În recentul volum al lui Dumitru Crudu, lumea pare a fi așezată pe o mare balanță a istoriei, încercând să-și păstreze echilibrul în permanenta oscilație între inocență și dezumanizare, între fragilitatea existenței umane și spaima ce se infiltrează pretutindeni. Ora 5 și 7 minute este nu numai titlul volumului lui Dumitru Crudu, ci și momentul care a zguduit pentru totdeauna lumea noastră, a Europei care și-a permis mai bine de jumătate de secol iluzia că răul poate fi ținut sub control. Este momentul în care cei mai mulți au simțit că istoria se repetă, că lumea se poate dărâma din nou împreună cu speranțele, umanitatea și frumusețea ei și că nimeni nu o va mai putea salva de sub dărâmături. Povestirile acestui volum nu sunt totuși doar despre moarte și război, ci despre destine întretăiate, legate de același fir al istoriei și care ajung să depindă unele de altele. Despre absurdul ce pare a fi devenit normalitate într-o societate condusă de frică și oroare. Despre pierderea inocenței și destrămarea atât a lumii, cât și a interiorității. Este o carte ce urmărește modul în care oamenii, în încercarea disperată de a salva ceea ce a mai rămas din lumea lor, ajung asemenea câinelui ucigaș ce, vrând cu orice preț să își apere stăpânul, îi aduce de fapt sfârșitul. Alexandru, care poate fi considerat figura centrală a cărții, nu este doar un simplu profesor de istorie, ci întruchipează imaginea unei întregi națiuni ce se îndepărtează, treptat, de normalitate și candoare, riscând să sfârșească, la fel ca el, doar cu o fotografie a ceea ce viața era odată, înainte să fie zguduită din temelii. Soldații ucraineni l-au găsit pe Alexandru ținând o fotografie în mână. Era fotografia Lizei. Alexandru era mort. Liza zâmbea în fotografia aia.
Ți-e frica? mă întrebă puștiul de 10 ani din Flutura (…) Te temi că nu o să ieșim niciodată de aici?
În această carte lumea pare blocată într-un lift – un lift care nu va mai ajunge niciodată la etajul potrivit, ce va urca și va coborî în neștire, într-o necontenită încercare de a-și regăsi echilibrul, oamenii prinși în această haotică mișcare devenind victime ale fricii și ale incertitudinii. Volumul lui Dumitru Crudu nu este, așadar, doar despre frica de moarte, de a fi ocupați de ruși sau deportați, ci despre modul în care frica, de orice natură, ne poate determina să ne pierdem rațiunea, să devenim supuși propriilor instincte și să recurgem la fapte inumane, pierzându-ne inocența, câteodată pentru totdeauna.
Când îmi dădui seama că nu aveam cum să ies de acolo, inima începu să-mi sfârâie nebunește în piept și avui impresia că o să leșin dintr-o clipă în alta sau că o să mi se întâmple ceva și mai rău.
Textele lui Dumitru Crudu surprind o realitate brutală, în care trăiesc și se mișcă tipologii și caractere umane diferite, înfățișate într-o maniera autentică. Scriitorul alternează scene sfâșietoare, încărcate de dramatism și de cruzime, cu unele pline de căldură, tandrețe și speranță. E speranța indispensabilă ce le dă curaj oamenilor să lupte, să nu se lase prinși în valul năprasnic ce e pe punctul de a scufunda întreaga lume. Întâmplările, deși par a fi în totalitate autonome, se completează una pe cealaltă, sunt legate și se reunesc într-o poveste mai largă, o poveste despre frică și singurătate, despre blândețe, inocență și pierderea ei, o poveste a celor nevinovați, a celor care sfârșesc „prinși” între principii și nevoia de supraviețuire.
Când trenul se urni din loc, fetița își scoase din buzunar lingura murdară de borș. Fusese singurul obiect cu care plecase de acasă. Singurul obiect pe care, fără să știe cum, îl scosese din Flutura și luase cu ea, și singurul obiect pe care-l aduse de acolo acasă.
Ora 5 și 7 minute este, totodată, o carte ce surprinde modul în care absurdul se poate oricând instaura și deveni parte a realității, atrocitatea și cruzimea manifestându-se în cele mai neașteptate moduri. Dumitru Crudu alege să le expună într-o manieră zguduitoare, printr-o serie de întâmplări ce provoacă întrebări fără răspuns despre cum oamenii ajung să nu mai facă diferența dintre instinct și rațiune, să-și piardă orice urmă de umanitate și să devină animale în spațiul ce fusese odată civilizație, luptând doar pentru supraviețuire. Una dintre primele proze ale volumului, „Lingura murdară de borș” dezvăluie chiar această pierdere a rațiunii, urmărind povestea unei fetițe lăsate singură într-o casă asediată de soldații ruși ce se luptă, într-o scenă inițial comică, ridicolă, pentru o farfurie cu borș. Momentul se continuă cu uciderea unei pisici și a unui câine ce încercaseră să fure resturile și cu deportarea fetiței într-un tren nesfârșit, care-i ducea în Siberia – căci istoria se repetă și nimic nu te pune la adăpost de trenurile morții sau de spațiul nesfârșit al lagărelor. Lingura murdară de borș rămâne atât un simbol al „murdăriei” sufletești, cât și unul asociat lumii pierdute pentru totdeauna, din care singurele păstrate sunt amintirile și speranța că va mai putea cândva fi regăsită seninătatea dinainte.
