fără durere, ci doar fără împotrivire.
O izbăvire care nu mai venea de nicăieri sau o liniște pe care deja o uitase.
De aceea, personajul acesta al lui Cristian Fulaș, Ioșca, dobândește simplitatea dintâi a lucrurilor și, mai mult decât o individualitate, e un mod de a fi, de a se situa în lume, de a lua de la ea tot ceea ce are să-i ofere și de a-i da tot ceea ce este. Iar în jurul lui se construiește o teorie a apropierii de ceea ce este omul. O teorie care nu oferă un răspuns, dar are la bază niște întrebări. Esențiale. Nu sunt întrebările lui Ioșca, ci ale celor din jurul lui, contaminați de tăcerea și de simplitatea sa, dar rămânând mai ancorați decât el în realitatea timpului pe care îl trăiesc: preotul, doctorul și, într-o anumită măsură, maistrul Vasile. Sunt, implicit, întrebările lui Cristian Fulaș și devin (dacă nu existau deja în noi) ale fiecăruia. Unde stătea lumina? În înțelegere sau în traiul simplu? Care dintre cele două moduri de a fi: a încerca să pricepi mecanismul infernal al vieții, să-l schimbi și să acționezi sau a te supune lui fără a problematiza, doar luând, acceptând ceea ce viața îți poate da e mai bun? Și ce e de dorit să găsești în sufletul unui om: dreptatea sau bunătatea? Ce e nebunia și care e linia ce desparte fericirea nebunilor de normalitate, de vreme ce Ioșca însuși purta peste ochi același văl ca nebunii și dincolo de el nimic nu străbătea, niciun gând și nicio privire, niciun om și niciun animal. Nu un răspuns e ceea ce se caută, ci o propunere de răspuns, o posibilitate, o deschidere, o asumare, nici într-un caz un adevăr unic. Așa cum singurul răspuns posibil, singurul uman și suprauman în egală măsură la întrebarea doctorului (Acolo pe cruce, așteptând să se petreacă ceea ce s-a și petrecut, Iisus s-a temut de moarte?) e nu o tăcere, ci o altfel de căutare: Răspunsul […] trebuie să ți-l dai singur, oricât m-aș ruga eu pentru tine, tot singur rămâi în fața întrebării.
Și peste toate se țese un gând despre țara și lumea în care trăim, despre felul nostru de a fi, despre ceea ce este neașezat și altfel, dar și despre putere și mersul lucrurilor și al istoriei. Un gând nici amar, nici profetic, ci doar așezat, forțat să se închege de privirea care alunecă nu doar la suprafața vieții, ci în miezul ei colcăitor, nu opunând, ci acceptând și binele, și răul, și plăcerea, și durerea, și viața, și boala, și moartea, și deșertăciunea tuturor celor ce sunt, ce se simt, ce se vădesc a fi în și printre noi: Ca toate popoarele, și acela din care proveneau Ioșca și Ilona era unul fără istorie. Și nu în sensul acela în care s-ar crede, anume al lipsei de importanță, ci în celălalt, al lipsei din lume, al morții fără nicio urmare. […] puterea, arătată întotdeauna prin izolarea zidurilor, nu era nimic altceva decât unealta cea mai bună pentru a-i ține pe cei mulți supuși și umili în fața celor puțini, iar istoria nu existase, nu exista și nu avea să existe niciodată. Și totuși, în valea în care trăiește Ioșca se iubește și se suferă, se tace și se caută alinarea în tăcerea sau în cuvântul și în fapta celuilalt, în horincă și în statul degeaba, se dorește și se moare sau se așteaptă să se moară. Ca în orice alt spațiu, doar că aici mai limpede, mai apăsat, mai viu, pentru că Ioșca și traiul lui țin de o lume (aproape) dispărută, dar care se prelungește în fiecare în acele momente în care tăcerea adâncă se opune cuvântului vremelnic și împăcarea cu lumea refuză confruntarea și revolta. Țin de adânca și lunga cumințenie a pământului și a omului care are ceva doar al lui și știe că are. A omului care înțelege că lumea asta nu era decât suferință și moarte și iubire, chipuri ale înstrăinării, ale îndepărtării de sine.
Ioșca se înscrie într-o descendență și, în același timp, se situează în răspăr față de ea. Ecouri multiple răsună în universul construit de Cristian Fulaș și în sonoritățile limbii, în frazare și în ritm. Ecouri de aici și din alte literaturi, cele pe care doar acela care, înainte de a fi scriitor, e cititor le poate capta și transpune într-o realitate doar a lui. Cred, de asemenea, că personajul acestei cărți are toate șansele să se așeze (cu aceeași cumințenie doar a lui) între personajele memorabile ale literaturii române. Doar că literatura română nu are atât de multe personaje memorabile. Așa că nu îmi doresc pentru acest roman decât să învingă scepticismul autorului lui despre cât și cum se mai citește astăzi. Să-și facă loc în lume și să dureze cu puterea cu care Ioșca însuși și-a (în)durat viața.
- [Citește AICI cronica volumului Cei frumoși și cei buni semnată de Andrada Strugaru și AICI impresiile Vivianei Gheorghian despre volumele Fâșii de rușine și După plâns.]
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
