Ora (online) de literatură. Poezia ca joc. Partea I

Elevii clasei a X-a, filo, de la Colegiul Național Iași au avut de citit volumul Insectarul Coman, de Dan Coman și de selectat 10 versuri (din poezii diferite) cu care să construiască un poem despre singurătate. Fiecare poem a fost însoțit de câteva impresii. Mulțumim Editurii Charmides de la Bistrița și lui Dan Coman pentru volumele (în variantă PDF) puse la dispoziția colegilor noștri. Jocul de-a poezia va continua cu alte volume, cu alte reguli, cu alte clase. Orele online au farmecul ți singurătatea lor. Până atunci, vă oferim câteva „poezii”:

Briana Agrici:

Scurt studiu de caz despre singurătate

corp acum când e nevoie de tot mai mult corp

inimă învelită în grăsimi curate, de casă

motorașul de carne halind pe ascuns magneziul și calciul

și toate vitaminele adunate-n ultimul an

iar aerul a intrat și a ieșit din plămânii mei de aproape opt ori.

în vreme ce respirațiile pocnesc una lângă alta

somnul acoperă doar jumătate din corp

cealaltă jumătate e mereu ascunsă în pături

vine dimineața și se termină seara și mult după miezul nopții

capul meu e un dulăpior cu medicamente

un loc aseptic și răcoros

corp acum când e nevoie de tot mai mult corp.

Singurătatea este viscerală. Singurătatea este un corp care pulsează și se sudează de suflet, niciodată de trup, pentru că are deja și plămâni, și gură, și intestine. Atunci când se infiltrează în existență, fie te deprinzi și ești angrenat într-un joc al dezgolirii sinelui, fie cauți să acoperi goluri pornind în falsa descoperire a altor persoane, ce te cufundă însă într-o singurătate amorfă. Pentru cel care se poate privi cu adevărat, singurătatea capătă formă, este întreagă, circulară, pentru că îl aduce mereu în același punct. Viața, toate chemările și dispozițiile ei sunt trecătoare, însă singurătatea rămâne un refugiu.

Am încercat ca în procesul de selectare să evit pe cât posibil cuvântul „singurătate” sau orice apropiat al lui din motive destul de evidente; am căutat să descopăr în ce măsură pot transmite o senzație, fără a o numi propriu-zis. Pentru mine, faptul că poezia rămâne în acest spațiu al elementelor anatomice, o face să fie vie, „viscerală” (iar). Îmi vine destul de greu să fac un comentariu propriu-zis unei poezii la al cărei proces creativ am contribuit (oarecum), dar pot spune că, recitind-o, am simțit ceva asemănător unei nuanțe de singurătate „plină”. Poate cele mai pregnante versuri sunt ultimele trei. Imaginea unui loc aseptic și răcoros, asociată unor spații închise (capul și dulapul cu medicamente) surprinde izolarea aproape claustrofobică a omului în singurătatea sa. „corp acum când e nevoie de tot mai mult corp” – versul deschide, dar și închide poemul, pentru că, în definitiv, suntem corpuri care poate doar își creează  impresia unei nevoi constante de a avea alte corpuri. Aș zice că mereu vom împărți același corp cu singurătatea noastră.

 Raluca Cocor:

sub calendarul creștin ortodox.

f*****

fără să ne vorbim.

am visat fluturele‑labrador

care tocmai s‑a aruncat în gol

cînd vine tristețea uscată din nord şi‑ţi mișcă plămînii

n‑o să rămînă nimic.

Tot ce am încercat să salvăm, am salvat.

 

Acum vom rămîne aici, unde totul se năruie.

vom rămîne așa, fumînd încă o țigară

 

Nu o lăsa aici. Nu o domestici.

plin de flori.

Închid ochii: asta a fost tot.

Despre carnalitățile singurătății, despre violența ei, despre intimitățile în care respiră singurătatea, despre tandrețea singurătății, despre tăcerile ei, despre singurătatea care consumă somn și înghite vise, despre singurătatea mea care face dragoste cu singurătatea altuia. M-am întrebat ce din noi nu aparține singurătății.

Elena Avram:

Deschid ochii. Soarele sus, spatele drept, oboseala aceeași
Dimineața asta de sâmbătă în care m-am trezit greu, ca niciodată
Abia după 11- soarele de primăvară se uscase deja pe pervaz
Ziua va crește în jurul tău și te va lumina.
Închid ochii, îmi întind brațele deasupra capului: atinsă din întâmplare
Lumina se zgâlțâie brusc și sună ca un candelabru de sticlă.
Apoi liniștea:
(cum alegi ziua în care să dispari? și la ce bun?)
Văzând cum tot ce e încercuit se usucă,
Singurătatea se termină repede
Și mă fac nevăzut.
N-o să rămână nimic.

Singurătatea nu ca o predestinare, ci ca o formă a instinctului; singurătatea ca formă de ,,a fi”. Nu doar curajul de a da ochii cu tine, cât disperarea, frica, nimicnicia și urma de speranță, în care poate îți dai voie să crezi sau nu. Singurătatea nu implică, așadar, oboseală, ci doar întâlnirea ta cu tine însuți o face, când singur realizezi cât ești de prea mult sau de prea puțin, în orice caz, niciodată suficient pentru tine. Singurătatea este aici antrenament, autoperfecționare. Singurătatea e ceea mă face unic, oboseala e ceea ce mă face eu.

