O poveste despre opincile care au făcut înconjurul lumii – Opinci (2019)

Nu voi înceta niciodată să fiu fascinată de povești. Poveștile lungi, care se preling încet și care trebuie savurate pe îndelete, căci știi că, odată ce se termină, nu le vei mai putea asculta niciodată ca prima oară și agăța de fiecare cuvânt într-o stare de microarmonie. Poveștile scurte – ele vin ca un vifor, răvășind totul în calea lor, după care se liniștesc treptat, lăsând în urma lor un calm straniu și reminiscențe ale ordinii anterioare, fragmente de normalitate pe care nu știi cum să le așezi ca să fie ca înainte (sau dacă asta e, de fapt, ce ar trebui să faci, pentru că poate ar trebui să înveți să te situezi în această nouă și surprinzătoare ordine). Cele impregnate de puțin prea multă frumusețe și noutate ca să le crezi cu adevărat reale – deși, în sinea ta, speri până la final să fie așa, însă încerci să nu te lași prins în mrejele acestei speranțe de teamă să nu se spulbere în momentul în care începi să cauți răspunsuri – și, dimpotrivă, cele despre care aproape regreți că ai aflat că sunt adevărate, căci asta înseamnă că ai trăit atâta timp fără ca ele să te învăluie în forța lor vaporoasă.

Despre Opinci (2019), animație premiată la cea de-a 18-a ediție a Festivalului Internațional de Film din Transilvania și pe care o puteți vedea gratuit doar weekendul acesta pe TIFF Unlimited, pot spune că este toate aceste lucruri la un loc, căci pe parcursul celor doar 20 de minute, în fața ta începe să palpite imaginea unei călătorii care a durat ani întregi și ale cărei rădăcini au continuat să se întindă pe parcursul deceniilor ce au urmat, dezvăluindu-și treptat fațetele și misterele. Și pentru că anunțul Un film bazat pe o poveste reală distorsionează, de cele mai multe ori, modalitatea în care vizionez o producție cinematografică, împingându-mă să mă desprind parțial și neintenționat de vraja ei, căci am permanent conștiința faptului că ea este racordată la concretul din care se presupune că ar trebui să mă ajute să evadez, însă aici s-a petrecut cu totul altceva.

În cazul acestui scurtmetraj, efectul pe care ar fi trebuit să îl aibă disclaimer-ul de la început s-a pulverizat complet, căci aproape nu îndrăzneam să cred că o călătorie atât de fascinantă și inedită ca cea a lui Dumitru Dan – românul care, între 1910 și 1923, a străbătut Pământul pe jos, fiind numit, în Cartea Recordurilor Guiness din 1980, primul om care a făcut asta – poate să fie reală, iar eu să fi stat atâta timp fără să fi auzit măcar o frântură din ea.

Unul dintre aspectele extraordinare ale acestui scurtmetraj este faptul că animația e realizată prin modalități diferite, configurându-se o separare între timpul în care Dumitru îi spune povestea fiicei sale, Steliana, și decupajele din călătorie. Astfel, scenele situate în prezentul personajelor sunt create prin intermediul tehnicii stop-motion cu păpuși, față de care am afișat întotdeauna o anumită reticență din cauza senzației că, în unele cazuri, poate știrbi ceva din fluiditatea cadrelor, însă care, de data aceasta, a redat absolut impecabil lumea înțesată de amintiri, descoperiri (doar în aparență) mărunte și stele a celor două personaje, făcându-mă să opresc din când în când filmul și să mă uit fascinată la toate detaliile atât de minuțios răsfirate în universul creat de Damian și Anton Groves.

Cadrele care surprind călătoria lui Dumitru și a celor trei prieteni ai săi, pe de altă parte, sunt rezultatul unei combinații dintre animația 2D și 3D, ceea ce a dus la conturarea unor imagini superbe, care, deși te poartă din India și Brazilia până în Alaska și Siberia, rămân impregnate de un suflu românesc greu de redat în cuvinte însă pe care îți este imposibil să îl simți și care îți creează permanent senzația ancorării de un acasă. Cum se configurează el nu poți spune sigur, căci uneori trăiești cu impresia că acest concept este unul cameleonic – deși poate că micile schimbări ce apar în modalitatea în care te raportezi la el ar putea reflecta, de fapt, transformările ce pulsează constant înăuntrul tău – însă îl simți ca pe un fir invizibil, care îți va arăta drumul înapoi atunci când va fi momentul. Sau, poate, ca pe cele 497 de perechi de opinci care te poartă prin meandrele unei lumi în care pierderea (căci mai întâi au fost 4 prieteni, apoi 3, apoi 2 și, în cele din urmă, doar unul…) și rătăcirea sunt dublate, de fiecare dată, de noi descoperiri și întâlniri și, totodată, de gândul că, la finalul marilor aventuri, te așteaptă mereu călătoriile mici, însă nu mai puțin provocatoare.

Dincolo de faptul că trasează o imagine a unui român care a reușit să facă ceva remarcabil (și de a cărui existență încă nu pot să cred că nu îmi spusese nimeni!), că oferă o serie de cadre vii și fluide și de faptul că înfățișează o călătorie pe care o numesc fascinantă doar pentru că nu găsesc niciun cuvânt mai puternic, Opinci este, mai presus de toate, o poveste pe care mi-o doream fără să știu. Și de care aveam nevoie. Las aici link-ul scurtmetrajului, știind sigur că mai există persoane cărora, mai ales acum, când încercăm cu toții să recuperăm ceva din atmosfera unei perioade marcate de farmec în ciuda circumstanțelor tumultoase în care ne aflăm, le-ar prinde bine o poveste bună. Și cu speranța că ele vor găsi 20 de minute libere în care să se refugieze în lumea plină de lumină și culoare propusă de această animație.

https://unlimited.tiff.ro/filme-in-dar-de-la-mos-nicolae/season:1/videos/opinci-2019

Sursă foto: All about Romanian Cinema (aarc.ro)

 

(*Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!