Opțiuni: Jumătate de viață, de Care Santos

Mărturisesc că primele șase pagini mi-au indus un dezinteres uşor de explicat faţă de această carte. Un subiect simplu, care nu părea să evolueze în ceva de domeniul neaşteptatului. O anumită plăcere de a exhiba puncte de vedere, de a generaliza:

Viața este un risc, ca o revărsare de ape. Există întotdeauna oameni care merg bine mersi pe mal, contemplând ravagiile din viețile altora, și alții care cad în apă și sunt luați de curent. Unii nu scapă întregi. Alții cad, se scufundă, se rostogolesc de trei sau patru ori în noroiul de la fund și, în cele din urmă, reușesc să se agațe de ceva ivit în cale. Sau de cineva. Ies de acolo și, pentru tot restul vieții, pot povesti experiența de a se fi tăvălit în mocirlă.

Nu eram pregătită pentru ce va urma; de aceea, am fost vulnerabilă. După câteva capitole, devenisem fascinată de Jumătate de viață, care a fost ca un duș rece după Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (romanul scris de Care Santos împreună cu Francesc Miralles). Cum scriitorul catalan mă cucerise anul acesta la FILIT și aflasem că și Care Santos fusese invitata „Întâlnirilor Alecart” la o ediție anterioară a festivalului, mă considerasem pregătită pentru „jumătatea de viață” provocatoare a autoarei. Realitatea însă m-a luat și pe mine prin surprindere. Am vrut să scriu nu „fascinată”, ci ,,obsedată”, căci neputința de a mă opri din citit, nopţile nedormite şi nevoia de a şti acea ,,istorie incomodă” a personajelor m-au făcut să cred că dezvoltasem o dependenţă. Copilăria este o etapă în care inocenţa scuză greşelile făcute, intenționat sau neintenționat, responsabilitatea şi vina fiind inexistente. Dar poate fi trecutul iertat, indiferent cât de dureros ar fi, numai pentru că persoana vinovată nu este conștientă de gravitatea propriilor acţiuni? O întrebare care persistă de-a lungul multor pagini ale acestui roman, în care dezvăluirea secretelor din deceniile trecute mi-a accelerat considerabil bătăile inimii; am fost obligată să las cartea din mână, pentru câteva minute încercând să ,,diger” întâmplările, greu de acceptat, căci nimic nu te pregătește pentru secretele care se ascund în spatele unor existențe aparent intrate pe făgașul banalității.

Olga, Marta, Lola, Nina şi Julia; cinci adolescente de 14 ani care au ajuns să fie colege de cameră la Colegiul Fiicelor Carităţii Sf. Vincenţiu de Paul. Olga și Marta sunt gemene, orfane de tată, cu o mamă care urma să se recăsătorească cu un bărbat bogat, ce garanta un viitor sigur, din punct de vedere material, familiei Vino. Tipic: văduva care se recăsătoreşte pentru binele copiilor şi pentru a-şi păstra renumele. Părinţii Lolitei, aşa cum i se spune în acea etapă a vieţii, au fost asasinaţi. Urmau să ofere un repertoriu din Schubert și Berlioz – el la pian, iar ea solistă – la nunta unuia dintre cei mai recunoscuţi moştenitori ai aristocraţiei de viţă veche, dar pe drum au fost opriţi de ,,un membru al miliţiei populare, beat, care îşi îndreptase revolverul asupra lor”. Sfârșitul acestora este urmarea refuzului de a cânta ,,Internaţionala comunistă” la ordinul bărbatului aflat sub influenţa alcoolului. Nina provine dintr-o familie dedicată afacerilor și ascensiunii în societate. Julia este orfană, fără rude sau, cel puțin, aşa consideră la acea vârstă.

În vara anului 1950, adolescentele iniţiază o altă rundă a ,,Jocului cu gajuri” sau ,,Adevăr sau provocare”. (Nimic interesant. În zilele noastre, la 14 ani, această activitate este catalogată drept ,,plictisitoare” sau ,,expirată”.) Atât realitatea dictaturii franchiste, cât și mănăstirea fac ca ,,Jocul cu gajuri” să aparţină sferei interzisului. Zilele de la școala de călugărițe sunt banale, singurele distracţii fiind întâlnirile cu Vicent, unicul băiat de la mănăstire, de 19 ani, straniu și cu probleme psihice, şi jocurile la flacăra lumânării, de care maicile pauline nu ştiau. Fiecare dintre cele cinci trebuie să ofere ,,maestrei de ceremonii”, care era de fiecare dată Olga sau Grăsunica, așa cum a fost poreclită în conformitate cu ,,aspectul său de sferă”, câte un obiect valoros, pe care urma să îl recupereze dacă avea curajul să îndeplinească provocarea propusă. În mijlocul celor cinci adolescente stau în dezordine fotografia cu tatăl Lolei, stiloul Martei, cartea de chiromanție Ninei – considerată o erezie în acel loc sacru, şi chiloţii Juliei, care nu a avut ce altceva să ofere. Sarcina la care Olga s-a gândit presupune o ,,vizită” în camera lui Vicent pentru a tăia o şuviţă de păr cu ,,o forfecuță aurită de broderie, delicată, împodobită cu modele vegetale”, participantele având şase minute la dispoziţie. Acea noapte urma să le schimbe destinul, să reprezinte un tabu pentru cele cinci prietene. Julia pierde gajul, maicile descoperind un păcat mult mai grav decât și-ar fi putut imagina fetele în acel moment. Iar aparențele trebuie păstrate. E nevoie de un vinovat. Și de o pedeapsă.

