Umanitatea ezitantă împotriva morții ca reflex: Oppenheimer

Prometheus stole fire from the gods and gave it to man. For this he was chained to a rock and tortured for eternity.

Oppenheimer, în regia lui Cristopher Nolan, conturează povestea părintelui bombei atomice, propunând o chestionare răvășitoare, greu de ocolit a umanului. Filmul începe prin a ne dezvălui imaginea unui Robert Oppenheimer entuziast, tânăr, genial, oarecum orgolios și, în pofida muncii sale, înclinat spre idealismul comunist, convingeri care aveau să se răsfrângă asupra lui într-o viitoare audiere obscură. Cele două dimensiuni narative paralele, contrastante prin scenele în alb-negru din timpul procesului improvizat și culoarea din proiectarea prin care se reconstruiește parcursului fizicianului, ajung să se împletească în definirea mai mult deschisă și interpretabilă decât tranșantă a caracterului Prometeului american – poate cea mai mare reușită a filmului pe lângă așezarea unor consistente semne de întrebare în dreptul discernământului uman.

Oppenheimer este cel care a schimbat lumea pe care o cunoaștem pentru totdeauna odată cu crearea bombei atomice, animat de o ambiție și de un orgoliu pe care le justifică, inițial, punându-le sub semnul datoriei, obligației de a termina construirea acestei arme înaintea naziștilor, ignorând îngrijorările și frământările timpurii ale unor colegi de-ai săi (Nu vreau ca rezultatul a trei secole de fizică să fie o armă de distrugere în masă). Știința ca unealtă, știința în serviciul războiului sau a păcii – a vieții unora, dar a morții altora, de partea bună sau rea a istoriei, deasupra sau în afara moralității pare să fie unicul compas al fizicianului, însă, odată cu apropierea de spectrul politic, acel marș răsunând în mintea sa devine recurent, obsedant, halucinant. Din savantul febril, chiar naiv pe alocuri, aflat în căutarea acestei Pietre Filosofale care va răsturna polii unei lumi aflate oricum în derivă, care va revoluționa știința și reverberațiile ei în cotidian, un Hermes Trismegistul al celui de-al Doilea Război Mondial, Robert Oppenheimer, alături de titanica lui invenție, sfârșește prin a deveni un simplu pion în jocul pe care nu el l-a început, dar în care a intrat cu o detașare cel puțin sumbră. Părăsind tablele albe de cretă, intră în saloanele politicienilor, miniștrilor, generalilor unde, cu trabucurile sfârâind funebru între măsele, sunt negociate, justificate și calculate contabilicește zeci de mii de vieți, creatorul încercând zadarnic să-și mai țină în frâu creația, o revelație groaznică a puterii divine. Această pulsație a misticului e receptată de Oppenheimer, dar nu-i provoacă remușcări decât (prea) târziu. Dimpotrivă, pare să fie osmotic cu orgoliul său, așezându-l, inconștient, în sfera constructorilor unui Babel, numele pe care fizicianul îl alege pentru proiectul de testare a bombei atomice, Trinity (Trinitatea/Sfânta Treime) reflectând poziția pe care și-o asumă, cu o treaptă mai jos de Dumnezeu. Afinitățile lui cu dimensiunea spirituală și literară sunt pregnante și documentate chiar biografic, titlul proiectului său fiind inspirat de un poem al poetului englez John Donne, A Litany. IV. The Trinity, iar cuvintele rostite de el în momentul exploziei, Now I am become Death, The Destroyer of Worlds, provin dintr-o scriptură hinduistă în sanscrită, Bhagavad-Gita.

Oppenheimer n-a găsit nimic mai apocaliptic decât / poezia pentru a-și numi proiectul – Kaddish, Radu Vancu

Și totuși, rolul micilor lui escapade mistice e mult mai vast decât cel de a servi drept ecou emfatic în scena exploziei spectaculoase – pentru că atunci se produce o ruptură irevocabilă, de data aceasta, imposibil de ignorat chiar și de către Oppenheimer însuși. Numirea proiectului Trinity – răzvrătire sau căință, un Dionis rostind febril Oare nu se mișcă lumea cum voi eu? […] Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne… sau uimirea și recunoașterea puterii divine, într-un ultim moment de revelație? Mecanismele morale ale lui Oppenheimer sunt incerte, mai ales când ajung dizolvate în aplauzele, râsetele și uralele cu un iz sinistru, aproape lugubru de sărbătorire a unei morți așteptate, prevăzute. Revelația, însă, există, iar cea mai clară formă a ei este conștientizarea faptului că nu mai poate controla ceea ce se întâmplă cu invenția sa, nu poate influența modul în care aceasta este folosită, împotriva cui sau cu ce scop. Realitatea este că iluzia puterii pe care o avea discutând și dezbătând problema bombei nucleare cu politicieni, generali și alți savanți, încercările lui, deși sincere și așezate în interesul științei, de a schița direcția în care se îndreaptă proiectul său, toate au ajuns doar fantasme.

