O frumusețe indestructibilă într-o lume făcută țăndări. (Radu Vancu)
În aceste zile de izolare pe care le trăim, când timpul pare a se dilata, transformând o zi într-o veșnicie, când spațiul fiecăruia s-a restrâns spre interior, poezia ne ajută să ne simțim parte la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Distanțarea socială a impus procesul de overthinking, de disecare a propriei ființe până când nici inima nu ne mai aparține cu adevărat, până la ultima particulă. Am plecat de lângă noi, ajungând față în față cu cel ce ne-a creat, dar care ne-a lăsat să ne înghițim singurătatea, în timp ce el ne-a privit de peste tot și de nicăieri. Unica legătură cu Divinitatea pe care am putut-o concepe a fost poezia, printr-un joc propus de profu’ de română, care ne-a provocat la lectură și la scris: Citiți volumul Psalmi, de Radu Vancu și construiți un poem (de 10-15 versuri) din poeziile citite care să aibă ca temă condiția omului contemporan în raport cu Divinitatea. Poemul va începe cu versul: „Ți-am privit cerul. E omenesc” și va avea ca sfârșit: „Visez o înserare care să fie numai a noastră”. După ce vor fi postate poeziile, alegeți un poem al colegilor voștri și comentați-l în 7-10 rânduri.
Monologuri ale elevilor din clasa a X-a E, filo, de la Colegiul Național Iași, având aceeași utopie – convertirea monologului în dialog:
Raluca Cebotaru:
Ți-am privit cerul. E omenesc
știi ce am visat azi noapte? că fugeam
să-mi susur hipnotic sângele în toate inimile care mi se roagă.
inima vârâtă în cușca pieptului
cu corpul brăzdat de răni și arsuri de la nebuloase și supernove
în vreme ce visează. cred că habar n-ai ce visează:
un meteorit prăbușindu-se
un orășel în înserare, peste care îngeri zboară ca stoluri.
nu Ți-a prea ieșit inima noastră,
ar începe acum, când vorbesc, să țâșnească sânge,
ceva necruțător de blând sfârtecă mereu în ea
îți mulțumesc. cât cer, atâta tristețe
vom fi omizi bătrâne
fluturând din aripile imposibile în întunericul dulce și tăios
visez o înserare numai a noastră
Raluca Cocor: Poezia îmbracă forma unei confesiuni a durerii în fața unei divinități mute ce are o mână tremurândă. În liniște, ființa umană își face singură disecția, își numără inimile și rănile. Omul pornește în oniric. În vis nu mai există niciun dumnezeu. Iar niciun dumnezeu nu poate cunoaște himerele și suferințele, prăbușirea omului în coșmar. Cât timp dumnezeu se cutremură, ființa umană devină celestă, atotputernică, creatoare a unui univers după necuprinsul inimii sale. Poezia surprinde lumea reconfigurată după drama omului contemporan ce păcătuiește prin a fi, a omului care ar renunța la condiția sa pentru nemărginire și nimicnicie deopotrivă.
„SĂ NU MAI PERMIȚI CREIERULUI CARE VEDE SUFERINȚA SĂ VADĂ ȘI FRUMOSUL.”
Robert Chelariu:
Ți-am privit cerul. E omenesc
Îți spun chestia asta fiindcă spune
multe despre Tine & ce ai
Și habar n-am de ce, îți
sunt și mai recunoscător pentru asta.
Trăiesc de 40 de ani sub cerul Tău
& n-am înnebunit.
Ce ciudați suntem, de fapt, amândoi
Eu încerc cu toată bunăvoința să-ți admir arta.
E ceva necruțător de blând în tot ce faci Tu.
O frumusețe indestructibilă într-o lume făcută țăndări
Atâta iubire în jurul nostru. Cine să îndure atâta frumusețe?
Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii, ar trebui să urle
fără oprire, câteva ore pe zi.
Era atâta lumină în strigătele noastre.
Nu te teme, de atâta frică frica ți se strecoară
Ai răbdare cu noi: vom fi lumea de oameni triști
care-Ți scriu psalmi despre frumusețe.
Ai vrut să ne vezi – & ne-ai văzut.
Ai vrut să ne visezi – & ne-ai visat.
Visez o înserare care să fie numai a noastră.
Teodora Gherman: Poezia propune o viziune optimistă („Ce ciudați suntem, de fapt, amândoi / Eu încerc cu toată bunăvoința să-ți admir arta. / E ceva necruțător de blând în tot ce faci Tu.”) în raport cu un Dumnezeu defectuos, conectat cu lumea Sa prin frumusețe, element ce devine aproape palpabil („O frumusețe indestructibilă într-o lume făcută țăndări / Cine să îndure atâta frumusețe?” ) și stă sub semnul Salvării, al luminii ce purifică, eclipsează suferința și stabilizează universal poetic (om-cer-divinitate) („Era atâta lumină în strigătele noastre. / Ai răbdare cu noi: vom fi lumea de oameni triști care-Ți scriu psalmi despre frumusețe.” )
Ultima strofă definește, în esență, relația dintre omul contemporan și divinitate drept una de reciprocitate, Dumnezeu există în om și prin acesta („Ai vrut să ne vezi – & ne-ai văzut. / Ai vrut să ne visezi – & ne-ai visat.”), iar omul există în și pentru frumosul făcut de El („Visez o înserare care să fie numai a noastră.”)