31 de ani mai târziu, Olga, Marta, Lola, Nina şi Julia, ajunse la maturitate, sunt pe punctul de a se reîntâlni și de a începe un nou ,,Joc cu gajuri”, de această dată fiind nevoite să răspundă la întrebări intime și să își analizeze propria viață în fața celorlalte.

Olga a ales să studieze la Facultatea de Medicină, filmul ,,Pe aripile vântului” determinându-i dorinţa de a ajuta oamenii aflaţi în suferinţă, dar a fost tratată cu dispreţ de către profesori, deoarece meseria de medic era considerată ,,o profesie pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o bărbaţilor”. A ajuns o persoană bovarică: deși căsătorită cu renumitul profesor universitar Benito Pardo, visează la prima iubire, Damian Pardo, acea ,,dorință neîmplinită” care generează o permanentă întrebare: ,,Ce ar fi fost dacă?”. Se amăgește repetând că ,,nu există poveste de dragoste care să nu includă măcar un cadavru”. Are cinci copii, două fete și trei băieți, și nimic din Grăsunica de odinioară în înfățișare.

Râsul era singurul antidot împotriva singurătății și a furiei.

Marta, sora geamănă a Olgăi, are o căsnicie eșuată, vestea intrării în vigoare a Legii Divorţului fiind o ,,binecuvântare”. Scriitoare ratată, cunoscută datorită cărţilor de bucate şi nu pentru ceea ce îşi dorea ea cu adevărat, romanele de dragoste, renunță să lupte cu ea însăşi, preferând să îşi accepte limitele şi să rămână la ideea că nu putea fi o romancieră, aşa cum visa. A reuşit să deschidă un restaurant, în ciuda protestelor şi descurajărilor venite din partea soțului. ,,Jumătate de viaţă”. Locul în care urma să fie organizată cina cu Olga, Nina, Lola şi Julia.

Lola, văduvă şi în curând mamă, recunoaşte că a dezvoltat sentimente faţă de fiul său vitreg, Andreas, care îi aduce aminte de perfecțiunea statuilor antice. După un număr considerabil de ani, Lola a decis să răspundă la scrisoarea unui admirator, Sebas, pe care l-a cunoscut la concertul trupei The Beatles, din anul 1965. Singura cu care a păstrat legătura a fost Nina.

În ultimii 31 de ani, aceasta a dus o viaţă ,,exuberantă”, plină de provocări și relații scurte, considerând că ,,timpul este prea scurt pentru a-l irosi plictisindu-se”. La şaisprezece ani a rămas însărcinată, fapt ce i-a determinat pe părinți să o renege. A fost obligată de circumstanțe să se căsătorească. E una dintre persoanele care urmau să beneficieze de pe urma legalizării divorțului, promovat de Julia, care a ajuns deputat, spre surprinderea fostelor sale colege de cameră.

Viaţa Juliei a rămas o umbră pentru celelalte. Singura informație e că a ajuns o persoană importantă în spaţiul politic. Abia aşteptasem acest capitol. M-am aşezat mai comod în fotoliu şi am continuat lectura. Eram numai eu şi Julia. Totul se schimbă: un carusel de emoții, o viață sfărâmată, adevăruri care vor ieși treptat la lumină. Bucăți de realitate și decizii dureroase. Nevoia de a găsi răspunsuri, neputința de a ierta, voința de a uita. O societate în care aparența e mai importantă decât orice, în care victima este îndepărtată și pedepsită încă o dată, o urmă de bunătate. Pe scurt, traseul existențial al Juliei din noaptea pierderii gajului până în cea a reîntâlnirii cu fostele ei colege de cameră. O vinovăție. Mai multe. Un secret. Mai multe. O întâmplare. Mai multe.

De ce nu mă urăști? Ceea ce ți-am făcut nu poate fi iertat./ De-asta, răspunse Julia. Tocmai din cauza asta.

Toată cartea pare o scenă de teatru care îmbină ironia sorţii cu tragicul, neaşteptatul, cu discuţiile intime şi stânjenitoare. Trecutul nu poate fi evitat sau uitat. Poate doar timpul este soluţia, dar acel moment în care te vei confrunta cu ceea ce încerci să ignori şi să ascunzi ,,pe ultimul sertar al vieţii”, va veni, oriunde, oricând. Şi te va lua prin surprindere. Romanul lui Care Santos rămâne plin de surprize. Cu o scriitură alertă, care nu lasă loc linearității epice sau emoționale, el disecă viața a cinci personaje, dezvăluindu-le umbrele și părțile luminoase, obligându-le să aleagă, să regândească imaginea despre sine și despre ceilalți, dând în final o șansă tocmai vieții. Și te provoacă să reanalizezi ceea ce ai trăit, visat sau gândit la un moment dat.

 

*Mălina Curpăn este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.