În această lume pustiită de război, în care armele și uniformele iau locul sufletului, este greu să-ți mai poți păstra virtutea și integritatea , ajungând deseori martor – sau chiar făptaș al morții propriei inocențe. Într-o povestire precum „Hai trage, ce mai aștepți?” ne este expusă o realitate cruntă, în care ești nevoit să alegi între supraviețuirea trupului și cea a sufletului. În centrul povestirii se află Nicolae, căruia i se ordonă să împuște opt soldați germani, opt copii de fapt, după ce tocmai asistase la moartea unuia dintre camarazii săi ce refuzase să le ia viața. Acesta va ajunge să tragă cu ochii închiși, fără să privească chipurile celor opt și tot cu ochii închiși îi va povesti peste mulți ani întâmplarea lui Alexandru. Astfel, vedem cum alegerea supraviețuirii în detrimentul integrității devine un act ce va bântui oamenii pentru tot restul vieții, o alegere deseori făcută cu ochii închiși, în încercarea de a te sustrage, fie și parțial, cinismului și cruzimii.
Tocmai simplitatea zguduitoare a întâmplărilor, realismul lor, senzația imposibilității de a alege fac posibilă surprinderea celor mai profunde zvâcniri ale sufletului, lăsându-se astfel impresia unei familiarități față de viața fiecărui personaj, al fiecărui om prins în confruntarea cu ceilalți, cu sine, cu istoria. Războiul nu este în această carte doar statistică, doar o listă nesfârșită de nume în care oamenii își pierd identitatea sau simple evenimente prezentate cu răceala informațiilor din cărțile de istorie. El prinde viață, devine o realitate palpabilă, mutilantă, textele reușind să atribuie un sens, să individualizeze fiecare destin și să dezvăluie adevărata față a ororii ce se infiltrează în existențele unor oameni nevinovați, schimbându-le pentru totdeauna.
Zbuciumul și neliniștile interioare devin deseori nesemnificative într-o lume în care moartea este pretutindeni, însă proza lui Dumitru Crudu reușește să surprindă cu acuratețe traume individuale – precum cea a Tatianei din Tiraspol pentru care războiul însemna eliberarea de agresorul său, maiorul Bespoșcednîi și recăpătarea a ceea ce mai rămăsese din onoarea și din viața ei. Pentru unii observăm că această întrerupere în cursul obișnuit al vieții provocată de război se poate dovedi necesară, un prilej de „evadare” dintr-o viață nedorită, tocmai datorită faptului că, în timpul haosului, crima și atrocitatea sfârșesc nepedepsite, lipsite de consecințe.
Eu, până acum, nu am ridicat mâna la nimeni. Nu am tras în viața mea nimănui nicio palmă, și acum, brusc, mi se cere să ucid oameni.
Volumul se deschide cu imaginea războiului din Ucraina, în scena ce îl are în prim-plan pe Bespoșceadniî, militarul dezumanizat, lipsit de compasiune și de moralitate, care le ordonă subordonaților săi să lupte împotriva ucrainenilor, în ciuda împotrivirii și a indignării lor. Povestirea „Eu, până acum, nu am ridicat mâna la nimeni” reliefează tocmai absurditatea, constrângerile, regulile impuse și incapacitatea oamenilor de a se opune, această împotrivire putând fi plătită chiar cu prețul propriilor vieți. Atât războiul, cât și oamenii cărora li se dă mult prea multă putere provoacă, pe lângă repulsie, o frică viscerală provenită din consecințele nesupunerii față de ordinele militare. Bespoșceadnîi, bărbatul care apare în mai multe povestiri ale volumului, întruchipează ipostaza unui om lipsit de orice de bunătate, de orice urmă de umanitate, reprezintă imaginea celor ce se află cu adevărat în spatele izbucnirii marilor conflicte, care, chiar și nesiliți, aleg cruzimea în detrimentul umanității și al echilibrului.
Când Bespoșceadnîi ne-a înșiruit într-o linie dreaptă în fața tancurilor și ne-a spus că suntem în Ucraina am rămas paf. În Ucraina? Cum li de ce? Ca să luptăm împotriva ucrainienilor? Dar de ce să luptăm împotriva ucrainienilor, când eu nu vreau să lupt împotriva nimănui.
Avem în față imaginea unor oameni nevinovați, smulși din propria viață, îmbrăcați în uniformă și siliți să omoare, să joace un rol în acest spectacol grotesc al dezumanizării, obligați să rămână pe scenă până la ultimul act. Cea mai puternică armă rămâne totuși bunătatea și speranța. Speranța că, în ciuda ororii, a fricii de moarte și a absurdității, umanitatea se va putea ridica de sub dărâmături ori de câte ori va fi nevoie. Doar așa ne vom putea continua lupta, chiar și neînarmați, pentru a proteja lumea de focul armelor, de ură, de cinism și de cruzime. Ora 5 și 7 minute este o carte pe cât de tristă, de sfâșietoare, pe atât de necesară, întrucât povestirile sale nu sunt doar despre război, ci despre oameni, despre ceea ce se petrece în spatele uniformelor, al armelor, despre destine legate, frici și neliniști colective sau individuale, despre lupte date pe frontul unei lumi dezbinate.
[Citește AICI cronica romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici și AICI – recenzia volumului de poezii Cinci poeme din Rotterdam. Despre volumul Ora 5 și 7 minute vom mai discuta pe 10 martie când Dumitru Crudu va fi invitatul Întâlnirilor Alecart.]
*Antonella Malfara, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași. Anul trecut a obținut Mențiune MEC și Mențiune Specială la faza națională a Olimpiadei de Limba și Literatura Română.
grafica: Ioniță BENEA