„DE CUM VĂD CEVA CARE ADUCE CU FRUMUSEȚEA, TREBUIE SĂ FAC UN EFORT FIZIC CONSIDERABIL SĂ NU PLÂNG.”
Ecaterina Capanistei:
N-am trăit veșnic & deja am obosit
Ți-am privit cerul. E omenesc.
Dobre vecer, „meștere al fulgului de zăpadă”
Hai, ia-Ți Fervexul, nu-mi place să Te știu
Bolnav
frumusețea e grea, mai grea ca gerul,
în orice caz
m-am gândit că Tu vedeai de sus fumul
ca niște sinapse ale unui Creier întunecat
Și nu ți-ar fi atâta frică dacă frica nu s-ar freca de tine
ca o pisică;
De ce nu mai crezi în inima mea?
Utopia mea personală a fost inima.
Și ai perfectă dreptate. Sunt ca tine. Eu am fost
utopia ta.
după ce lumea Ți-a ieșit în halul ăsta
(Iar aici trebuie să recunoști
că Tu ai livrat cam neglijent.)
Cât de nesimțit să fii să mai exiști
E trucul Tău cel mai pervers.
Nu pricep de ce, mai devreme sau mai târziu, nu ne sinucidem cu toții.
7 miliarde de sinucideri simultane: abia asta ar fi,
cu adevărat, o glumă.
n-am trăit veșnic & deja am obosit.
Dacă într-adevăr cărțile ar fi vii, paginile astea ar trebui să urle fără încetare.
(Și ce te vei face dacă & când literatura se va sinucide?)
vorbea doar poetul prost din mine
vorbea doar poetul prost din mine
Visez o înserare numai a noastră.
Briana Agrici: despre sinucidere, literatură și neputință.
Pentru poet, procesul scrierii nu este doar purificare, ci și utopie; atunci când se încheie și creația nu mai este posesiune, acesta se poate deda lipsei sau poate înlesni o formă de distopie fragedă, prin sudarea sa anorganică de corpul (acum) străin, totuși extensie a existenței proprii, asemenea unui frankenstein. („Și ai perfectă dreptate. Sunt ca tine. Eu am fost /utopia ta./ după ce lumea Ți-a ieșit în halul ăsta”). Omul poate doar distruge, căci mereu va căuta să-și justifice acțiunile prin altcineva, care să îi statornicească slăbiciunea, durerea și lipsa. În acest caz, ce poate rămâne altceva în urma sinuciderii decât un act de răzvrătire, o adâncire într-un absurd al neputinței? Creatorul este cel condamnat să privească, fiind un simplu observator al propriei vieți; lipsit de încumetarea de a se revolta, de a înfrunta divinul, se refugiază în scris – „vorbea doar poetul prost din mine” – și alege să își accepte condiția de uitat / absent. Poemul Ecaterinei propune o oglindă a macrocosmosului ce reflectă invariabil individul, o cale de acces spre un sine refugiat în propria existență; un strigăt tăcut al unei singurătăți despre care doar literatura poate vorbi. Căci doar atunci când scrii îți poți permite să fii vulnerabil.
„ATÂTA IUBIRE ÎN JURUL NOSTRU ȘI NU DĂM NICIUN SEMN”
David Presură:
Mersi, aștept.
Ți-am privit cerul. E omenesc.
ești un mare meseriaș, mi-am spus
Thumbs up meștere care-ai suflat peste noi
parc-ai strănutat, cum dracu (scuze)
& ne-ai cerut să creștem & să ne-mulțim
Știi ce-am visat azi noapte? Că fugeam!
.
cu ghipsul pe picior seară de seară
& n-ai dat semn că îți pasă.
Și poate că nu-ți mai pasă. Te înțeleg perfect.
Ce ți-a făcut inima mea să nu mai crezi în ea?
Mă rog, ai și pățit-o, ce-i drept.
cinismul Tău e divin. într-adevăr
Ai vrut să vezi carne de copil transparentă de spaimă
Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii, ar trebui să urle câteva ore pe zi.
Aș bea o cola cu tine & ți-aș explica.
Nu te teme, vorbim ca între indestructibili.
Visez o înserare care să fie numai a noastră.
Denisa Grădinaru: Citind „poezia” lui David, am privit parcă dialogul dintre el și „meseriașul” care doar a suflat peste lume – acel Dumnezeu care a creat lumea și care pare că a abandonat-o la un moment dat, care în loc să o învăluie într-un sentiment de iubire pur și constant, a strănutat tulbure peste aceasta. Singurătatea și suferința omului care pune întrebări și nu primește niciodată răspunsuri și, totodată, urma de ironie din acest „strigăt”(„Și poate că nu-ți mai pasă. Te înțeleg perfect. / Ce ți-a făcut inima mea să nu mai crezi în ea? /Mă rog, ai și pățit-o, ce-i drept.”) cheamă spre dialog un Dumnezeu, o forță ce s-a întâmplat cândva să ne creeze și să ne arunce o inimă în adâncul trupului. Poezia aceasta vorbește despre David și nu pot încheia altfel decât cu alte versuri: „Știi ce-am visat azi noapte? Că fugeam! / cu ghipsul pe picior seară de seară”.