Fiii oamenilor nu vor pieri cu toţii, din pricina tainelor pe care veghetorii lor li le-au arătat şi pe care ei le-au arătat urmaşilor lor. Dar pământul a fost murdărit de învăţăturile necurate ale lui Azazyel. Şi de aceea el trebuie sa fie făcut răspunzător de toate crimele. – Cartea lui Enoh, Capitolul 10: 11-12

Sute de mii de morți, rezultatul muncii lui Oppenheimer, bomba atomică pusă în mâinile greșite, mâinile oamenilor. Prometeu le-a oferit focul, Azazyel, arme și armuri și ambii au fost aspru pedepsiți de zei. Oppenheimer le-a oferit arma nucleară și nu a fost osândit de nicio divinitate mâniată că i-a fost furată o frântură din putere, ci a suportat reproșurile și acuzațiile propriului guvern, ale propriei țări care îi punea acum, după sfârșitul războiului, la îndoială loialitatea și moralitatea. Oppenheimer, la început tânăr, e acum slab, cu părul cărunt și o privire goală, bântuit de imaginile celor morți în explozie, distrus de vinovăție și acuzat pe nedrept de cei cu care lucrase în război, erou sau decăzut, vinovat sau nu de viețile pierdute, împins de orgoliu într-un angrenaj sumbru, departe de a mai putea controla ceva, opunându-se construirii bombei cu hidrogen în 1949, fiindu-i revocate funcțiile din această cauză, uitat câțiva ani în pivnița îmbâcsită a istoriei, pentru ca, peste ceva timp, în 1963, să fie scos, împrospătat și să-i fie agățate la gât, în semn de reabilitare și adâncă recunoștință, câteva diplome și premii pentru contribuția sa.

Într-o zi, după ce o să te pedepsească suficient, o să-ți ofere ție somon și salată de cartofi. O să țină discursuri, o să te decoreze. O să te bată pe umăr, o să-ți spună că te-au iertat. Dar nu uita… N-o s-o facă pentru tine. O s-o facă pentru ei.

În discuția sa cu Einstein, care nu este revelată în întregime decât la finalul filmului, Oppenheimer îi reamintește acestuia problema calculelor ce dezvăluiau o posibilă catastrofă în momentul detonării bombei atomice, o reacție în lanț care să distrugă întreaga lume – reacție care deja, realizează el, se declanșase. În ce ungher al istoriei îl vom așeza, deci, pe Oppenheimer, pe care raft și ce titlu îi vom oferi? Este sau nu – sau cât de vinovat este de moartea acelor sute de mii de oameni? Lumea nu ar fi arătat la fel fără bomba atomică și fără inventatorul ei. Probabil, nu am recunoaște-o. Absurdul ei e straniu. Totuși, pentru că apropierile prea mari de realitate ni s-ar putea părea grotești și necuviincioase, recurgem la analogiile, măcar rațional, puțin mai comode: Cum ar fi arătat lumea fără focul lui Prometeu? Nu l-ar fi găsit, oare, Omul oricum și nu s-ar fi înscris, chiar mai abitir, în aceeași căutare delirantă și instinctivă a propriilor măsuri de autodistrugere sistematică? Nu e oare Omul sortit să le caute și, mai devreme sau mai târziu, să sfârșească în propria-i vâlvătaie? Atunci, unde mai înfierăm stigmatul, dacă nu în viscerele umanității?

Tu ai fost, spuse, Da, eu am fost, răspunse cain, dar de tine nu mă voi atinge, vei muri de mâna ta, Și dumnezeu, ce va zice dumnezeu, întrebă noe, Du-te liniștit, am eu grijă de dumnezeu. – Cain, Jose Saramago

 

*Andrei Tătărușanu, redactor Alecart, este elev în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași. Anul acesta, a obținut PREMIUL I la faza județeană a Olimpiadei de Lectură (OLAV) și s-a calificat la faza națională.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!