Teodora Gherman:

(dintre toate semnele numai frica e albă și moale)

sunt femeia aproape străină

care nu mai așteaptă nimic

peticită și plină de praf ca un balon dezumflat

iartă-mă

n-avem cum să dezamăgim plăcerea / strecoară-ți mâna

și ia pastile proaspete te vor ajuta imediat să uiți

de gândacul gras al conștiinței

că singurătățile noastre nu se potrivesc

nici tutunul, nici sexul în care ne-am pus atâtea speranțe

(și apoi bănuiala, mereu bănuiala că orice aș face nu va ieși)

 

scot mâinile de sub plapumă și mă întind într-un loc care mi-e tot mai străin

pachetul de camel lung s-a dus / nu mai e nimic de făcut acum / vom rămâne

aici, unde totul se năruie

tu dormi la 500km depărtare de mintea mea

mintea aceasta hiperdisciplinată / pocnind de furie / agitând

până și animăluțele de pluș

inimioara de pluș

și multe altele uitate deja

printre oamenii gălăgioși adunați la festival

printre barmani

 

aici, în lumina isterică a neonului prinde-mă

dar fă-o cât mai târziu

Singurătatea ca stare colectivă (în mod ironic) și constantă, cu mecanismele ei de propagare diverse, dar însumându-se prin ideea de lipsă. Lipsa a ceva. Acea singurătate care începe din interior și se propagă în exterior. De aici o viziune alterată asupra elementelor cu potențial salvator (persoana iubită în raport cu poezia), lipsite de sens, de scop. O singurătate fundamentală & gândul de a reuși să umpli golul devenind nu doar străin, dar și repulsiv.

O sabie cu două tăișuri, în esență, un duet al fricii și al singurătății: Ne e frică să fim singuri. / Când suntem singuri ne e frică.

Denisa Grădinaru:

școală-acasă, școală-acasă

fiecare-n altă parte, fiecare până la gât în viața lui

îi alung ca pe muște, fără să deschid ochii

din obișnuință și fără să mai conteze

 

într-un loc care mi-e tot mai străin

am devenit intransigenți și bădărani

ești frumos, ești prost, ești prea aproape de mine,

iar bunătatea purtată pe ascuns, sub sacou, sperie.

 

în rest, program obișnuit

citesc într-o bucătărie de la capătul lumii

Din când în când strâng la piept o pungă de pufuleți

mă distrez copios alergându-mă dis-de-dimineață prin încăperi

pocnind de furie, agitând până și animăluțele de pluș

 

atât de cuminți, atât de inofensivi, atât de singuri

dar, deocamdată, atât lumea de-acum nu e cea la care te referi tu.

acum vom rămâne aici, unde totul se năruie.

Singurătatea devine o modalitate de a trăi atunci când apare sentimentul de nepotrivire și neapartenență la lumea exterioară. Este fix ca un lucru nou, ca o pungă de pufuleți pe care ți-au luat-o părinții, cu care te așteaptă acasă și la care tânjești mereu până când ajungi în spațiul tău, unde o poți savura numai tu cu tine. Singurătatea este singura prin care îmi pot păstra inocența, prin care mă pot feri de aparențe, prin care mă cunosc, mă recunosc, prin care mă întorc la mine mereu. Singurătatea este cea care oferă șansa de a privi lucrurile într-un mod real și pur.

 

Aida Smău:

Singurătatea se termină repede…

Am lăsat ușa să se-nchidă cu zgomot în urma mea.

Încăpățânarea a fost întotdeauna de partea mea.

ÎI alung ca pe muște, fără să deschid ochii.

În rest, program neschimbat.

Într-un loc care mi-e tot mai străin,

Mi-am aprins o țigară, am deschis computerul, am pus muzică pe youtube.

Am încercat de nenumărate ori.

Aveam grijă de alții,

Numai scoate-mă de aici.

Acum vom rămâne aici, unde totul se năruie.

Singurătatea se termină repede…

Chiar dacă este împotriva voinței noastre, autoizolarea pare cea mai bună soluție. Cum putem pretinde ca persoana  din fața noastră să ne înțeleagă, dacă noi nu suntem capabili să ne acceptăm pe noi înșine, să ne îmbrățișăm, de fapt, singurătatea? Nu durează mult până realizăm că a trecut atât de mult timp, încât nu mai putem să ne recunoaștem nici măcar reflexia. Cu toate acestea, lăsăm în urma noastră pași, semne pentru cei încăpățânați, care vor să ne urmeze. Singurătatea nu e o boală, nu are prescripție, nici tratament, ci e o nevoie.  Însă poate câteodată este mai bine să devii prieten cu inamicul, în cazul nostru cu singurătatea, întrucât îți cunoaște forțele, limitele, neajunsurile, decât să cauți ajutor de la un străin, căci „Singurătatea se termină repede..”

Evelina Arcalean: Dacă „emoția e doar un cartonaș colorat” de ce nu ne putem nuanța singurătatea?

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!