„POATE NU TE PRICEPI PREA BINE LA CHESTIA CU SUFERITUL, SUNT OCEANE DE SÂNGE ÎNTRE TINE ȘI NOI.”
Alexandra Agape:
Ți-am privit cerul. E omenesc.
Cred că ești cam singur, maestre al fulgilor,
& am zis să Te întreb aici & acum
ce ți-a făcut inima mea să nu mai crezi în ea?
Ai creat o lume de oameni triști
și poate că nu-ți mai pasă. Te înțeleg perfect.
Încerc cu toată bunăvoința să îți admir arta
dar nu mă lași, așa că fă-o tu.
Îți cobori palma peste orășel & îl mototolești până când
trec zilele prin mine ca gloanțele unui pluton de execuție.
Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii, ar trebui să urle fără oprire câteva ore pe zi.
Îți mulțumesc. Cât cer, atâta tristețe.
N-am trăit veșnic & deja am obosit.
Noapte bună, meștere al miezului de pepene,
Visez o înserare care să fie numai a noastră.
Ioana Catană: Un monolog închinat maestrului unui univers în care singurătatea și tristețea sunt sentimentele dominante. Judecarea activă a creației imperfecte, a unui joc al realității defecte încă de la început, condamnarea unei arte imposibil de înțeles („Ai creat o lume de oameni triști”), toate acestea creează sentimentul incertitudinii existenței lui Dumnezeu. Însuși Dumnezeu este supus unui test al rezistenței față de umanitate și față de ceea ce se întâmplă pe pământ, având obligația să-și urmărească creațiile agonizate („Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii, ar trebui să urle fără oprire câteva ore pe zi”), luând în același timp o decizie proprie, aceea de a nu interveni în ceea ce se întâmplă, în lucrurile la care oamenii sunt puși la încercare. Rămâne pasiv chiar și în momentul în care credința față de el este pusă la încercare („Încerc cu toată bunăvoința să îți admir arta / dar nu mă lași, așa că fă-o tu”).
„CÂNDVA ÎMI VOI AMINTI DE SUFERINȚA ASTA CA DE O ENORMĂ FERICIRE.”
Emanuel Gheorghiță:
Ți-am privit cerul. E omenesc.
L-ai făcut pe furiș, cu inima grea (inima ta – utopia mea),
Și ți-ai astupat urechile cu palmele tale luminoase, să nu ne auzi scâncind.
Cred că ești cam singur, maestre al fulgilor…
Știi de ce mi-e frică să fiu singur,
Nesfârșit de blând și nesfârșit de nesimțit, Diafan și adiafor.
Cu inima asta încârligată și rea privesc apoi:
trăiesc de 40 de ani sub cerul Tău
Ce naiba fac cu restul de veșnicie?
E ceva necruțător de blând în tot ce faci Tu,
n-ai dat nici un semn că ți-a păsat.
Știm amândoi că sub toate e sânge.
Aș bea o Cola cu tine & ți-aș explica,
O să înțelegi atunci totul. Sau aproape.
Visez o înserare care să fie numai a noastră.
Rareș Buga: Omul modern (cel puțin acela care încă se mai află într-o odisee spirituală de a-l căuta pe Dumnezeu) încearcă să intre în dialog, să-și reverse grijile și să găsească întrebări, nu răspunsuri. Măcinat de o apăsătoare singurătate, prezență ubicuă într-o lume care, deși paradoxal, e din ce în ce mai interconectată, pare să devină și din ce în ce mai distantă și mai nepăsătoare, omul, martor al multor orori nemaiîntâlnite până în istoria recentă se simte singur și abandonat de Dumnezeul lui („Știi de ce mi-e frică să fiu singur”). Astfel, când îl caută și când simte că a stabilit un dialog cu El, nu Îl mai venerează, nu îi mai mulțumește, ci își revarsă furia, reproșurile și preocupările asociate condiției sale limitate. Extenuat de căutarea unor întrebări care întârzie să apară, omul devine propria Divinitate, pretinzând o postură de egalitate sau chiar de superioritate în raport cu Demiurgul pe care vrea să-l surclaseze („Ți-am privit cerul. E omenesc / Aș bea o Cola cu tine și ți-aș explica”).
„& AM ZIS SĂ TE ÎNTREB AICI ȘI ACUM
ÎNTR-UN POEM ÎN CARE POȚI ÎNTREBA ORICE”
Chiar și prin versurile lui Radu Vancu ne-a fost uneori greu sau frică să ne expunem aceste trăiri, însă, în final, poezia ne-a ajutat să sondăm adâncul sentimentelor noastre și (poate) să-l înțelegem mai bine. Nu ne-am cunoscut în totalitate, deci așteptăm următoarele poezii-joc.
